Vlaicu Bârna

Vlaicu Bârna (4 decembrie 1913, comuna Crişan, judeţul Hunedoara - 11 martie 1999, Bucureşti) - poet, prozator, eseist, gazetar, traducător şi profesor. Este fiul Mariei (născută Pavel) şi al lui Ioan Bârna, ţăran. După şcoala primară din satul natal, frecventează Liceul „Avram Iancu” din Brad. În toamna anului 1932, proaspăt bacalaureat, devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie, secţia filologie modernă, a Universităţii din Bucureşti. Audiază cursurile unor dascăli ca Ovid Densusianu, Dumitru Caracostea, Mihail Dragomirescu şi Alexandru Rosetti (căruia îi va dedica poemul Semne din culegerea Ceas de umbră, 1966) şi încă din ianuarie 1933 începe să frecventeze grupările din preajma revistelor „Litere”, „Viaţa literară” şi „Azi”, care-i găzduiesc debutul literar cu versuri.

Participă la întrunirile cenaclului lovinescian „Sburătorul”, în cadrul căruia citeşte versuri, şi nu ocoleşte boema. Corector de noapte la câteva ziare, este angajat secretar de redacţie la „Azi”, redactor la „Rampa”, „România” (sub conducerea lui Cezar Petrescu) şi, mai târziu, la cotidianul „Ardealul”. În timpul războiului editează în regie proprie publicaţiile „Arta” (1941, transformată în „Arta nouă”, 1942-1943), „Galeria” (1941-1943) şi bilunarul politic-cultural „Câmpia Libertăţii” (1944). Lucrează un timp ca secretar de presă la Ministerul Afacerilor Străine. După război, este redactor şi şef de presă la Editura pentru Literatură şi Artă, apoi consilier literar la Radiodifuziunea Română şi redactor la „Viaţa românească”. De asemenea, îndeplineşte funcţia de secretar al Uniunii Scriitorilor din România.

Colaborează cu versuri, traduceri, comentarii critice, cronici de spectacole şi de expoziţii la „Revista Fundaţiilor Regale”, „Gândirea”, „Familia”, „Pagini literare”, „Viaţa literară”, „Universul literar”, „Viaţa românească”, „Gazeta literară”, „Steaua”, „Tribuna”, „Luceafărul”, „România literară”, „Literatorul” etc. A semnat şi cu pseudonimele Vornicu Bunea, Vladimir Bunea, Antioh şi Ion Ardeleanu. Debutează editorial, în colecţia revistei „Azi”, cu volumul de versuri Cabane albe (1936). Societatea Scriitorilor Români l-a distins cu Premiul „Ion Pavelescu” pentru sonet, în 1934. De asemenea, poetul este laureat cu medalie de aur la Viena (Preistager der 7 Weltfestspiele, 1959).

Poet „de şoaptă lirică”, înzestrat „cu instinctul cântecului” (Pompiliu Constantinescu), Bârna şi-a vădit în Cabane albe, în Brume (1940) şi Turnuri (1945) identitatea vocii lirice, dicţiunea originală, „cadenţa internă”, „metronomică” (Mihail Petroveanu) şi aria tematică individualizatoare. După război, la începuturile proletcultismului însă, poetul „a rătăcit pe tărâmuri străine artei sale” (născută Steinhardt).

Cărţile din intervalul 1949-1956 (Minerii din satul lui Crişan, 1949; Tulnice în munţi, 1950; Cerbul roşu, 1956) intră în categoria reportajului versificat, abundând în locuri comune, alegorii tocite, simbolistică în general simplistă, fără valoare poetică. Pe bună dreptate, antologia de autor, Cupa de aur (1970), le exclude. Selecţia are în vedere volumele Cabane albe, Brume, Turnuri, Arcul aurorii (1962), Ceas de umbră (1966) şi un grup de poeme inedite.

Poetul încearcă o sistematizare a creaţiei sale din perspectiva lirismului începuturilor, vizând recuperarea universului poetic propriu, a viziunii care îl individualizează şi a categoriei de sensibilitate care îl identifică. Acestea se concretizează, mai ales, în revenirea decisivă la tonalitatea elegiacă fundamentală. De asemenea, Bârna reface cadenţele unor poeme din Cabane albe şi Brume, îndepărtează parte din stridenţele lexicale care i-au fost reproşate la debut, iar poemele alese din Arcul aurorii şi Ceas de umbră indică şi îmbogăţirea registrului său poetic. Îndeosebi culegerea din urmă poate fi considerată drept atestatul unei adevărate resurecţii lirice.

Volumele secvenţe antologiei de autor din 1970 - Corabia de fum (1971), Auster (1973), Grăunţele timpului (1976), Sandala lui Empedocle (1980, Premiul Academiei), Poligonul de tir (1984), Monotonia metronomului (1985) - sunt dezvoltarea poetică firească a obsesiilor majore enunţate în ciclurile iniţiale şi adaugă ipostaze noi sub aspectul tematic şi al discursului liric.

Bârna este un tradiţionalist care a ştiut să asimileze sugestiile celor mai importante direcţii poetice contemporane. Deşi marcate de ecouri din ermetismul şi cromatismul barbian sau de topica şi cadenţele blagiene, primele culegeri de versuri arată în „cel dintâi poet moţ” (Emil Giurgiuca) un peisagist elegiac, discret caligraf de reverii alpine, de nostalgii „brumate” şi de feerii glaciale. Pasteluri, cântece sau balade, poemele sale sunt proiecţii ale sensibilităţii în peisaje spiritualizate sau incantaţii melancolice.

Stilizate în sensul abstractizării, geografia natală, atmosfera şi amintirile transilvane sunt invocate/evocate fie în tablouri fumurii, grave, dominate de simbolicele turnuri ale reveriilor gotice, fie în peisaje delicat irizate de „brume” luminoase. „Brumate” (Bârna a impus „poezia brumei” în lirica românească) sau ninse, înălţimile alpestre figurează „scena fermecată a universului” (Mihail Petroveanu). Sugestiile de legendă şi mit nordic induc sentimentul unei istorii fabuloase şi al unui spaţiu exotic/utopic.

În erotica din Brume, fiinţa iubită e reprezentată ca o himerică apariţie în spaţiul cast al unui Eden montan, învăluit în lumina Septentrionului. Rareori pur descriptive, pastelurile sunt în genere sublimări muzicale de stări afective, în registrul unui imaginar atras de constelaţia simbolică a muntelui (un fel de centru paradisiac al universului). Formula definitorie pentru prima etapă lirică rămâne aceea enunţată de poetul însuşi, „stampe lirice”, în care muntele, turnurile, bruma sunt simboluri ale înaltului şi purităţii glaciale, ale verticalităţii şi solitudinii. După „fractura” (Ilie Constantin) proletcultistă, se revine la registrul contemplativ, solemnitatea rituală a rostirii, tonul elegiac, alături de notaţia meditativă, alegoria ironică, viziunile groteşti.

Poezia lui Bârna îşi adaugă un registru reflexiv, care se arată dominant, chiar şi în incantaţiile elegiace. Tema lirică principală este timpul, ca biografie şi ca istorie. Locul reveriilor îl iau interogaţiile fără răspuns, neliniştea discretă, sentimentul trecerii inevitabile, presimţirea unui sfârşit al tuturor lucrurilor. Trecutul (biografic, istoric) este pretextul unor „popasuri durute”. Poetul rămâne acelaşi artizan al versului, fie că poemul se alcătuieşte ca reflecţie esopică, fie că ia forma comentariului, descrierii în gust parnasian sau a interogaţiei şi parabolei.

Bârna a publicat şi două romane istorice, Romanul Caterinei Varga (1960) şi Când era Horia împărat (1962), evocând eroi din istoria românilor ardeleni. Paginile memorialistice, răspândite în presă, în ultimele două decenii, adunate, apoi, în volumul Între Capşa şi Corso (1998), sunt o adevărată mină de informaţii preţioase despre personalităţile literare şi climatul cultural interbelic (îndeosebi). Pe lângă interesul documentar pe care-l prezintă, evocările se disting prin calitatea literară deosebită, concretizată în remarcabile portrete, farmec narativ, gustul anecdotei nobile şi al mărturiei revelatoare. Bârna a tradus, singur şi în colaborare, din William Shakespeare, Adam Mickiewicz, Heinrich Heine, Victor Hugo etc. şi a prefaţat traduceri din Korda Istvan şi din povestirile antice chineze.

Opera literară

  • Cabane albe, Bucureşti, 1936;
  • Brume, Sighişoara, 1940;
  • Turnuri, Bucureşti, 1945;
  • Minerii din satul lui Crişan, Bucureşti, 1949;
  • Tulnice în munţi, Bucureşti, 1950;
  • Cerbul roşu, Bucureşti, 1956;
  • Romanul Caterinei Varga, Bucureşti, 1960;
  • Când era Horia împărat, Bucureşti, 1962;
  • Arcul aurorii, Bucureşti, 1962;
  • Ceas de umbră, Bucureşti, 1966;
  • Pământ al Patriei, Bucureşti, 1970;
  • Cupa de aur, prefaţă de Traian Stoica, Bucureşti, 1970;
  • Corabia de fum, Bucureşti, 1971;
  • Auster, Bucureşti, 1973;
  • Grăunţele timpului, Bucureşti, 1976;
  • Patria mea, plai al Mioriţei, Bucureşti, 1977;
  • Sandala lui Empedocle, Bucureşti, 1980;
  • Poligonul de tir, Bucureşti, 1984;
  • Monotonia metronomului, Bucureşti, 1985;
  • Cântec despre ţară, Cluj Napoca, 1987;
  • Între Capsa şi Corso, Bucureşti, 1998.

Traduceri

  • G. Kubanski, Clara, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu V. Căciuleanu);
  • N.I. Vapţarov, Poeme, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Maria Banuş şi Demostene Botez);
  • Go Mo Jo, Scrieri alese, prefaţă de Ion Vitner, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Anda Boldur); Ospăţul lui Confucius, prefaţă de Alexandru Oprea, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Anda Boldur, Alice Gabrielescu şi Nina Gafiţa);
  • Meliusz Iozsef, Cântec despre anul 1437, Bucureşti, 1957;
  • Adam Mickiewicz, Poezii, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Miron Radu Paraschivescu şi Virgil Teodorescu);
  • M. Gubelman, Un erou legendar: S.G. Lazo, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Olga Cruşevan);
  • Mikola Zarudnii, Curcubeul, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Lilly Irimescu);
  • Ho Tzin-Ciji, Din Ni, Fata cu părul cărunt, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Nataşa Gheorghiu);
  • Luisa Carnes, Juan Caballero, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Maria Ivanovici);
  • Jorge Icaza, Copiii vântului, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu David Mihail);
  • G.M. Markov, Tatăl şi fiul, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Eleonora Mircea);
  • J.M. Barrie, Peter Pan sau Băiatul care nu vrea să crească mare, Bucureşti, 1966;
  • Kuzma Ciornîi, Generaţia a treia, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
  • Timofei Dmitriev, Vârtejul verde, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Ion Porumbaru);
  • William Shakespeare, Comedii, II, prefaţă de Dan Grigorescu, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Virgil Teodorescu).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …