Votul pentru Unirea Principatelor Române şi dezbaterile Adunărilor ad-hoc din 1857

La 7/19 octombrie 1857, Constantin Hurmuzaki a supus Adunării ad-hoc a Moldovei un proiect de încheiere prin care se adresau mulţumiri puterilor europene. În aceeaşi şedinţa, Kogălniceanu prezenta o propunere, ca purtător de cuvânt al partidei naţionale, prin care cerea ca autonomia, Unirea - „dorinţa cea mai mare, cea mai generală” -, prinţul străin, neutralitatea şi o Adunare legiuitoare, care să reprezinte „interesele naţiei”, precum şi garanţia colectivă a puterilor, să fie proclamate dorinţe fundamentale ale poporului român.

Hurmuzaki a susţinut călduros propunerea, dar reacţiunea separatistă prezentă în Adunare, prin marele boier Alecu Balş şi prin locţiitorul de episcop Hermeziu, i s-a opus. Cel dintâi, intitulându-se plin de îngâmfare proprietar a 80.000 de fălci, a combătut Unirea printr-o întâmpinare. Într-o cuvântare de avântat patriotism, Kogălniceanu l-a înfruntat, ironizându-l. Trecându-se la vot, 81 de deputaţi s-au pronunţat pentru Unire, doar cei doi deputaţi reacţionari împotrivindu-se dorinţei unanime a poporului. După proclamarea rezultatului se auzeau vii aclamaţii, urale şi strigăte de „Vivat Unirea!”. La ieşirea deputaţilor din Adunare au avut loc în preajma acesteia manifestaţii populare unioniste.

La Bucureşti, programul unionist fu luat în dezbatere la 8/20 octombrie 1857, propunerea fiind făcută de C.A. Creţulescu. Comisia, numită de Adunare pentru a redacta un raport în care să fie concretizată propunerea, prezentă acest document la 9/21 octombrie 1857. În raport se cerea, în general ca şi la Iaşi, autonomia şi neutralitatea, Unirea, prinţul străin, guvern constituţional şi o singură Adunare care să reprezinte interesele „generale” ale poporului român.

După citirea documentului, deputaţii s-au ridicat în picioare, aclamând. Totodată s-a hotărât dezvoltarea documentului într-un memoriu mai larg. Acest „memorandum”, sau „act dezvoltător”, a fost luat în dezbaterea Adunării la 25 octombrie / 6 noiembrie, prilejuind discuţii înverşunate, izvorâte din teama deputaţilor reacţionari pătrunşi în Adunarea ad-hoc privind adoptarea unui sistem legislativ opus intereselor lor. Pus la vot la 6/18 noiembrie, memorandul nu fu adoptat în unanimitate, ci doar cu o mare majoritate.

Dacă Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti n-a trecut la dezbaterea problemelor interne, şi în special a celei agrare - deputaţii liberal-radicali căutând să amâne rezolvarea acestei probleme în cadrul unei noi Adunări, în care ei să deţină majoritatea -, Adunarea de la Iaşi a luat în discuţie diferitele aspecte ale viitoarei organizări a celor două ţări.

De asemenea s-a stabilit ca rezultatul dezbaterilor să fie comunicat şi Adunării ad-hoc din Bucureşti ca o bază pentru viitoarea organizare a Principatelor. De altfel, fruntaşi ai liberalilor radicali munteni acceptau această idee, Şt. Golescu scriind în acest sens unui moldovean în discuţiile asupra chestiunilor generale s-au luat în dezbatere la Iaşi probleme variate, legate de procesul de constituire a statului naţional burghez: dreptul ţării de a stabili în libertate relaţii comerciale cu alte state, abolirea jurisdicţiei consulare, organizarea puterii armate, în vederea apărării ţări, egalitatea înaintea legii, accesibilitatea în funcţiile statului, aşezarea „dreaptă” şi generală a impozitelor, respectul domiciliului şi al libertăţii individuale, responsabilitatea miniştrilor, libertatea cultelor, organizarea municipalităţilor, instrucţiunea publică etc.

Spre deosebire de problema agrară, în privinţa căreia majoritatea Adunării ad-hoc s-a opus găsirii unei soluţii echitabile pentru ţărănime, pentru toate celelalte propuneri luate în dezbatere deputaţii s-au pronunţat favorabil cu o majoritate mai mare sau mai mică. Chiar şi marii boieri conservatori pătrunşi în Adunare nu se puteau împotrivi procesului de constituire a statului naţional burghez în plină desfăşurare.

Deşi Adunarea ad-hoc de la Bucureşti n-a luat în discuţie problemele de organizare internă, dezbaterile au căpătat aici un caracter mai ascuţit după adoptarea actului dezvoltător. Ele oglindeau teama vădită a deputaţilor conservatori şi chiar a conservatorilor moderaţi, partizani ai caimacamului Ghica, care conlucraseră un timp cu gruparea liberal-radicală şi cu deputaţii ţărani, faţă de o luare în dezbatere a problemelor interne. Exprimând teama conservatorilor, Dimitrie Ghica a propus la 18/30 noiembrie 1857 ca Adunarea să declare formal că nu va intra în dezbaterea altor probleme în afara celor cuprinse în programul unionist.

El a fost combătut, liberal-radicalii încercând să rezerve dreptul Adunării pentru dezbateri ulterioare. De fapt, nici ei nu doreau discutarea problemelor interne, dar voiau să se adopte un proiect de lege electorală care să le asigure supremaţia în viitoarea Adunare constituantă sau legislativă. Şi Adunarea de la Iaşi a cerut în ultima ei şedinţă ca cele două Adunări ad-hoc să fie convocate laolaltă, după acceptarea programului unionist de către puteri, spre a elabora o lege electorală comună.

Adunarea de la Iaşi a ţinut ultima şedinţă la 21 decembrie 1857 / 2 ianuarie 1858, într-o atmosferă de relativă înţelegere, în timp ce în Adunarea ad-hoc de la Bucureşti divergenţele erau acum mai vii. Acest lucru a fost oglindit în mica majoritate (44 faţă de 38) pe care a dobândit-o, în ultima şedinţă din 10/22 decembrie, raportul - care oglindea poziţia grupării liberal-radicale şi a deputaţilor ţărani - prin care se propunea prorogarea lucrărilor până la 20 ianuarie / 1 februarie 1858 şi nu prorogarea nedefinită, dorită de conservatori în aşteptarea firmanului de dizolvare din partea Porţii. O încercare de ultimă oră a grupărilor conservatoare şi conservatoare moderată de a anula printr-un nou vot raportul adoptat a fost împiedicată prin imediata retragere din sală a susţinătorilor celui dintâi punct de vedere.

Cele două Adunări ad-hoc şi-au încheiat activitatea cu unele realizări. Votul pentru Unire pe care l-au dat ambele Adunări a avut o deosebită însemnătate în desfăşurarea ulterioară a luptei unioniste; de asemenea a fost pozitivă luarea în discuţia Adunării ad-hoc de la Iaşi a unui însemnat număr de probleme privind organizarea internă. Nerezolvarea problemei agrare în nici una dintre Adunări - într-una de la început prin neluarea ei în dezbatere, iar în cealaltă prin neputinţa de a se forma o majoritate pentru singura soluţie echitabilă în condiţiile date, aceea a împroprietăririi - constituie însă fundamentala trăsătură negativă a dezbaterilor acestor Adunări.

Dominate de partida naţională, formaţie politică largă de compoziţie eterogenă, în care intrau ţărani, dar şi boieri conservatori moderaţi, şi având un număr prea restrâns de deputaţi ţărani, deputaţi liberal-democraţi sau liberal-radicali care să poată domina în totul discuţiile, Adunările ad-hoc n-au fost în stare să rezolve temeinic decât marea problemă a Unirii, limitându-i aspectele ei sociale, iar Adunarea de la Iaşi a exprimat - de pe poziţii burgheze - bazele de organizare viitoare ale statului naţional.

Dezbaterile Adunărilor ad-hoc au marcat o nouă etapă pe drumul înţelegerii dintre burghezie şi moşierime. Semnificativ este faptul că Titu Maiorescu, unul dintre corifeii regimului burghezo-moşieresc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi din primele decenii ale secolului al XX-lea, socotea punctele fundamentale formulate de Adunările ad-hoc drept „izvorul politicei române”. În anii următori, în ciuda divergenţelor, cele două clase îşi vor urma procesul de apropiere, care va duce în mai puţin de un deceniu la instaurarea regimului burghezo-moşieresc.

Tratând lupta pentru Unire din perioada Adunărilor ad-hoc, istoriografia burgheză a dat o importanţă exagerată factorilor externi. D.A. Sturdza, de exemplu, subsuma cu totul evenimentele interne evoluţiei celor externe. De asemenea, toţi istoricii burghezi n-au dat rolului maselor importanţa cuvenită. Nicolae Iorga socotea între „factorii cei mai harnici” ai luptei unioniste boieroaicele moldovene; el menţiona doar jertfele aduse de popor în lupta pentru formarea statului naţional dar nu arăta rolul hotărâtor avut de mase în determinarea evoluţiei evenimentelor.