„Vlahiile” balcanice, Dobrogea şi Moldova

Bizanţul şi vlahii din Balcani

Vlahii din Peninsula Balcanică sunt urmaşii vechii populaţii romanizate. Ei sunt menţionaţi în izvoare după ce, în 971, Bizanţul recucereşte întinsul spaţiu din dreapta Dunării inferioare. Cronicarul Kedrenos îi aminteşte pe „vlahii chervanagii” (cărăuşi) din apropierea lacului Prespa. La sfârşitul aceluiaşi deceniu, alt cronicar bizantin, anonim, arată că împăratul Vasile al II-lea acordă lui Niculiţă conducerea (un comandament - arhe) peste „vlahii din Elada” (în thema bizantină care include Thessalia şi Eubeea). După desfiinţarea primului Tarat Bulgar, acelaşi împărat bizantin dă în 1020 un edict prin care „vlahii din întreaga Bulgarie” sunt trecuţi sub ascultarea arhiepiscopului ortodox de Ohrida. Puţin mai târziu, în dieceza de Ohrida este atestat chiar un episcop al vlahilor.

Cu timpul, ţinuturile locuite de vlahi sunt cunoscute sub numele de Vlahia; cele mai semnificative sunt cele de Vlahia Mare (Megali Vlahia) în Thessalia, Vlahia Mică (în Etolia şi Acarnania), Vlahia de Sus (în Epir). La începutul secolului al XII-lea, vlahii sunt atestaţi şi în Peninsula Calcidică, lângă Muntele Athos; de asemenea, în zona Skutari-Ipek şi în regiunea Nişului; în Tracia de apus, pe valea râului Maritza, precum şi în Munţii Haemus (Balcanii actuali). În jurul Sofiei, unele localităţi poartă nume româneşti (Cercel, Păsărel, Văcărel).

În schimbul privilegiilor economice şi al statutului de autonomie administrativă şi bisericească, vlahii din Munţii Balcani prestează servicii militare Imperiului Bizantin. Strânsa cooperare ostăşească culminează în timpul împăratului Manuel I Comnenul (1143-1180). După acesta însă, familia Anghelos, care întemeiază o nouă dinastie bizantină, practică o fiscalitate apăsătoare. Mai mult, încearcă să anihileze autonomiile româneşti din Peninsula Balcanică. Ameninţate să dispară, acestea reacţionează. Efortul de apărare marchează, de fapt, trecerea vlahilor sud-dunăreni de la cadrul politic tradiţional, cel de ţară, la stat.

Prin răscoala din 1185, condusă de fraţii Petru şi Asan, vlahii din Munţii Balcani îşi manifestă tendinţa de independenţă faţă de Bizanţ. Cu sprijinul cumanilor şi al românilor nord-dunăreni, ulterior în asociere cu bulgarii, ei rezistă asalturilor repetate ale armatelor bizantine. În cele din urmă, autorităţile de la Constantinopol încheie pace cu statul vlaho-bulgar format în nordul Peninsulei Balcanice. Momentul este prezentat de cronicarul Nicetas Choniates, participant la evenimente. Curând, în timpul cruciadei a III-a şi al cruciadei a IV-a, noul stat balcanic îşi asumă chiar o funcţie internaţională. În timpul celui de-al treilea conducător al său, Ioniţă cel Frumos (Calojoannes, 1197-1207), acesta recunoaşte superioritatea spirituală a Romei. Ca răspuns, papa Inocenţiu al III-lea îl numeşte pe Ioniţă „rege al vlahilor şi bulgarilor”.

Statul vlaho-bulgar atinge apogeul său sub Ioan Asan al II-lea (1218-1241). Expansiunea teritorială şi lărgirea influenţei sale internaţionale îl aduc însă în conflict cu Imperiul Latin de la Constantinopol, dar şi cu regatul ungar. Legătura cu Roma este ruptă. Revenirea la confesiunea orientală şi restabilirea relaţiilor cu Patriarhia Bizanţului favorizează renaşterea tradiţiei politice a taratului bulgar. În Munţii Balcani, rolul politic al elementului vlah scade. Unii vlahi trec la nord de fluviu. Cei mai mulţi rămân însă în peninsulă, îndeosebi în spaţiul situat între Macedonia, Achaia şi Thessalia, unde sunt atestaţi şi în veacurile următoare.

De la „ţară” la stat, între Dunăre şi Mare

Un izvor epigrafic slav din prima jumătate a secolului al X-lea se referă la jupan Dimitrie. Aşadar, înaintea instaurării stăpânirii bizantine la Dunărea de Jos, între fluviu şi ţărmul vest-pontic fiinţează cel puţin o structură politică şi religioasă (ortodoxă), a cărei autonomie este recunoscută de conducătorii primului Ţarat Bulgar.

În anii 971-1204, pe pământul dintre Dunăre şi Mare este atestată thema Paristrion (sau Paradunavon), circumscripţie militaro-administrativă condusă de un strateg. Un Theodor - „strateg de Distra” - este confirmat de un izvor sigilografic de la sfârşitul secolului al X-lea. În acelaşi timp, este menţionat conducătorul unei formaţiuni politice locale, Gheorghe. Numele acestuia apare pe o inscripţie probabil românească, descoperită în inventarul celei de-a patra bisericuţe din complexul arheologic de la Basarabi-Murfatlar.

Timp de aproape trei veacuri, spaţiul istro-pontic este invadat de pecenegi, uzi, cumani, tătari. Unităţi militare de graniţă apără acest teritoriu din cetăţile vechiului limes danubian: Dorostolon (reşedinţa conducătorului themei), Axiopolis, Capidava, Carsium, Troesmis, Dinogetia, Noviodunum, refăcute şi repuse în funcţiune de bizantini. Aceştia construiesc noi cetăţi, fie pe diferite ostroave dunărene, ca la Păcuiul lui Soare, fie îndeosebi pe ţărmul mării, la Mangalia care a fost cercetată recent.

În interiorul regiunii, alţi şefi locali - Tatos de la Dârstor, apoi Seslav de la Vicina şi Satza (Saccea) de la Preslav - contribuie la apărarea themei Paradunavon, dar şi a themei Bulgaria, organizată spre sud. Menţionaţi de Ana Comnena, în Alexiada, cei trei ilustrează, totodată, pluralismul etnic şi multiculturalismul zonei la sfârşitul secolului al XI-lea. Pentru anul 1094, acelaşi izvor narativ menţionează şi un fruntaş al vlahilor, pe Pudilă.

După cruciada a IV-a, când la Constantinopol este constituit Imperiul Latin, teritoriul danubiano-pontic trece sub stăpânirea vremelnică a Asăneştilor, apoi a conducătorilor celui de-al doilea Ţarat Bulgar. Chiar şi în aceste condiţii, continuă existenţa unor structuri politice locale. Astfel, o tradiţională „ţară” este menţionată de pe la 1230, între Mangalia şi Varna. Sub împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282), stăpânirea bizantină este reinstaurată la Dunărea de Jos.

În primii trei ani ai domniei amintite, sunt acceptaţi în zonă primii turci selgiucizi, stabiliţi în părţile Babadagului. Aşezarea noului grup etno-confesional are şi o semnificaţie militară. El contribuie la limitarea dominaţiei tătare şi a infiltrării negustorilor italieni, veneţieni şi genovezi. Aşezaţi la Chilia, ultimii îl recunosc pe princeps Demetrius beneficiar al comerţului lor.

Majoritatea populaţiei din teritoriul dintre Dunăre şi Mare este ortodoxă, pentru care se organizează la Vicina, începând cu 1285, o arhiepiscopie, apoi o mitropolie. Puternicul centru cultural-religios de la Vicina este atestat îndeosebi în actele sinodului ecumenic din anii 1305-1306. În jurul anului 1320, Patriarhia din Constantinopol numeşte şi un Mitropolit de Varna şi de Carbona. Potrivit unui geograf străin, la 1321, Isaccea (Isakgi) face parte din Alualak (Ţara Vlahilor). Integrarea acestei regiuni în statul lui Basarab are menirea să asigure controlul românesc asupra gurilor Dunării. Nicolae Alexandru Basarab continuă să stăpânească spaţiul nord-dobrogean de mai târziu, unde se desfăşoară mai multe conflicte cu tătarii, în aceste împrejurări, mitropolitul Iachint de Vicina este transferat la Argeş.

Între timp, în sud, spaţiul istro-pontic este condus de Balica. Puterea politică şi militară a acestui fruntaş local este confirmată de participarea sa la luptele pentru tronul de la Constantinopol dintre Paleologi şi Cantacuzini. Astfel, în anul 1346, Balica trimite un corp de ostaşi, conduşi de Dobrotici şi Teodor, pentru a o ajuta pe Ana de Savoia, mama împăratului Ioan al V-lea Paleologul. Dobrotici se remarcă în lupte, obţine titlul de strateg şi se căsătoreşte cu fiica unui demnitar bizantin. Când Ioan al VI-lea Cantacuzino devine împărat, acesta atacă zona istro-pontică, în nordul căreia îi trimite pe turci. În cursul acestei campanii Balica şi Teodor sunt ucişi.

Rămas singur stăpânitor, Dobrotici se împacă cu împăratul şi redobândeşte rangul de strateg, ca supus vremelnic al Bizanţului. După ce este numit despot, unifică „ţările” dintre Dunăre şi Marea Neagră. Noul stat medieval, Dobrogea, se afirmă pe plan internaţional graţie conducătorului său. În 1366 respinge o acţiune cruciată condusă de Amedeo de Savoia. Trei ani mai târziu, împreună cu Vlaicu Vodă, îl ajută pe Sracimir să ocupe tronul Vidinului. În 1386, la conducerea statului dobrogean autonom urmează fiul lui Dobrotici, Ivanco. Doi ani mai târziu, acesta moare în luptele cu turcii. Dobrogea este inclusă în statul condus de Mircea cel Bătrân.

„Ţări”, „Câmpuri”, „Codri” şi alte structuri politice româneşti din „Cumania” şi „Tartaria”

La est de Carpaţi, între Milcov, Putna, Şiret, Dunăre, litoralul pontic şi aproape întreaga vale a Nistrului, sunt atestate variate structuri politice tradiţionale. Firesc, cele mai cunoscute sunt formaţiunile teritoriale denumite „ţări”. În izvoare narative externe, locuitorii acestor „ţări” sunt numiţi volohi (ca în aşa-zisa Cronică a lui Nestor) sau ulakes (în Legenda despre Oguz han).

Ambele denumiri etnice reprezintă tălmăciri ale termenului vlahi, utilizat frecvent în izvoarele bizantine. La fel se întâmplă şi în cazul unei „ţări” locuite de vlahii est-carpatici: Ulak ili („ţara Vlahilor”, în aceeaşi veche cronică turcă, Oguzname). Poziţia geografică a acestei „ţări româneşti” rezultă din asocierea locuitorilor cu ruşii şi alte popoare est-europene, care se opun unui nou val migrator asiatic de la cumpăna primelor două milenii ale erei creştine.

Pentru anul 1000, tradiţia istorică localizează la est de Carpaţi Ţara Sipenţiului, care - împreună cu structura politico-teritorială denumită Codrii Cosminului - grupează aşezările întărite din secolele IX-XI, cercetate în jurul oraşului Cernăuţi. În imediata apropiere, este plasată altă formaţiune tradiţională, Codrii Herţei, cu centrul în fortificaţia de pământ, întărită cu valuri şi palisade, cercetată de arheologi la Fundu Herţei. Această „cetate” este asemănătoare celor identificate la Alba Iulia, Arad-Vladimirescu, Cluj-Mănăştiur, Dăbâca, Moreşti.

La rândul lor, Codrii Lăpuşnei şi Codrii Orheiului reprezintă formaţiuni politice româneşti de la începutul Evului Mediu situate în spaţiul dintre Prut şi Nistru. O semnificaţie asemănătoare au diferitele „câmpuri”. Dintre acestea cel mai cunoscut este Câmpul lui Dragoş. Pentru ţinuturile Dorohoiului, Neamţului, Bacăului, Vasluiului, tradiţia istorică se referă la „cobâle”, în timp ce alte state incipiente, denumite „ocoale”, sunt localizate la Câmpulung, în Vrancea şi alte zone est-carpatice.

