Voievodatul transilvănean în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

În secolul al XIV-lea, voievodatul Transilvaniei manifestă aceleaşi tendinţe de larga autonomie faţa de regatul Ungariei, ca şi în secolul precedent. Deşi încercarea lui Ladislau Kan de a transforma Transilvania într-un voievodat aproape autonom faţă de puterea regală din Ungaria eşuase, datorită consolidării vremelnice a puterii centrale, sub noua dinastie, angevină, totuşi Transilvania continuă în veacul al XIV-lea să se bucure de o quasi-autonomie.

Pentru a împiedica realizarea tendinţelor de autonomie ale Transilvaniei, regele a numit voievozi dintre marii dregători verificaţi în ceea ce priveşte credinţa faţă de coroană prin slujbele anterioare. Urmărind să îngrădească puterea voievodului, în 1324, regele Ungariei a scutit nobilimea din Transilvania de anumite dări pe care i le plătea până atunci.

Cu toate acestea, unii voievozi au reuşit să-şi întărească puterea, deţinând această demnitate timp îndelungat, cum a fost Toma Szecheny (1322-1342); alţii au reuşit să constituie chiar dinastii de voievozi; între 1344 şi 1376, demnitatea de voievod a fost ocupată, cu mici întreruperi, de şase membri ai familiei Lackfy, iar între 1415 şi 1437, voievodatul a fost deţinut de doi membri ai familiei Csaki.

Voievodul, numit şi revocat de rege, îşi alegea subalternii - de la vice-voievod şi comiţi până la notari - dintre „familiarii” săi, oameni aflaţi în slujba sa personală, care depindeau de el şi răspundeau numai faţă de el, în virtutea acelei familiaritas, formă specifică a raporturilor vasalice în regatul Ungariei. De obicei, când se schimba voievodul, se schimbau şi subalternii săi. Voievozii şi vicevoievozii nu aveau o reşedinţă stabilă. Ei stăteau de obicei la curţile de pe moşiile lor, având un număr de slujbaşi ce îndeplineau diverse servicii la curţile lor.

Deoarece de la începutul veacului al XV-lea, voievozii stăteau tot mai des şi mai îndelung în afara graniţelor Transilvaniei, mai ales la curtea regală, ei lăsau conducerea ţării aproape exclusiv pe seama vicevoievozilor; de pildă, vicevoievodul Lorand Lepes a cârmuit Transilvania peste 20 de ani (1415-1438). De la mijlocul secolului al XV-lea, în absenţa lor din Transilvania, voievozii încredinţau conducerea unor „guvernatori”, care, la rândul lor, puteau să aibă viceguvernatori. Astfel, Lorand Lepes a fost guvernator în anii 1444-1445, când voievod era Iancu de Hunedoara.

Pe la mijlocul secolului al XIV-lea - ca şi uneori în veacul precedent - se întâlneşte şi un „duce al Transilvaniei”, Ştefan (1349-1351), fratele regelui Ludovic I. Demnitatea aceasta fiind superioară celei de voievod, acesta din urmă devine subalternul ducelui, membru al familiei regale. Începând din veacul al XV-lea, demnitatea de voievod şi cea de vicevoievod erau exercitate de doi sau chiar trei demnitari în acelaşi timp. Voievodul întrunea în mâinile sale atribuţiile administrative, judiciare şi militare cele mai înalte din Transilvania. Autoritatea voievodului a fost limitată treptat de puterea regală la cele şapte comitate ale Transilvaniei de sub jurisdicţia lui proprie. Acestea erau următoarele: Solnocul Interior, Dobâca, Cluj, Turda, Târnava, Alba şi Hunedoara.

Între 1263 şi 1465, voievozii Transilvaniei au purtat aproape în permanenţă şi titlul de comiţi de Solnoc, iar în timpul voievodatului lui Toma Szecheny, acesta a deţinut un timp şi funcţia de comite al Sibiului. Pe teritoriul celor şapte comitate transilvănene existau, însă, enclave scutite - integral sau parţial - prin privilegii regale, de jurisdicţia voievodală, îndeosebi o seamă de aşezări orăşeneşti din jurul ocnelor şi al minelor: Ocna Dejului, Dej, Turda, Baia de Arieş.

Clujul se bucura de o scutire similară. Numeroasele moşii ale episcopului şi capitlului de Alba Iulia, precum şi ale mănăstirii din Cluj-Mănăştur, erau şi ele, de obicei, scoase de sub jurisdicţia voievodului, ceea ce a dat naştere câteodată la contradicţii violente între voievod şi episcopia Transilvaniei, mai ales către mijlocul veacului al XIV-lea.

Printr-o hotărâre regală din 1344, confirmată în 1395, imunitatea judecătorească a episcopiei Transilvaniei a fost limitată, în favoarea voievodului. Comitatele apusene: Satu Mare, Crasna, Solnocul de Mijloc şi cel Exterior, Bihor, Zarand, Arad, precum şi comitatul Maramureşului şi comitatele din Banat, nu făceau parte din voievodatul Transilvaniei, ci aveau o organizare aparte. Teritoriile în care au fost aşezaţi secuii şi saşii nu intrau nici ele sub jurisdicţia obişnuită a voievodului Transilvaniei.

El nu putea interveni în treburile acestor colectivităţi înzestrate cu privilegii decât pe temeiul unei împuterniciri regale, date de la caz la caz, convocându-le uneori în adunări obşteşti. În timp ce saşii au reuşit să-şi consolideze tot mai mult autonomia faţă de autoritatea voievodală, autonomia secuilor a devenit iluzorie de pe la mijlocul secolului al XV-lea, de când voievozii-începând cu Iancu de Hunedoara (1441) - ocupau şi demnitatea de comite al secuilor. Acest fapt a contribuit la întărirea puterii voievodului, mărind forţele militare de sub comanda sa, necesare pentru a face faţă primejdiei turceşti.

Jurisdicţia teritorială a voievodului a fost îngrădită, treptat, în secolul al XIV-lea, de către regalitate, în tendinţa ei de a restrânge puterea prea mare a acestui înalt demnitar şi de a lega nemijlocit faţă de „coroană” pe secui şi saşi, ţinând seamă de necesităţile economice şi strategice ale regatului. Dar această politică regală de îngrădire a puterii voievodului se izbea adeseori de tendinţele de autonomie ale voievodatului.

Din motive politice, ţinutul Făgăraşului şi al Amlaşului au fost conferite de Ludovic I ca feude domnilor Ţării Româneşti, situaţie care a dăinuit până în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Spre sfârşitul aceluiaşi veac, Ciceul şi Cetatea de Baltă au fost donate de Matei Corvin ca feude domnului Moldovei Ştefan cel Mare. Existenţa unor feude ale domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti în Transilvania a contribuit şi mai mult la strângerea legăturilor multilaterale şi neîntrerupte dintre aceste ţări.

Check Also

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …