Zorii epocilor istorice

Dacă urmărim cu fidelitate scurta schiţă cronologică ale cărei trăsături esenţiale le-am expus mai sus, istoria regiunilor pontice ar trebui să înceapă cu iranienii şi cu grecii. Dar nu este greu să observăm că această perioadă a istoriei vechi nu este ea însăşi decât o etapă a unei evoluţii mult mai ample, ale cărei limite sunt incomparabil mai îndepărtate, atât în spaţiu cât şi în timp. Sub un stratum iranian şi grec, clar definit de sursele istorice şi de numeroasele resturi ale unei bogate culturi materiale, se descoperă, pe măsura explorării epocilor protoistorice sau preistorice, niveluri de locuire şi de civilizaţie cu mult mai vechi.

Pentru a scoate la lumină aceste substraturi ale istoriei au fost folosite mai multe metode; fiecare ajunge la anumite rezultate, dar nu este întotdeauna uşor să se stabilească concordanţa dintre ele. Nu s-ar putea contesta, cu toate acestea, că fiecare modalitate de cercetare ajunge la o parte de adevăr şi îi subliniază cel puţin unul din aspecte. Există o metodă arheologică, care se întemeiază pe rezultatele săpăturilor şi se orientează după datele furnizate de ceramică, podoabe şi arme sau de diversele unelte îngropate în pământ.

Există o metodă lingvistică, care tinde, de asemenea, să distingă substraturile, dar se bazează pe rămăşiţele limbajului şi construieşte adesea, pe baze ipotetice, teorii generale pe cât de interesante, pe atât de îndrăzneţe. Trebuie să se ţină seama, în sfârşit, de tradiţia istorică şi literară, care completează aceste informaţii şi le oferă uneori mărturia sa în sprijin, cu toate că este necesar, aproape întotdeauna, să fie extrasă dintr-un amalgam de mituri şi de legende. Aceasta înseamnă că studiul primelor grupări omeneşti care pot fi identificate pe ţărmurile Mării Negre se loveşte de multe greutăţi.

Arheologia preistorică, în afara câtorva urme din paleolitic în Caucaz, dă la iveală mai ales aşezări din epoca neolitică şi distinge, în regiunile situate la nordul Mării Negre, ariile de răspândire a trei culturi diferite. Una este caracterizată prin bordeie sau locuinţe săpate în pământ (zemlianki) şi pare să fi fost opera unei populaţii sedentare într-un stadiu primitiv de dezvoltare. Locuinţele se învecinează cu cimitire în care au fost găsite urme de incineraţie.

Zona în care s-au descoperit vestigiile acestei culturi corespunde în general cu Ucraina actuală. Dar ea nu este singura. Venind de la est, dinspre Volga, şi traversând valea Donului, o altă cultură, încă şi mai primitivă, îşi trage numele de la „mormintele de ocru” (Ockergraber) care o caracterizează. Scheletele se află în poziţie chircită şi sunt acoperite cu o spoială roşie (culoarea ocrului), ce trebuie să provină de la culoarea cu care erau unse cadavrele. Acestea sunt urmele unei populaţii sărace şi fără îndoială nomade.

În sfârşit, o a treia zonă este situată în nord-vestul Ucrainei: ea se caracterizează prin monumente megalitice, asemănătoare celor din nordul Europei şi din regiunile baltice. Aflată într-un stadiu mai avansat de evoluţie, civilizaţia populaţiei ploscadki a produs o ceramică de un tip cu caracteristici proprii, denumită de Tripolie, după localitatea situată lângă Kiev, unde a fost descoperită şi studiată. Produsele ei sunt răspândite pe spaţii foarte mari, până la Basarabia (Petreni) şi Moldova (Cucuteni).

Ornamentele ei specifice se apropie de tipul egeean şi mult timp s-a susţinut că ea era un reflex al acestuia, dar unii specialişti în preistorie o consideră anterioară.  În ultimii ani de dinaintea războiului din 1939, o ceramică de o factură foarte asemănătoare a fost descoperită în Turkestan, în regiunile limitrofe Chinei. Este oare o simplă coincidenţă de forme şi de motive, sau trebuie să se deducă din această similitudine existenţa unei migraţii, într-o epocă atât de îndepărtată încât textele istorice nu-i mai păstrează amintirea? Această migraţie, dacă a existat, a urmat calea marilor invazii, din Asia către Europa, sau s-a îndreptat în sens contrar, din Ucraina spre centrul continentului asiatic? Sunt tot atâtea întrebări care-şi aşteaptă răspunsul.

Ceva mai târziu, în epoca aramei, care precede imediat pe cea a bronzului, se dezvoltă la nord-estul Mării Negre centrul unei civilizaţii foarte bogate, care folosea pe scară largă metalele. Regiunea Kubanului, din jurul Maikopului, a furnizat direct obiectele cele mai caracteristice; reprezentările de animale sunt foarte frecvente. S-a văzut aici pe bună dreptate o influenţă asiatică, din ţinuturile din sudul Caucazului, poate chiar din Mesopotamia. Leii şi taurii care figurează pe diversele sale ornamente amintesc motivele sculpturilor din Chaldeea şi din Asiria.

A existat oare un contact direct între aceste regiuni îndepărtate, peste Marea Neagră, Caucaz şi Persia, sau mai curând aceste două civilizaţii au derivat dintr-un prototip comun? Şi aici problema rămâne deschisă; ea este identică şi în ceea ce priveşte cronologia săpăturilor din Kuban. Rostovtzev îi data obiectele la mijlocul celui de-al treilea mileniu dinaintea erei noastre; Ebert îi fixa data în anul 2200 î.Hr.; Tallgren nu le consideră mai vechi de secolul al XVI-lea înaintea erei creştine. Între aceste diverse ipoteze există un decalaj de aproape un mileniu. Se pare, în tot cazul, că civilizaţia din Kuban nu mai poate fi considerată ca o simplă anexă a celei a hitiţilor din Asia Mică, pe care va trebui să o menţionăm în cele ce urmează: ea pare să fie mai veche cu câteva secole.

Aceste rezultate ale studiilor arheologiei preistorice, deşi delimitează arii de civilizaţie distincte, care trebuie să fi caracterizat popoare diferite, nu ne lasă din nefericire nici un indiciu despre natura etnică, originea şi legăturile acestor populaţii. Potrivit unei teorii, cultura Tripolie ar fi aparţinut indo-europenilor, pentru care s-a voit să se găsească habitatul primitiv nu în Asia Centrală, unde s-a crezut iniţial că se putea plasa leagănul lor, ci tocmai în vastul spaţiu situat la nordul bazinului pontic, cuprinzând Ucraina actuală şi regiunile vestice ale Rusiei.

Un argument în favoarea acestei teze ar fi elementul comun al numelor de animale şi de plante în limbile europene, având aceeaşi origine şi care se referă la un anumit tip animal sau vegetal propriu acestei regiuni geografice. Un altul ar fi prezenţa nu departe de aici a limbii lituaniene, ce pare să se apropie cel mai mult de anumite forme primitive ale limbajului indo-european. Dar în ciuda acestor apropieri, este imposibil să faci să coincidă exact spaţiul desemnat indo-europenilor cu cel ocupat de una sau alta din culturile preistorice pe care le-am menţionat mai sus.

Cercetările lingvistice ne orientează către alte probleme, care, la rândul lor, au favorizat numeroase ipoteze. Un fapt, totuşi, pare sigur: indo-europenii, oricare ar fi vechimea lor relativă, au fost precedaţi pe ţărmurile Mării Negre de popoare mai vechi, a căror rasă este greu de precizat, dar care se foloseau de un alt limbaj. Ştiinţa filologică şi lingvistică modernă a adoptat pentru aceste populaţii denumiri deosebite, în privinţa cărora nu a fost posibil, înainte de război, să se realizeze o unitate de vederi şi nici chiar de terminologie.

Profesorul Hommel din Munchen le numea alarodieni, după o expresie a lui Herodot; Contenau le numea asianici, de la un nume ce fusese adoptat de „Revista de studii hitite şi asianice”. În Rusia sovietică, limbile primitive au fost studiate de Nikolai Marr, fondatorul institutului şi a studiilor iafetite. Acest nume, derivat de la cel al lui Iafet, descendentul biblic al lui Noe, se aplică popoarelor din Caucaz, dintre care unele par să fie de o origine foarte veche, anterioară venirii indo-europenilor.

