Virgil Diaconu

Virgil Diaconu (28 octombrie 1948, Râmnicu Sărat, judeţul Buzău) - poet, eseist şi gazetar. Este fiul Elisabetei (născută Gheorghiu) şi al lui Gheorghe Diaconu, muncitor electromecanic la CFR. A absolvit, în 1974, o şcoală de proiectanţi auto la Colibaşi. A lucrat ca proiectant la Arpechim Piteşti (1974-1989), şi după patru ani de şomaj, ca director de personal la Societatea Ritz-Guard din acelaşi oraş (1995-1997).

A iniţiat şi a fost redactor responsabil la „Săgetătorul”, suplimentul cultural al ziarului „Argeş” (1997-2002), din 1999 fiind referent pentru presă şi publicaţii la Centrul Cultural din Piteşti, calitate în care a determinat realizarea, la Editura Paralela 45, a colecţiei „Scriitorii oraşului Piteşti” şi apariţia revistei „Cafeneaua literară”, al cărei redactor-şef adjunct este. A debutat cu poezie în revista „Argeş” (1968). A colaborat la „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Calende”, „Echinox”, „Tribuna”, „Familia”, „Argeş”, „Reflex” etc.

Debutul în volum l-a constituit placheta de versuri Departele Epimenides (1976); au urmat alte cărţi de poezie: Depărtarea lăuntrică (1980), Călătorie spre sine (1984), Discurs despre linişte (1989), Deasupra tenebrelor (2001) şi Opium (2002). În volumul colectiv dedicat lui Eminescu pe care l-a şi prefaţat, Chipurile poetului (2001), a publicat eseul Receptarea actuală şi destinul poeziei lui Mihai Eminescu. Celălalt Eminescu. A fost distins cu două premii pentru poezie (1982, Concursul Naţional de Poezie, Târgovişte; 1985, Concursul de Creaţie Literară al Municipiului Bucureşti) şi unul pentru eseu (2003, Concursul Naţional de Eseu „Mihai Eminescu”, Cluj Napoca). Este membru al Uniunii Scriitorilor din 1991.

Riscând un deficit de accesibilitate, iar după erupţia textualismului postmodernist marginalizarea datorată unei poetici inactuale, Diaconu a adoptat cu ostentaţie tipul de lirism gnomic, mitizant în notă arhaică, experimentat de Nichita Stănescu sau de Cezar Baltag. Emisia e solemn lapidară, poetul având fascinaţia tăbliţelor cu înscrisuri cuneiforme şi, ca Ion Gheorghe, a ocultelor litografii geologice.

Un dublu demers, personalizarea unui discurs de factură didactic-sapienţială („Theodosie fiule înţelege / această întindere de zăpadă / care este scrierea despre moarte”) şi înalta impersonalizare a unui scenariu intim („Se făcea deasupra mea / un cer de păsări // şi păsările se aşezau pe chip sau pe file - stare divină surpând omeneasca mea stare: / un fel de scriere era / pe mine numindu-mă / pe mine scriindu-mă”), dă nota specifică a primelor sale plachete de versuri. Semeţ solitară, atemporală, vocea lirică rosteşte o elegie austeră, încifrată iniţiatic, despre suferinţa în lume, nenoroc, căutare de sine sau eros arzând sub semnul tragic al lui Orfeu: „sub mâna care te mângâie/ţi se deschide carnea / ca sub cuţit un drum / dintr-un tărâm / în celălalt tărâm”.

În Departele Epimenides (1976), Diaconu îşi lansează tema predilectă, a „depărtării lăuntrice”, niciodată abandonată (şi care va deveni chiar titlul următoarei cărţi de poeme): ea rezumă abstragerea din lume într-un lăuntru necuprins ca Atman (şinele indic), cutreierat de răsuflarea cosmică (prana).

Mari texte de metafizică mitică, de la Vede la Psalmi sau poemul Ghilgameş şi până la fragmentele presocratice, dar şi până la parabola modernă a lui Don Quijote, „cel cu himera pe umăr”, sunt parafrazate sau convocate prin aluzii spre a gira exemplar atitudinea de interiorizare energică şi radicală. E o ghemuire în sine inextricabilă, ca nodul din Gordion, „omul gordian” al lui Diaconu aşteptând / sfidând mereu sabia care despică. Brahma, Icar, Sisif, Teseu, Enkidu, Orfeu sunt embleme pentru „peregrinul” în spirit, către începutul absolut al marilor paradigme. Anabaza prin tărâmul sinelui străpunge până în „depărtarea” transcendenţei, unde se împlineşte suprema identificare cu marele însingurat divin.

Volumele Depărtarea lăuntrică (1980) şi Discurs despre linişte (1989) transferă în regimul erosului dialectica paradoxală („iubito ce-mi dărui/un trup de înalt / într-un trup de prăpăstii”) a lăuntrului spiritual care dezmărgineşte insul precar. Dar sacra tautologie eu/celălalt, consubstanţiali şi deopotrivă transcendenţi sinelui, se vede perturbată de o „geografie” simbolică enigmatică, iar cuplul - orfic - nu reface desăvârşirea androginului platonic: „Un deal sau o vale la ţara trupului ei/cu-ncetul începeam a desluşi cu încetul punctele cardinale să i le ştiu. / Doar că greşeam nordul adesea, / doar că-n hotare prea lesne / nu mi-a fost dat să o aflu”.

Deasupra tenebrelor reia cicluri poetice din precedentele plachete, asociindu-le unor inedite anterioare debutului, cu o dicţie lirică mult mai relaxată şi mai alertă, dar ciclul titular este unul de parabole în proză, scrise între 1970 şi 1999, în manieră oarecum soresciană (Muntele, Don Quijote, Printre prieteni, Eminescu, Fericirile, nefericirile... etc.). Fervoarea cerebrală, hieratismul ascetic şi laconicele ecuaţii lirice oracular oximoronice din care Diaconu şi-a făcut o virtuozitate certă (uneori supralicitată) cedează, în Opium (2002), primatul unei rostiri desferecate, impetuoase, celebrând viaţa cu umor şi „înseninare” exuberantă.

O lume senzuală zvâcneşte frenetic în cuvinte, dar - fie şi polemizând cu sarcasm (ca în Doctrina) - poetul pune în lucru tehnici textuale postmoderniste: patosul e minat de ironie şi mai ales de spirit ludic, pretutindeni apar semnale că viaţa e un joc aleatoriu (un „zar” aruncat), trăirea o poetică, lumea un text, inima un scriptorium, iar iubita ispititor dezgolită e însăşi „poezia aşa cum a lăsat-o Domnul”: „La fel ca mine Poezia, de la prima literă la cântecul sturzului, / de la întunericul începutului până la dimineaţa care îmi bate la uşă. Ca mine poezia, / ce pune ordine în sufletul meu, cel după Apocalipsă.”

Opera literară

  • Departele Epimenides, Bucureşti, 1976;
  • Depărtarea lăuntrică, Bucureşti, 1980;
  • Călătorie spre sine, Bucureşti, 1984;
  • Discurs despre linişte, Bucureşti, 1989;
  • Deasupra tenebrelor, Piteşti, 2001;
  • Chipurile poetului (în colaborare), Piteşti, 2001;
  • Opium, Piteşti, 2002.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …