Zicătoare

Zicătoarea este o specie folclorică prin care se exprimă în mod figurat, cu o expresie succintă şi plastică, o constatare general valabilă, o normă de conduită. Termenii pentru denumirea speciei sunt de provenienţă populară, confundându-se, în parte, cu denumirile date proverbelor: cuvânt, poveste, vorbă (vorba ceea, vorba ăluia, vorba prostului etc.), zicală. Apropiată de proverb prin concizie şi aspect imagistic, zicătoarea nu se poate defini decât prin raportarea continuă la acesta.

Spre deosebire de proverb, zicătoarea nu enunţă o judecată întreagă, rămânând la constatarea faptului, căruia îi dă o formulare metaforică şi îl plasează într-un anumit context. De aceea, zicătoarea apare ca imagine care întregeşte o idee („i-a venit apa la moară”). Proverbul formulează o concluzie, pe când zicătoarea doar o sugerează, făcând mai plastică o anumită situaţie („a intrat nora în blide”). Ca şi proverbul, are origine străveche, izvorând dintr-o experienţă umană îndelungată.

Unele zicătoare româneşti au, se pare, ascendenţă latină („a arunca praf în ochi”, „a tăcea ca peştele”), multe sunt de circulaţie universală („din lac în puţ”, „a-şi găsi naşul”). Cele istorice îşi află obârşia în fapte şi stări din trecutul nostru („a dat şfară-n ţară”, „şi-a aprins paie-n cap”, „fuge parcă vin turcii”), iar din punct de vedere lingvistic se apropie de idiotisme, nefiind traductibile.

Dintre zicătoarele locale, specifice sunt cele de tipul „a vorbi în dodii”, „colac peste pupăză”. Când este menită să sublimeze calităţi umane, zicătoarele relevă atitudini pozitive („a fi ruptă din soare”). În general, nu se referă numai la om, ci şi la fenomene faţă de care omul îşi raportează anumite aprecieri („mare cât toate zilele”, „soare cu dinţi”).

Şi prin aspectul formal zicătoarea se deosebeşte de proverb, deşi în cercetările mai vechi nu s-a făcut vreo distincţie între ele. Neexprimând judecăţi complete, zicătoarea se prezintă ca o frântură de propoziţie şi se poate adapta contextului unei fraze în care intră ca sintagmă („a fi cal bătrân”, „a avea urechi de lup”). În majoritatea colecţiilor publicate multe zicători apar cu verbul la infinitiv.

Faţă de proverb, care este o îmbinare stabilă de cuvinte în propoziţii sau în fraze, zicătoarea are o mai mare mobilitate sintactică. Prin aceste caracteristici, este frecvent considerată o categorie aparte de fapte stilistice. Fiind în primul rând expresie figurată, foloseşte, ca procedee specifice, metafora („ajunge o măciucă la un car cu oale”) sau comparaţia („ca stelele cerului”, „ca nisipul mării”).

Concluzia implicată, adesea dezaprobatoare faţă de acţiuni şi atitudini umane, se transmite prin formulări ironice: „a face zile fripte (zile negre) cuiva”, „sperie lupul cu pielea oii”. Ca şi proverbul, zicătoarea are o anume simetrie, ritm, intonaţie, accent, uneori rimă. Diversitatea ei atestă capacitatea de inventivitate şi de îmbogăţire continuă a limbii române.

Check Also

Basm

Basmul este o specie a epicii populare în proză, cunoscută în mediile folclorice sub numele …

Baladă

Balada este o specie a epicii folclorice, în versuri. Termenul a fost introdus de Vasile …