Marr descoperise o înrudire între abhazii din Caucazul Occidental şi basci şi credea că ar fi găsit totodată cheia originii comune a tuturor limbilor omeneşti. Fără a dori să-l urmăm pe un teren unde suntem încă reduşi la presupuneri, contribuţia sa şi cea a discipolilor săi a suscitat cu toate acestea un viu interes. Ele scot în evidenţă valoarea acestui veritabil muzeu etnografic şi lingvistic pe care îl oferă cercetătorilor populaţia ţinuturilor caucaziene, unde par să fi persistat, la adăpostul munţilor cei mai înalţi cunoscuţi la graniţele Europei şi Asiei, resturile popoarelor dispărute ce au precedat venirea indo-europenilor.

Existenţa acestor populaţii este atestată de o a treia sursă de informaţii, ale cărei date sunt, de asemenea, lipsite de precizie, dar confirmă cu toate acestea concluziile arheologiei şi ale lingvisticii. Tradiţia istorică şi literară, aşa cum ne-au păstrat-o scriitorii greci care, înainte şi după Herodot, s-au ocupat, de aproape ori de departe, de regiunile pontice, semnalează aici într-o epocă străveche popoare diverse, ale căror denumiri nu prezintă toate garanţiile unei perfecte autenticităţi. Acestea sunt: sauromaţii, meotienii, sindienii, tauriscii, pentru a nu cita decât pe cele mai importante.

Dar această tradiţie destul de nesigură face totuşi să reiasă o trăsătură esenţială a organizării lor sociale, care pare să fi fost comună: este regimul matriarhatului, a cărui influenţă se întinde în domeniul religios, devreme ce divinitatea principală a acestor locuitori din Pontida preistorică era Marea Mamă a zeilor. Această organizare se opune net regimului patriarhal al indo-europenilor şi demonstrează clar existenţa unei populaţii ascultând de alte legi şi de alte uzanţe, având o concepţie diferită despre familie şi societate.

Legenda amazoanelor este o mărturie întârziată; se ştie că ea are ca scenă ţărmurile Mării Negre, căci amazoanele, biruite pe malurile Thermodonului în Asia Mică, ar fi trecut pe litoralul opus al Mării Negre, în ţara sciţilor, cu care aceste războinice înfocate ar fi sfârşit prin a se uni, întemeind astfel o naţiune mixtă, scito-amazoană. Mitul respectiv, adesea reprodus de autorii eleni, poate fi considerat ca simbolul fuziunii iranienilor, ieşiţi din marea familie indo-europeană, cu aceste populaţii de o origine mai veche.

Indo-europenii îşi fac apariţia în bazinul Mării Negre în epoca bronzului. Pe litoralul septentrional, de la limitele estice ale României până la extremitatea orientală a Ucrainei, stăpânesc cimerienii, cei despre care se crede că sunt înrudiţi cu tracii, dar care se suprapun în realitate populaţiilor preexistente. Civilizaţia bronzului din Ucraina le este contemporană, iar săpăturile de la Adjaisk, Kolonteva sau de la Borodino din Basarabia au furnizat un material interesant.

În sudul Mării Negre, apar în aceeaşi epocă frigienii, de asemenea înrudiţi cu tracii, iar în părţile nordice şi centrale ale Asiei Mici, popoarele ce au dat naştere acelei curioase civilizaţii hitite, al căror imperiu rivaliza cu marile puteri din Asia Anterioară şi ţinea în loc expansiunea egipteană în Siria. Monumentele capitalei, Hattus (astăzi Bogaz-Koi), au făcut obiectul a numeroase studii şi scrierea a început să fie descifrată şi să dezvăluie secretul limbii. Dar se pare că nu au existat decât slabe contacte între aceste două grupuri de popoare indo-europene, stabilite în jurul bazinului pontic.

Interesele Imperiului hitit îl orientau spre sud şi sud-est şi îl puneau frecvent în legătură cu ţări de veche civilizaţie, Egiptul sau Mesopotamia. Nu se găsesc decât foarte puţine urme ale influenţei sale la nordul Mării Negre şi nu se prea poate cita altă mărturie decât cea a statuetei găsite la Schenen, lângă Memmel, la Marea Baltică, care prezintă o anumită asemănare cu basoreliefurile războinicilor de la Bogaz-Koi. Fără îndoială că a ajuns acolo pe calea legăturilor comerciale, despre care nu rămâne o altă atestare pentru această epocă atât de îndepărtată.

Ce reprezenta din punct de vedere etnic dubla dominaţie indo-europeană a cimerienilor la nord, a frigienilor şi a hitiţilor la sud de Euxin? Se cunosc acum destul de bine caracterele esenţiale ale limbii hitite, iar cea a cimerienilor ne-a lăsat un anumit număr de nume proprii, care se apropie de cele purtate de traci. Trebuie să se tragă concluzia unei dispariţii totale a vechilor populaţii, subjugate în urma invaziei indo-europene? Experienţele acumulate de istorie în regiunile pontice nu sunt în favoarea unei soluţionări atât de radicale a problemei.

De fapt, numele popoarelor pe care ni le transmit izvoarele istorice nu reprezintă aproape niciodată totalitatea populaţiei, ci mai curând clasa dominantă, care guvernează şi se află din acest motiv în raporturi mai frecvente cu străinătatea. S-a văzut în epoca mongolă o minoritate de cuceritori ce şi-a impus dominaţia la o sută de popoare diverse, iar, mai aproape de noi, mozaicul de naţionalităţi acoperit de Imperiul ţarilor şi pe care îl dezvăluie constituirea Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, se întâmplă ca o populaţie să-şi piardă limba şi însăşi conştiinţa trăsăturilor sale specifice, pentru a le adopta pe cele care îi sunt impuse de contactul cu o civilizaţie superioară sau cu o limbă de mai mare circulaţie.

Atunci ea continuă să existe numai din punct de vedere biologic şi păstrează unele trăsături etnice sau câteva particularităţi ale costumului, care parvin până în perioadele noi ca martorii unor epoci trecute. Condiţiile popularii regiunilor din jurul Mării Negre oferă mai multe exemple de astfel de mutaţii; câteva sunt scoase în relief în lucrarea lui Alexandru Bachmakoff, Cinquante siecles d’evolution ethnique autour de la mer Noire, bazată pe cercetări antropologice foarte vaste.

Într-un capitol intitulat „Popoarele Rusiei Meridionale şi urmele lor preistorice”, el ajunge la concluzia că o parte a tătarilor din Crimeea, cu toate că sunt de religie musulmană şi de limbă tătară, au o cu totul altă origine etnică şi reprezintă rămăşiţele acelei populaţii indigene străvechi, care ar fi sfârşit prin a adopta, în evul mediu, credinţa şi vorbirea cuceritorilor mongoli.

Această ipoteză, desigur interesantă, rămâne de verificat, iar responsabilitatea pentru ea va reveni autorului până ce un fapt nou nu vine să o modifice. Dar ea nu este imposibilă şi găseşte, de altfel, o paralelă pe ţărmul opus, în „problema hitită”, aşa cum a expus-o Cavaignac. Este evident că, de milenii, n-a mai rămas nici o urmă din limba şi din civilizaţia acestui popor, în afara monumentelor şi inscripţiilor al căror studiu a fost întreprins la o dată recentă.

A dispărut oare, fără să lase după el nici cea mai mică urmă, să fi fost oare vorba de una din acele exterminări totale relatate de istoria antică? Cu toate acestea, cei ce au studiat Asia Mică actuală, fără să se lase convinşi de anumite teorii excesive privind continuitatea popularii, au consemnat totuşi asemănarea între costumele ţăranilor anatolieni şi acelea reprezentate pe basoreliefurile din Bogaz-Koi. Avem de a face cu un element de permanenţă de-a lungul timpului, care pare să dovedească că obiceiurile sau, mai bine zis, un anume habitus complex de trăsături fizice şi morale, pot dura mai mult decât formele unei organizări politice, decât credinţele sau chiar decât limba şi conştiinţa unei naţionalităţi distincte.

În cazul Anatoliei este clar că vechile populaţii au fost mai întâi elenizate, însuşindu-şi în întregime limba şi cultura greacă, cărora le-au rămas credincioase până la imigrarea masivă a turcilor selgiucizi şi otomani, din secolul al XI-lea până în secolul al XIV-lea. Sub această nouă influenţă ele au trecut, încetul cu încetul, la Islam şi au adoptat limbajul cuceritorilor, dar nu este imposibil ca, investigându-se vechea lor origine, ţăranii de limbă şi naţionalitate turcă de astăzi să fie, fără să ştie, autentici descendenţi ai locuitorilor primitivi din ţara lor.

Aceleaşi motive pot fi invocate pentru a explica, la cealaltă extremitate a Mării Negre, dispariţia unui alt mare popor al antichităţii: dacii. În discuţia, veche de aproape două secole, despre originile şi continuitatea daco-romană, argumentul a fost adesea folosit, adică faptul că nu a mai rămas nici o urmă a limbii acestui popor şi a eventualei sale contopiri cu coloniştii romani, pentru a conchide asupra dispariţiei sale totale şi asupra imposibilităţii de a susţine teza unei romanizări complete a băştinaşilor din Dacia, timp de un secol şi jumătate cât a durat ocupaţia romană. Dar şi acolo, persistenţa remarcabilă a anumitor trăsături fizice şi ale costumului tradiţional al populaţiei rurale demonstrează că limba a putut fi abandonată şi că naţionalitatea s-a topit-în cea care s-a format în urma pătrunderii latine şi a trecerii invaziilor, dar că fondul etnic persistă.

Un specialist recunoscut în preistorie, Schuchhardt, rezumase edificator datele esenţiale ale acestei probleme generale, când scria la sfârşitul cărţii sale despre „Europa veche”: „Limba se schimbă mai uşor, cultura, adică portul, uneltele, amplasarea caselor şi mormintelor, credinţa în zei se păstrează mult mai dârz. De aceea, arheologia oferă în realitate puncte de sprijin mai puternice pentru istoria unui popor decât limba”. Trebuie însă să-i poţi interpreta mai mult sau mai puţin exact mărturiile, care sunt cel mai adesea de o imprecizie notorie.

Dar este evident că nu s-ar putea determina existenţa unui popor şi destinul său doar prin criteriul limbajului; există aici cu siguranţă un element esenţial, dar se cuvine să fie plasat în cadrul mai general al ansamblului manifestărilor vieţii omeneşti, care este de o diversitate nesfârşită. În ceea ce priveşte procesul de romanizare a Daciei, argumentul „exterminării dacilor” şi al răstimpului prea scurt al duratei ocupaţiei romane a fost respins de multă vreme printr-o examinare mai aprofundată a ansamblului condiţiilor de existenţă în această provincie înainte şi după cucerirea lui Traian.

„Independent de naţiunile care îl locuiesc, scria Pârvan în lucrarea sa de sinteză asupra Daciei, bazinul Dunării a fost, prin definiţie, din vremurile cele mai îndepărtate […] o singură lume, un singur organism de geografie umană. Din momentul în care lupta dintre daci şi romani s-a hotărât în folosul acestora din urmă [...], romanii au influenţat şi au fost influenţaţi şi o întreagă cultură deosebită, românismul dunărean, diferit de cel gallic sau de cel spaniol, a luat naştere”.

Dar aceasta înseamnă o anticipare asupra epocii istorice propriu-zise. Am menţionat aceste probleme care ne poartă în epocile îndepărtate ale preistoriei, pentru că ele fac să transpară caracterul atât de complex al problemei pontice, încă din vremea primelor aşezări umane de-a lungul litoralului Mării Negre. În fiecare moment, cercetarea trebuie să meargă pe urmele care o îndreaptă spre regiunile mediteraneene, Golful Persic, Asia Centrală, Europa de Nord sau Centrală.

Interdependenţa ţinuturilor cuprinse în această regiune geografică se evidenţiază, de asemenea, cu o forţă specifică. În Ucraina, ca şi în Asia Mică, pe teritoriul României actuale, ca şi în Crimeea sau în Caucaz, fenomenele de migraţie şi de întrepătrundere a popoarelor urmează un ritm analog şi se supun în general aceloraşi legi, păstrează aceleaşi „permanenţe”.

Înainte de a-i studia consecinţele în suita evoluţiei, era necesar să-i fie marcate caracteristicile încă din zorii timpurilor istorice. Observaţia atât de judicioasă a lui Rostovtzev nu este valabilă numai pentru Rusia Meridională, în legătură cu care el formula un principiu ce nu a mai fost abandonat de cercetarea istorică: „nu trebuie să se separe în mod artificial, ca şi cum ar fi vorba de două subiecte diferite, istoria rasei şi istoria ţării care a devenit arena acestei rase”. Avem aici una din condiţiile generale indispensabile înţelegerii dezvoltării istorice în întreg bazinul Mării Negre.

Pentru a reveni la primele dominaţii indo-europene, atestate de izvoarele istorice, se cuvine încă să amintim că cea a cimerienilor a lăsat urme în monumentele literare cele mai ilustre ale antichităţii timpurii. Ei sunt menţionaţi de Odiseea, unde apar ca locuind în adâncimea ţării întunericului, acolo unde Helios nu-şi revarsă razele. Exista o vagă noţiune despre ţările din spaţiul boreal şi despre lunga lor noapte polară, dar scriitorul care o culesese nu-i cunoştea latitudinea şi plasa acolo popoarele aflate în realitate mult mai către sud.

Ei mai sunt pomeniţi şi în izvoarele asiriene, care ne informează despre invaziile ce au devastat Asia Mică, mult timp după căderea Imperiului hitit, în secolele VIII şi VII înaintea erei noastre. Un îndoit curent de invadatori se dezlănţuie atunci în podişul anatolian: unii vin dinspre Kuban şi se infiltrează de-a lungul Caucazului, în timp ce alţii trec Bosforul şi se avântă asupra provinciilor occidentale. Documentele asiriene disting printre aceste popoare în mişcare pe Ghimirri, care sunt cimerienii (Gomer din Biblie, cartea I a lui Moise), şi pe Ashguzai, în care se recunosc sciţii.

Cu aceştia un nou element pătrunde pe scena istoriei, cel puţin în măsura în care ne-a ajuns la cunoştinţă: asaltul nomazilor din stepă împotriva populaţiilor sedentare. Sciţii reprezintă de fapt primul val pe care-l putem identifica cu siguranţă, din marele val de invazii ce s-a revărsat timp de mai bine de două milenii din adâncimile stepei asiatice spre Europa.

Prezenţa lor în acelaşi moment cu cea a cimerienilor în războaiele care devastează Asia Mică în secolele VIII şi VII se explică cu uşurinţă. Şocul se va fi produs la nordul Mării Negre, pe câmpul de luptă, ce va deveni ca să zicem aşa clasic, al câmpiilor ucrainene, de unde cimerienii învinşi s-au întors spre sud şi sud-vest, traversând astfel concomitent Caucazul şi Balcanii şi pătrunzând în Asia Mică prin cele două extremităţi ale sale, cea din est şi cea din vest.

Ei s-au ciocnit atunci de puterile din Orientul Mijlociu, dintre care Asiria exercita o hegemonie incontestată. Dar sciţii victorioşi erau pe urmele lor şi au devenit din acest motiv aliaţii normali ai regilor asirieni. Apariţia lor deschide un nou capitol în analele istoriei pontice: aceşti primi invadatori nomazi vor întemeia un imperiu iranian, a cărui putere va garanta drumurile marelui trafic, asigurând astfel înflorirea unei civilizaţii cu caracter mixt, unde se află reunite într-o primă sinteză influenţele Mediteranei elenice şi cea a stepelor din Asia.

Check Also

Forţele şi relaţiile de producţie în epoca bronzului pe teritoriul României

Ca şi în restul Europei, în ţara noastră epoca bronzului reprezintă de asemenea etapa în …

Epoca de tranziţie în cultura şi literatura română

Continuând idealurile culturale şi patriotice caracteristice iluminiştilor din generaţia precedentă, la sfârşitul secolului al XVIII-lea …

Epoca marilor clasici ai literaturii române

Cadrul istoric În deceniile care urmează Unirii Principatelor Române (1859), istoria ţării noastre este marcată …