În schimb, literatura bizantină din secolul al X-lea denumeşte spaţiul de la răsărit de Carpaţi Patzinakia. Evident, după numele pecenegilor, care migrează atunci pe aceste meleaguri. Însă din secolul al XIII-lea izvoarele externe se referă adesea la Cumania, chiar la Cumania Neagră, apoi la Tartaria, tot după numele principalilor migratori ai perioadei, cumanii şi tătarii. De pildă, termenul Cumania apare într-un act papal din 1227, care se referă la răspândirea catolicismului la est de Olt şi de Carpaţi. Pentru creştinarea în rit roman a cumanilor este organizată o episcopie a acestora la Civitas Milcoviae (Odobeşti). O diplomă papală ulterioară confirmă rezistenţa pe care localnicii, denumiţi Walati (valahi), o manifestă faţă de catolicism. Aceşti localnici au propriile structuri bisericeşti de rit grec.

Românii de la est de Carpaţi îşi menţin însă şi structurile politice, în 1277, prin fruntaşii lor, ei îşi apără interesele în faţa ruşilor din Halici. În ultimii ani ai veacului al XIII-lea, împreună cu românii maramureşeni, locuitorii est-carpatici luptă împotriva tătarilor. Aceste lupte continuă şi în prima jumătate a veacului următor, adesea în colaborare cu lituanienii, ruşii şi ungurii.

Dublul „Descălecat”: Dragoş şi Bogdan. Moldova până la sfârşitul domniei lui Roman I

În timpul celei mai însemnate campanii contra tătarilor, desfăşurate la est de Carpaţi din iniţiativa regelui Ludovic I de Anjou, are loc „Descălecatul lui Dragoş”. Fruntaşul românilor maramureşeni trece munţii însoţit de „ceata” propriilor războinici şi preia în stăpânire voievodatul de pe valea unde curge râul Moldova. Cu timpul, ţinuturile nordice ale spaţiului est-carpatic, altele decât marca organizată pe valea amintită, preiau hidronimul.

Stăpânirea Moldovei de către Dragoş şi urmaşii săi, Sas şi Balc, menţine dependenţa faţă de regele Ungariei, dar acest statut nu este acceptat de localnici, care se răscoală în 1359. Li se alătură Bogdan din Cuhea, renumit pentru ostilitatea manifestată faţă de politica lui Ludovic I de îngrădire a autonomiei Maramureşului, structură politică tradiţională a românilor din nordul Transilvaniei.

„Descălecatul lui Bogdan este urmat de proclamarea Moldovei ca stat independent. În perioada 1364-1365, regele Ungariei este obligat de împrejurările internaţionale să recunoască independenţa celui de-al doilea stat românesc cu capitala la Baia. Succesorul lui Bogdan, fiul său, Laţcu, intră în legătură cu papalitatea, în 1370 el acceptă constituirea unei episcopii catolice la Siret. Drept răspuns, i se recunoaşte titlul de „duce” al Moldovei, ţară considerată „parte a naţiunii române” (dux Moldavie partium seu nationes Wlachie).

În schimb, Petru I întemeiază o mitropolie ortodoxă cu sediul la Suceava, unde mută capitala Moldovei. Acordă un împrumut important suzeranului său, Vladislav Jagello, conducătorul uniunii politice polono-lituaniene. Împrumutul este garantat de Jagello prin cedarea temporară a oraşului Halici şi a teritoriului înconjurător. Urmează Roman I care, în 1393, se intitulează „mare singur stăpânitor”, domn „al Ţării Moldovei, de la Munte până la Mare”. Stat riveran la Marea Neagră, Moldova este recunoscută în Europa ca o ţară românească. În unele izvoare ale epocii, ea este numită Valahia Minor, pentru a fi deosebită de Valahia Maior, statul românesc dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră.

Check Also

Sărbătorile în Dobrogea romană

De cultele amintite se leagă, de altă parte, celebrarea în cetăţile dobrogene a unor sărbători …

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …

Relaţiile agrare în Dobrogea romană

Exploatarea proprietăţilor se făcea cu mâna de lucru a sclavilor şi mai ales a ţăranilor …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …