Zoe Dumitrescu-Buşulenga

Zoe Dumitrescu-Buşulenga (20 august 1920, Bucureşti) - comparatistă, critic şi istoric literar. Este fiica Mariei (născută Apostol) şi a lui Nicolae Dumitrescu, jurist. A absolvit Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti şi a urmat, tot aici, cursuri la Universitate, obţinând mai întâi licenţa în filologie engleză şi germană, apoi în ştiinţe juridice, disciplină în care îşi va susţine teza de doctorat. Între anii 1948 şi 1957, funcţionează ca redactor de editură, cu o întrerupere de câţiva ani (1952-1954), când este cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor.

Îşi începe, în 1971, activitatea didactică şi ştiinţifică la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, la Catedra de literatură universală şi comparată, al cărei şef va deveni în 1974. În 1973, este numită director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” şi redactor-şef al publicaţiilor academice „Revista de istorie şi teorie literară” şi „Synthesis”; face parte din conducerea revistelor „Cahiers roumains d’etudes litteraires”, „Studii de literatură universală” etc. În paralel, este vicepreşedinte al Uniunii Femeilor din România (1966) şi deputat în Marea Adunare Naţională.

Este membru corespondent (1974), apoi titular şi vicepreşedinte al Academiei Române, membru titular şi vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice de la înfiinţare (1970); a condus Accademia di Romania de la Roma între 1991 şi 1997. În 1972, a fost visiting professor la Universitatea din Amsterdam. I s-au decernat ordinele Meritul Cultural (1971), „23 August” (1974), „Kiril şi Metodie” (1977) şi Meritul Cultural Italian, în grad de comandor (1978). I s-a atribuit, de asemenea, Premiul Herder (1988).

Adevăratul debut editorial pentru Dumitrescu-Buşulenga are loc în 1963, când apar monografiile Ion Creangă şi Mihai Eminescu. Mai înainte, un capitol inserat în Contemporanul şi vremea lui (1959, în colaborare cu Savin Bratu) reconsidera descriptiv o litera­tură înrâurită de ideologia socialistă, fără a da cu adevărat măsura intelectuală a autoarei. Cele două monografii contu­rează o zonă distinctă a preocupărilor sale - istoria literaturii române.

Cartea dedicată lui Ion Creangă este ca intenţie o monografie a creaţiei, deoarece demersul ei specific nu poate fi înţeles ca simplă reconstituire a vieţii. Interpretând basmele şi poveştile, povestirile şi amintirile lui Creangă, Dumitrescu-Buşulenga subliniază etosul, umanismul şi realismul lor de provenienţă şi factură populare, pentru a conchide că izvoarele şi procedeele împru­mutate din literatura anonimă îl plasează mai degrabă în vecinătatea realismului renascentist decât a celui critic, viziu­nea satirică şi mijloacele clasice ale comicului satiric apropiindu-l mai mult de Giovanni Boccaccio şi Francois Rabelais decât de Ioan Slavici şi I.L. Caragiale. Tot prin asocieri comparatiste este definit şi ludicul ca trăsătură diferenţială a prozei humuleşteanului.

De la alte premise conceptuale porneşte volumul Eminescu, biografie stilizată cu argumente analitice în viaţă şi creaţie. Frecvenţa precumpănitoare a postumelor este evidentă, antumele ilustrând doar evoluţia personalităţii răsfrânte în operă. Expunerea, abundând în fapte şi idei, surprinde devenirea intelectuală, exemplul etic şi estetic al vieţii şi activităţii eminesciene. De altfel, „problema” Eminescu va da naştere unui veritabil complex de monografii: Eminescu. Cultură şi creaţie (1976), Eminescu şi romantismul german (1986) şi Eminescu. Viaţă, creaţie, cultură (1989), autoarea ambiţionând să desluşească resorturile arhetipale şi impulsurile catalitice ale geniali­tăţii.

Comentariul, folosind instrumentarul cercetării moderne, construieşte o amplă reţea de conotaţii care angajează relaţia individ-cosmos în imagini primordiale, integrându-l organic pe marele romantic român în devenirea culturii naţionale şi europene. Polaritatea mit-istorie, concretizată artistic şi prin semnificaţiile mării şi ale codrului, simboluri ale permanenţei universale, exprimă, în straturile cele mai adânci ale eroului liric, racordarea lui la ritmurile existenţiale, mioritice şi ale mării, la destinul istoric al poporului său (timp şi spaţiu naţional, pădurea, marea). Vocaţia libertăţii absolute, tensio­nată dramatic de interdicţiile înfăptuirii în realitate, se mani­festă în procesul cunoaşterii, în dorul niciodată ostoit de reconstituire a fiinţei; ca şi în trăirea spirituală a iubirii, în realizarea căreia Eminescu parcurge întreaga istorie a liricii europene (cuplul).

Integrarea iubirii, cu adâncimi inegalabile şi specifice, este uşor demonstrabilă în cazul conceptului de melancolie, sensibil lărgit, care întrepătrunde inedit scepticul şi demonicul în proiectarea stărilor sufleteşti asupra universului (melancolia). Drumul îngerului căzut este refăcut în sens invers. Salvarea lui s-a produs prin mijlocirea visului învestit cu funcţii cognitive, singura posibilitate de comunicare între lumea luceafărului, veşnicia astrelor, şi aceea pământeană a muritoarei Cătălina (visul).

Universul motivistic, ipostazierea imagistică şi filosofică ori corespondenţele cu romantismul european şi îmbogăţirea acestuia cu noi reliefuri plastice şi ideatice sunt analizate pentru a configura o operă grandioasă, ce scoate din străfunduri iniţiatice motivele grave, fundamen­tale, legate de soarta cosmosului, dându-le o turnură roman­tică. Intuind în arheul exprimat la nivelul fragmentului unitatea existenţială pierdută, ce tânjeşte într-un impuls dramatic spre refacerea ei, exegeta trimite spre un Eminescu creator total, expresie integrală a sufletului românesc, con­substanţială spiritualităţii universale. Instrumentele analitice, orchestrarea a numeroase surse şi maniere de argumentare atestă şi unele mutaţii metodologice, exprimând evoluţia autoarei de la discursul istorico-literar spre comentariul de idei în zone abstracte, luxuriant eseistic, cu ample deschideri speculativ-comparative.

În aria literaturii universale, o primă monografie semnată de Dumitrescu-Buşulenga, Surorile Bronte (1967), reprezintă un fel de introducere în opera celor trei romanciere engleze. Captivantele biografii lirice trimit spre operă sugestii revelatoare, epilogul critic şi istorico-literar evidenţiind locul lor în ansamblul romanului englez. Sofocle şi condiţia umană (1974) conturează acele permanenţe care conferă modernitate celui mai interesant analist al omului dintre marii tragici elini, real precursor al psihanalizei.

Renaşterea. Umanismul şi destinul artelor (1975), ediţie întregită a unei versiuni mai vechi, conţine cea mai împlinită imagine, elaborată la noi, a fenomenului renascentist urmărit în întreg perimetrul european. Cunoaş­terea literaturilor de mare circulaţie - engleză, germană, franceză şi italiană - permite autoarei întemeierea aserţiunilor generale pe exemplificări convergente, convingătoare. Debutând cu un studiu erudit asupra umanismului, considerat o permanenţă născătoare de filosofii antropocentrice, volumul înfăţişează varietatea şi procesualitatea diverselor lui întru­pări, în capitole comparatiste despre poezie şi artă, literatura platonizantă şi cea burlescă, dezvoltate sub influenţa filosofiei umaniste, potrivnică păgubosului hybris.

Metoda comparatistă a autoarei îşi delimitează mai precis sfera şi scopul în Valori şi echivalenţe umanistice (1973), impunând trăsătura distinctivă, anunţată în subtitlu: excurs critic şi comparatist. Organizată în trei diviziuni, materia îşi păstrează unitatea punctelor de vedere şi a finalităţii, în pofida diversităţii tematice şi a criteriilor interpretative aparent derutante. În fiecare studiu, tratând despre interferenţe şi paralelisme între curente, scriitori, opere, idei etc., autoarea descoperă tăinuite linii de forţă, hotărâtoare pentru evoluţia culturii române, ca să le proiecteze apoi în plan universal. Rostul acestor apropieri între fenomene şi culturi este definirea originalităţii literaturii române, prin racordarea în timp şi spaţiu la fluxul spirituali­tăţii europene, şi fixarea locului şi contribuţiei autohtone la constituirea patrimoniului universal, prin demonstrarea circulaţiei neîntrerupte şi a transferului reciproc de valori.

Un exemplu doveditor este Eminescu, care tinde să realizeze sinteza naţional-universal şi folclor-poezie cultă, primind impulsuri şi din alte arii de cultură pentru a-şi releva mai expresiv latenţele propriului talent. Depăşind formalismul asociativ, inutil, în direcţia formulării judecăţilor estetice, studiile de acest fel rotunjesc profilul istoricului literar, oferindu-i mijlocele necesare cercetării moderne, pluridisciplinare. Curgerea stilistică avântată, prompt temperată de frecvenţa incidentelor, învederează dominarea netă a ima­gisticului de către expresivitatea virtualităţilor intelectuale, exprimând cu îndrăzneală şi rigoare bogăţia de sensuri, tumultul ideilor.

Opera literară

  • Contemporanul şi vremea lui (în colaborare cu Savin Bratu), Bucureşti, 1959;
  • Ion Creangă, Bucureşti, 1963;
  • Mihai Eminescu, Bucureşti, 1963;
  • Surorile Bronte, Bucureşti, 1967;
  • Renaşterea. Umanismul şi dialogul artelor, Bucureşti, 1971;
  • Valori şi echivalenţe umanistice, Bucureşti, 1973;
  • Sofocle şi condiţia umană, Bucureşti, 1974;
  • Renaşterea. Umanismul şi destinul artelor, Bucureşti, 1975;
  • Eminescu. Cultură şi creaţie, Bucureşti, 1976;
  • Periplu umanistic, Bucureşti, 1979;
  • Itinerarii prin cultură, Bucureşti, 1982;
  • Eminescu şi romantismul german, Bucureşti, 1986;
  • Muzica şi literatura (în colaborare cu Iosif Sava), Bucureşti, 1986;
  • Eminescu. Viaţă, creaţie, cultură, Bucureşti, 1989;
  • Eminescu şi muzica (în colaborare cu Iosif Sava), Bucureşti, 1989;
  • Itinerar cultural european, Bucureşti, 2001;
  • Alte „Pagini engleze”, Bucureşti, 2001;
  • Portrete, Bucureşti, 2002.

Traduceri

  • A.S. Makarenko, Poemul pedagogic, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Tamara Schachter);
  • Marianne Lange-Weinert, Marianne, Bucureşti, 1961;
  • Alan Alexander Milne, Winnie ursuleţul, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1967.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …