Zaharia Stancu

Zaharia Stancu (5 octombrie 1902, Salcia, judeţul Teleorman - 5 decembrie 1974, Bucureşti) - poet, prozator, traducător şi gazetar. Este fiul Mariei (născută Delcea Bratu) şi al lui Tudor Stancu Mitroi, ţărani. Urmează cinci clase în satul natal. Din 1915 se întreţine singur, fiind ucenic într-o tăbăcărie la Roşiori de Vede, unde „fuge din stăpân în stăpân”, în 1917 e argat la Lisa, pe moşia lui Dinu C. Ioanid (scriitorul Dinu Nicodin). Vara, obligat de ocupanţii germani să însoţească, împreună cu alţi băieţi, un transport de vite spre frontul din Balcani, străbate Serbia, timp de trei luni, cu peripeţii pe care le va povesti în romanul Jocul cu moartea (1962).

La Bucureşti, după înapoierea în ţară, este vânzător de ziare şi de ţigări, picolo la restaurantul gării Obor, lucrător într-o fabrică de săpun. Citeşte cu aviditate tot ce îşi poate procura. Începe să scrie literatură: versuri şi un roman, Fiii Albionului, pierdut însă. Doi ani (1918-1920) se angajează ajutor de arhivar la Judecătoria de Ocol şi la Prefectura din Turnu Măgurele. În mai 1921 debutează cu un articol în săptămânalul local „Victoria”, tot acum trimiţând o poezie la „Adevărul literar şi artistic”. Începe, la Roşiori de Vede, în particular, cursul liceal, pe care îl va absolvi târziu, în 1928. Urmează Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, obţinând licenţa în 1932. În 1925 se căsătorise cu învăţătoarea Nicolina Păun şi, peste un an, i se naşte un băiat, viitorul medic şi scriitor Horia Stancu.

În iarna lui 1925 şi în primăvara anului următor efectuează stagiul militar la Regimentul 6 Roşiori din Bălţi. De-a lungul acestor ani îşi câştigase existenţa ca slujbaş la diferite instituţii, printre care Eforia Spitalelor Civile, Ministerul Agriculturii, Fundaţia Culturală „Principele Carol”, revista „Gândirea” (administrator), Ministerul de Externe (Direcţia Presei). Continuă să facă jurnalistică. Îi apar poezii în „Foaia tinerimii”, „România nouă”, „Săgetătorul” lui Mihail Sorbul, „Universul literar”, „România nouă” etc., multe semnate cu pseudonime, dintre care frecvente sunt Z. Tudor şi Zaharia Tudor.

În 1921, în „Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor”, sub semnătura Mitroiu Th. Ştefan, îi apar Note de drum, în care narează aventura sa balcanică. în iarna 1921-1922 scoate, la Turnu Măgurele, împreună cu Florin Chiru-Nanov şi Marin Pârlitu etc. o revistă efemeră, „Muguri”. Din 1922 frecventează cenaclurile lui Eugen Lovinescu şi Mihail Dragomirescu, colaborează susţinut la „Adevărul literar şi artistic”, iar din 1924 la „Gândirea”. E prezent şi în ziarul „Ţara noastră”, care în 1926 îi premiază generos un sonet.

În 1927 debutează editorial cu volumul Poeme simple, distins cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români, înfiinţează revista „Azi” (martie 1932-septembrie 1940), dă un volum de tălmăciri din Esenin şi Antologia poeţilor tineri (ambele în 1934), scrie romane, îşi publică versurile în câteva plachete. Practică intens jurnalismul: e redactor la ziarul „Credinţa” (1934-1936), secretar de redacţie la „Tempo” (1936), în iunie 1937 editează, împreună cu Constantin Clonaru, gazeta „Lumea românească” (până în februarie 1939), din mai 1941 până în martie 1942 conduce „Revista română”. Pentru atitudinea sa antifascistă, este internat în 1943 în lagărul de la Târgu Jiu. După august 1944 va fi prezent frecvent în presa vremii („România liberă”, „Ultima oră”, „Scânteia” etc.), militând cu fervoare în serviciul Partidului Comunist Român, al cărui membru devine în 1945.

Cu Desculţ (1948) şi cu romanele următoare Stancu se plasează în fruntea scriitorilor ferm angajaţi politic. Părăseşte poezia, la care va reveni abia cu volumele Cântec şoptit (1970), Sabia timpului (1972) şi Poeme cu lună (1974). Scrierile sale în proză sunt traduse în zeci de limbi străine, în special Desculţ, despre care autorul afirma exaltat că „a străbătut lumea în sandale de aur”. Scriitorul va îndeplini funcţii importante, beneficiind de onoruri şi de influenţă: director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1946-1952, 1958), preşedinte al Societăţii Scriitorilor (1948-1949) şi al Uniunii Scriitorilor (1949-1950, 1966-1974), cofondator, redactor-şef şi director al revistei „Gazeta literară” (1954-1962), membru al Academiei Române (1955), deputat în Marea Adunare Naţională (1948-1952,1960-1974), membru în Consiliul de Stat (1969-1974), Erou al Muncii Socialiste (1971) etc. I se decernează numeroase premii, româneşti şi străine, între care Premiul de Stat (1954) şi Premiul Fîerder (1971).

Cu prima sa culegere de versuri, Poeme simple, Stancu se integrează în curentul promovat de revista „Gândirea” - în care multe piese componente au apărut iniţial - şi se anunţă ca o voce dintre cele mai caracteristice ale lirismului de inspiraţie htonică şi expresie tradiţională. Poetul se autodefineşte, în acest sens, memorabil: „Eu am crescut cu macii şi strugurii pe câmp / Şi mai păstrez, ca iarba, şi-acum, sub pleoape, rouă, / Străbunii mei vânjoşi, cu tulnice şi ghioage, / Pe-aicea şi-au păscut cirezile blajine”. Patetic în acest credo, el cântă, în celelalte versuri, în tonuri variate, adesea epitalamice, „câmpul, livada, codrul sur, podgoriile”, volumul fiind în egală măsură o culegere de „bucolice” şi o „carte a nunţii”, o „cântare a cântărilor” cu figuraţie autohtonă.

Pe parcursul tuturor etapelor, de altfel, universul liricii lui Stancu rămâne întinderea vastă, mărginită de „munţii cu fruntea-n nouri”, „zugrăviţi pe zare”, ritmată de „dealuri roşii”, pe care „podgoriile ard”, „câmpul simplu pe care-l ar cu boii”, „câmpul plin de mure şi de rugi”, muzicalizat „de sprinten târâit de greieri mulţi”, săgetat de „iepuri ce-ţi arată cum să fugi”. Acest univers include „lanuri verzi”, „livezi cu roade mari”, „lunca unde-au ieşit cirezi”, „crânguri negre”, măguri, pâraie zglobii, holde, ale căror spice sunt „cu ţepi lungi, cum au aricii” şi din valurile cărora „creşte galben soarele”. Sunt aici şi bălţi cu trestii şi cu „şerpi vărgaţi”, peste care „seara ca o floare cernită se învoaltă”, „plaiuri vechi de basm şi de aramă”. Dacă volumul de debut se menţine în toate privinţele în linia tradiţiei, următoarele culegeri, păstrând materialul de inspiraţie tradiţional, prezintă particularităţi diferite: concentrarea expresiei, formularea (uneori) eliptică, versul liber, imaginea şocantă.

Circumscrise în formula miniaturalului şi graţiosului sau revărsate fără îngrădiri, poemele cuprind când viniete cu motive câmpeneşti, stilizate subtil, când reprezentări ale unei naturi frenetice, explozive. Catrene abil articulate propun spre contemplaţie desene delicate: un copac, un râu, o fântână, o stea, soarele, luna, un nor, un porumbel, un miel, evocă amiaza, amurgul, dimineaţa, surprinse în diverse anotimpuri, cu sugestii adeseori erotice, în virtutea cărora alunecarea în parnasianism este evitată. În poemele mai ample atmosfera se schimbă. Erosul devine impetuos, viforos, sângele clocoteşte în trup asemenea sevelor în luturi, carnea se zvârcoleşte ca şerpii. Asimilată naturii, iubita e proaspătă ca ierburile, „sprintenă ca mânjii”, trupul îi este „păduri în veşnică frământare”. Persistă imagini din lumea câmpului, însă proiectate cu o sensibilitate şi o tehnică a expresiei ce nu mai pot fi încadrate în tradiţionalism. Ciclul Steaua pe care stăm din volumul Albe (1937) reflectă frământări de ordin social, vestind „ziua de mâine”, menită să alunge „ziua de azi”, „strâmbă şi proastă”. Tot astfel, ciclurile Steaua care nu cade şi Horia din Clopotul de aur (1939).

Adresându-se fiului, ca Tudor Arghezi în Testament, poetul enunţă lapidar, într-o formulare de inscripţie, îndatorirea acestuia de a păstra neştearsă amintirea chinurilor şi umilinţelor îndurate de străbuni: „Să nu uiţi nici o clipă: străbunii au fost şerbi. / Primiră-n veacuri aspre sudălmi şi bice-n spate. / Să nu uiţi nici o clipă: se odihnesc sub ierbi, / Dar ţărna lor mai strigă şi azi după dreptate”. Lirica de senectute a lui Stancu se menţine în acelaşi univers rustic, iar expresia încărcăturii procurate de priveliştile câmpului şi ale pădurii, de nori şi de vânt, de apă, de cai, urşi, vulpi, căprioare, păsări, de roadele gliei (grâul copt, poamele) nu e mai puţin exultantă decât în Poeme simple: „S-au copt strugurii. S-au copt viile. / Soare de toamnă. Culegem viile. / Lăsaţi copiii să vină la mine / Cu sutele şi cu miile, / Să plece toţi cu coşurile pline”. Apare, totuşi, şi o notă distinctivă, ilustrată de tenta reflexivă a unor solilocvii („De când oamenii umblă pe lună, / îngerii nu mai vor să zboare”) şi mai ales de melancolia insinuată discret în rememorări („Negri erau caii, negri erau, / La mine nici nu s-au uitat”).

Exuberanţa naturistă e săgetată intermitent de sentimentul efemerităţii fenomenalităţilor, timpul e simţit acum ca o „sabie”. Titlurile unor volume sau cicluri includ şi mai directe sugestii fanatice (Cântecul lebedei, Masa tăcerii), nu sunt puţine versurile ce anunţă moartea, aluziv sau explicit: „Am fost nisip. Şi-o să mai fiu... / Nisip mai ales o să mai fiu... o să fiu...”, „Calul morţii mele era, - calul morţii era”, „Toate cântecele au un sfârşit, / Un sfârşit va avea şi cântecul meu”. Prozodic, şi structural în genere, nu este nici o deosebire între poemele de tinereţe, de maturitate şi cele târzii. Prodigioasă, publicistica scrisă de Stancu în deceniul al patrulea este, cum o defineşte el însuşi, „aproape în întregime politică”. Adversar al mişcării legionare şi al celei cuziste încă înainte de angajarea în presă, gazetarul va milita cu frenezie în serviciul democraţiei, denunţând încălcarea principiilor democratice de către autorităţile statului, nu fără a semnala în acelaşi timp, cu perseverenţă, tertipuri murdare de natură economică, afaceri oneroase, jafuri în avutul public, condamnând manifestările de fascizare a ţării, vestejind dictaturile fascisto-naziste.

Lucrată la temperaturi înalte ale indignării, mâniei şi revoltei, proza lui de ziar excelează printr-o polemică dusă frecvent până la maxima virulenţă pamfletară. Stancu îşi valorifică în pamflete resursele talentului artistic. Acestea sunt mai puţin bogate şi variate decât cele argheziene, dar efectele literare ale caricaturizării extreme, prin asocierea, de pildă, a umanului cu zoologicul, se dovedesc, nu o dată, notabile. Speculând, bunăoară, în jurul expresiei „ţară eminamente agricolă”, gazetarul se întreabă, sarcastic, de ce nu am avea, măcar la departamentul agriculturii, miniştri ierbivori şi propune premierului să pună în fruntea acelui departament un „bou adevărat” şi viţei la cele două secretariate. în publicistica postbelică, direcţionată de ideologia comunistă, patosul polemic, vehemenţa fără nuanţe îi vizează, de astă dată, pe adversarii regimului, exponenţii capitalismului internaţional şi pe toţi cei care, în opinia oficială, serveau scopuri ostile regimului.

Prin reminiscenţele din copilărie incluse în text, prin referirile la existenţa amară a ţărănimii sărace, a dezmoşteniţilor în general, publicistica prefigurează proza narativă a lui Stancu. Un articol din „Lumea românească” se intitulează Desculţii. Trecând peste romanele Taifunul (1937) şi Oameni cu joben (1941), naraţiuni comerciale, renegate mai târziu de autor, întreaga proză explicit literară e de caracter autobiografic asumat: „Biografia mea - dezvăluie scriitorul - este uriaşa ladă din care am scos pe rând şi voi scoate şi mai departe materialul de viaţă pe care l-am transformat şi îl voi mai transforma în material literar”. Prin definiţie autobiografic e volumul Zile de lagăr (1945), jurnal al detenţiei din timpul războiului, literatură prin expresivitatea situaţiilor şi a portretizărilor, prin efuziunile lirice şi, înainte de toate, prin stilul inconfundabil.

Dar debutul prozastic care îl impune se produce odată cu tipărirea, în 1948, a romanului Desculţ, apărut iniţial, în bună parte, în „Contemporanul”. Reeditat în numeroase rânduri, tradus şi difuzat peste hotare, va ieşi în 1960 într-o versiune mult dezvoltată, alcătuită din trei volume: Clopote şi struguri, Printre stele, Carul de foc. El deschide un ciclu, din care fac parte toate celelalte romane şi nuvele ale autorului, afară de Şatra (1968). Scris la persoana întâi, Desculţ încheagă, din imagini trecute prin sensibilitatea copilului Darie, alter ego al naratorului, un tablou epopeic al vieţii de chin dusă de sărăcimea satelor din câmpia Dunării în primele două decenii ale secolului al XX-lea. Interesul acestei construcţii epice stă în viziunea lumii, o lume existentă obiectiv, certificată documentar, necunoscută totuşi sub aspectul reflectat în sufletul lui Darie, şi de aceea de o surprinzătoare noutate. Darie este un copil dotat cu o sensibilitate de o ascuţime neobişnuită, ce vibrează ca o coardă la cea mai superficială atingere.

Prozatorul relatează cu o durere reprimată, scrâşnind parcă din dinţi, neîngăduindu-şi sieşi şi cititorului nici o lacrimă, stârnind nu înduioşarea, ci o indignare crescândă, o explozie de ură împotriva celor vinovaţi de suferinţa „desculţilor”. Fraza e mai adesea scurtă, vâjâitoare ca plesnetul de bici, usturătoare, cu insistări şi reveniri obsesive asupra unui element esenţial al ideii exprimate: „Plouă. Acum plouă. Stau în casă. Fereastra e fumurie. Duzii din faţa casei, salcâmii de lângă ulmi, salcia de lângă fântână au rămas fără frunze. Bate ploaia în ziduri, în geamuri, în arbori. Bate ploaia. Mă uit la mâinile mele. Se închid. Se deschid iarăşi. [...] Plouă. Acum plouă”; „Tămăşoiu a furat trei raţe. Trei raţe a furat nenorocitul”; „Cu latul săbiei a plesnit-o. Peste obraz a plesnit-o”.

Scurtimea propoziţiei, revenirile oarecum naive, gratuite, unele inversiuni pot părea artificiale. De fapt, ele corespund tensiunii speciale a emoţiei şi creează tocmai impresia exprimării spontane, a relatării trepidante, pe nerăsuflate. Aducerile-aminte năvălesc în conştiinţă impetuos, clipele trecute sunt retrăite cu o nouă febrilitate, o vibraţie intensă, un zguduitor plâns lăuntric se zbuciumă în vorbe, încercând să le stranguleze, vânzolindu-se, cedând până la urmă sforţării de a păstra calmul, sobrietatea tonului, ceea ce duce la asociaţii aparent incoerente, la învălmăşiri de idei, la necesitatea întreruperilor, revenirilor, precizărilor repetate.

Procedeul e dictat de temperatura specială a prozei lui Stancu şi, împreună cu alte elemente de tehnică literară, precum desele intervenţii apreciative, simularea convorbirii cu cititorul, exclamaţii, interogaţii, invocarea permisiunii de a întrerupe naraţiunea în vederea unei descrieri, produce un stil de un pronunţat romantism, impropriu creaţiei obiective, dar adecvat tensiunii discursului narativ din Desculţ. Cu tot realismul dur al scenariului, Stancu nu e un narator obiectiv, ca Liviu Rebreanu, ci un poet, asemenea lui Mihail Sadoveanu. El nu transfigurează o realitate, ci edifică una proprie. Lumea din Desculţ pare să aparţină unui tărâm de altundeva: peisaj arid, climă aspră, trai mai mult decât auster. Chiar denumirile aşezărilor reflectă, în multe cazuri, condiţii de existenţă precară, degradantă: Omida, Belitori, Râioasa. Oamenii acestor locuri poartă şi ei nume cu sonorităţi stranii: Bubulete, Juvete, Uţupăr, Ulmaz, Tutanu, Ududui, Zavera, Ovedenie, Tiţă Uie, Trăcălie, Zgămâie, Năbădaie etc.

 Având pământ puţin, câte o biată „fâşteică” de arătură sau chiar deloc, cei mai mulţi îşi duc veacul în cocioabe betegoase, umblă desculţi, poartă, dacă au, căciulă iarna şi vara sau umblă pe ger şi arşiţă cu capul descoperit. Hrana se compune din grăunţe fierte, păsat, lapte de capră sporit cu apă, pâine amestecată cu mălai - aceasta în condiţii de „prosperitate” - ori, în vremi de restrişte, adică în mod obişnuit, din ştevie, mujdei de usturoi, fiertură de urzici, de fasole, praz, susai, de rădăcini chiar, iar când ghearele foamei scurmă din cale-afară de nemilos, se ajunge la ronţăirea unor bucăţi de pământ ars. În asemenea condiţii, copiii mor ca muştele, iar mâinile multora dintre cei în viaţă, indiferent de vârstă, sunt jupuite de pelagră. Ca urmare, înfăţişarea oamenilor pare sumbră, sălbatică. Chipurile apar uscate, „sulegete”, „lingave”, de culoare gălbui-pământie, numai ochii sunt câteodată „zbanghii”, sfredelitori, dar de obicei căutătura e mohorâtă, „împosocată”.

Încruntaţi, închişi în ei, oamenii se exprimă sobru, adesea laconic, vorbirea lor caracterizându-se prin absenţa culorii, singura notă de pitoresc fiind conţinută în termenii regionali aspri, pietroşi. Asprimea, brutalitatea ar putea fi arma indispensabilă a supravieţuirii, de aceea oamenii sunt constrânşi să zbiere, să suduie, să muşte. Sub biciul viscolelor, al arşiţei, sub gârbaciul logofeţilor boiereşti şi sub vâna de bou a jandarmilor, ţăranii se nasc maturi, lucizi, îndârjiţi. E o atmosferă de coşmar, pictată în tonalităţi dure, violente, supradimensionând aproape neverosimil, ostentativ, o stare de fapt. Cu unele elemente de monografie etnografică a satului dunărean, romanul înfăţişează şi datini de nuntă şi înmormântare, obiceiul de a striga de pe dealuri, de lăsatul secului, făcând publice aventurile erotice petrecute în cursul anului sau acela de a invoca ploaia prin jocul paparudelor şi prin îngroparea unei păpuşi de pământ ce îl închipuie pe „tata soarelui”.

Continuând Desculţ, romanul Jocul cu moartea menţine particularităţile anterioare, dar prin anumite note dominante devine o scriere cu o individualitate proprie, distinctivă. Lirismul acestei cărţi consistă în extraordinarul ritm epic, încântător, ca de baladă. O bună parte din România, inclusiv capitala, şi aproape întreaga Peninsulă Balcanică se află în 1917 sub ocupaţie germano-austriacă. Vânzător de ziare la Bucureşti, Darie este arestat ca vagabond, predat Comandaturii germane, îmbarcat cu alţi vreo douăzeci de „coate-goale” într-un tren de marfă şi dus până tocmai în Macedonia, de unde, scăpat din captivitate, se înapoiază în ţară, pe jos, în tovărăşia Diplomatului. Trece prin felurite peripeţii, traversează o experienţă imaginabilă numai în vreme de război, când totul devine posibil, nimic nu mai ţine de domeniul surprizei, situaţiile teribile, senzaţionalul intrând în ordinea faptelor zilnice.

Pădurea nebună (1963) se vrea o apologie a vieţii libere, fremătătoare, reală cândva pe întinderea şesului dunărean, acoperit de codri sălbatici. Deliormanul „nebun” este evocat pentru a contrasta cu lâncezeala unui orăşel cu străzi prăfoase, pe care trec birje cu cai scheletici neţesălaţi, cu dughene şi frizerii adormite, cu mizere birturi economice, firme decolorate, cerşetori infirmi, bragagii turci cu şalvari peticiţi, câini şi păsări ce lasă în urmă smocuri de păr şi nori de fulgi, cu noroaie exasperante, cu veri toride şi toamne ploioase. Contrastul exprimă revoltele unui Darie adolescent, elev de liceu, prizonier în atmosfera sufocantă a unui „loc în care nu se întâmplă nimic”, a unui „târg unde se moare”. E îndrăgostit de Uruma, a cărei făptură îi deşteaptă în sânge vuietul pădurii nebune de altădată şi tot clocotul sălbăticiei magnifice din alte timpuri.

Sănătoasa primitivitate, lumea arhaică, datinile şi rânduielile proprii umanităţii necorupte, originare, sunt elogiate şi în Şatra, roman ce urmăreşte odiseea tragică a unei comunităţi de ţigani în timpul războiului. Rădăcinile sunt amare (I-V, 1958-1959) nu este decât un reportaj patetic, propagandistic, dilatat (redus, în 1969, sub titlul Vântul şi vioaia), o frescă superficială a vieţii chinuite în care şi-ar fi avut „rădăcinile” regimul instaurat la sfârşitul lui decembrie 1947.

În schimb, Ce mult te-am iubit (1968) se dezvăluie ca o veritabilă operă de creaţie. Naratorul e aici un Darie matur, venit în satul natal, la înmormântarea mamei. El se reintegrează pentru câteva ore unei spiritualităţi arhaice, unei lumi clasice. Voce a acestei lumi, evocarea lui Darie căpătă caracterele unui roman-poem, ale unui tablou de epopee. Străbătând romanul-povestire, cititorul poate avea impresia că asistă la reprezentarea unei tragedii greceşti. Totul decurge după datină, totul se încadrează în ritual. Încăperile casei din Omida, curtea, uliţa satului, cimitirul par o scenă largă, pe care se joacă spectacolul morţii. Bocirea răposatei, ceremonia funerară, ospăţul, pomenile compun acţiunea vie, în plină desfăşurare, iar reflecţiile, amintirile, tânguirile fără glas ale povestitorului îndeplinesc rolul corului din teatrul antic.

În cimitir, lume multă, înghesuială, clopotele jelesc, preoţii cădelniţează, rostesc rugăciuni, un „Doamne miruieşte”, repetat până la exasperare, umple văzduhul, bufniţele din clopotniţă zboară speriate dintr-un copac în altul, iar în răstimpuri Ilie gornistul, ţinând cu tot dinadinsul să aducă Mariei lui Tudor, mamă a doisprezece copii, omagiul său - altfel rezervat veteranilor - sună dintr-o trâmbiţă veche, de la 1877, ce vestise atacul la Griviţa. Din tot acest vaier se detaşează, din timp în timp, bocetele Constandinei, ale Stelei, ale Riţei, ale Evanghelinei, ale bătrânului Tudor, soţul rămas văduv, care nu face decât să repete câteva cuvinte, mereu aceleaşi, acum ca în urmă cu câteva ore, ca în ajun, şi care vor continua şi după prohod, toată ziua, toată noaptea, toată ziua următoare: „Mario, Mario... Ce mult te-am iubit eu pe tine, Mario, Mario...”.

Naratorul e integrat şi el în spectacol. Observând, înregistrând, Darie participă la tragedie, ca actor mut. Simţămintele lui se consumă fără glas, în plan pur interior. Trăind cu ai săi tristeţea pierderii mamei sau retrăind momente de altădată, naratorul devine, în mai multe rânduri, poet, evocarea sa capătă aripi, frazele vibrează. Poematică este însăşi structura romanului, dar unele pasaje posedă o încărcătură lirică specială, putând fi izolate, asemenea unei strofe.

Opera literară

  • Poeme simple, Bucureşti, 1927;
  • Moara piticilor, în colaborare cu Ion Rotaru, Bucureşti, 1931;
  • Albe, Bucureşti, 1937;
  • Taifunul, Bucureşti, 1937;
  • Clopotul de aur, Bucureşti, 1939;
  • Pomul roşu, Bucureşti, 1940;
  • Iarba fiarelor, Bucureşti, 1941;
  • Oameni cu joben, Bucureşti, 1941;
  • Anii de fum, Bucureşti, 1944;
  • Zile de lagăr, Bucureşti, 1945;
  • Secolul omului de jos, Bucureşti, 1946;
  • Complotul..., Bucureşti, 1947;
  • Desculţ, cu ilustraţii de Perahim, Bucureşti, 1948; ediţia I-III, Bucureşti, 1960;
  • Brazdă-ngustă şi adâncă, Bucureşti, 1949;
  • Pentru apărarea culturii, Bucureşti, 1949;
  • Călătorind prin URSS, Bucureşti, 1950;
  • Pentru viaţă, Bucureşti, 1951;
  • Primii paşi, Bucureşti, 1951;
  • Dulăii, Bucureşti, 1952;
  • Adu-ţi aminte. Scrisoare către un prieten din copilărie, Bucureşti, 1953;
  • Florile pământului, Bucureşti, 1954;
  • Însemnările şi amintirile unui ziarist, I-II, Bucureşti, 1955;
  • Iarbă, Bucureşti, 1957;
  • Poeme simple (1923-1943), postfaţă de Sorin Arghir, Bucureşti, 1957;
  • Rădăcinile sunt amare, I-V, Bucureşti, 1958-1959; ediţia (Vântul şi ploaia), I-III, Bucureşti, 1969;
  • Costandina, prefaţă de Aurel Baranga, Bucureşti, 1962;
  • Jocul cu moartea, Bucureşti, 1962; ediţie îngrijită şi prefaţă de Aureliu Goci, Bucureşti, 1994;
  • Versuri, prefaţă de Radu Popescu, Bucureşti, 1962;
  • Pădurea nebună, Bucureşti, 1963;
  • Ce mult te-am iubit, Bucureşti, 1968;
  • Şatra, Bucureşti, 1968;
  • Cântec şoptit, Bucureşti, 1970;
  • Pagini alese, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Adriana Mitescu, Bucureşti, 1970;
  • Povestiri de dragoste, Bucureşti, 1970;
  • Pentru oamenii acestui pământ, Bucureşti, 1971;
  • Scrieri, I-IX, Bucureşti, 1971-1979;
  • Sabia timpului, Bucureşti, 1972;
  • Şaptezeci, ediţie îngrijită şi prefaţă de Aurel Martin, 1972;
  • Să nu uiţi, Darie..., ediţie îngrijită şi prefaţă de Adriana Mitescu, Bucureşti, 1973;
  • Triumful raţiunii..., Bucureşti, 1973;
  • Poeme cu lună, Bucureşti, 1974;
  • Uruma, Bucureşti, 1974;
  • Viaţă, poezie, proză!... Confesiunile lui Darie, ediţie îngrijită de Corneliu Popescu şi Ştefan Stancu Mitroi, prefaţă de Corneliu Popescu, Bucureşti, 1975;
  • Poeme cu lună, postfaţă de Mariana Ionescu, Bucureşti, 1986;
  • Versuri, ediţie îngrijită şi postfaţă de Aureliu Goci, Bucureşti, 2002;
  • 101 poezii, ediţie îngrijită de Florin Costinescu, Bucureşti, 2003.

Antologii

  • Ora copiilor, cu ilustraţii de Dem, Bucureşti, 1931 (în colaborare cu Ioan Roventa);
  • Antologia poeţilor tineri, cu 55 chipuri de Margareta Sterian, postfaţă de Ion Pillat, Bucureşti, 1934.

Traduceri

  • Maxim Gorki, Makar Ciudra, Bucureşti, 1928;
  • Knut Hamsun, Zacheu, Arad, 1928;
  • Robert Hichens, Toboşarul pustiului, Bucureşti, 1928;
  • William C. Morrow, Condamnatul, Bucureşti, 1928;
  • Pitigrilli, Vegetariana amorului, Bucureşti, 1932;
  • Guido Da Verona, Cântecul de totdeauna şi de niciodată, Bucureşti, 1933 (în colaborare cu C.N. Negoiţă);
  • D.H. Lawrence, Femei în dragoste, Bucureşti, 1933;
  • Serghei Esenin, Tălmăciri din..., Bucureşti, 1934; ediţie îngrijită şi prefaţă de Şerban Cioculescu, Bucureşti, 2002;
  • Octave Aubry, Viaţa intimă a lui Napoleon, Bucureşti, 1942;
  • A.S. Griboedov, Prea multă minte strică, Bucureşti, 1945 (în colaborare cu Sorana Gurian);
  • Jack Lindsay, Primăvară amăgitoare, prefaţă de Radu Lupan, Bucureşti, 1955;
  • Andre Kedros, Ultima călătorie a vasului Port Polis, prefaţă de Ioan Grigorescu, Bucureşti, 1965;
  • Lev Tolstoi, Cornei Vasiliev, Bucureşti.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …