Virgil Brădăţeanu

Virgil Brădăţeanu (4 martie 1927, Suceava) - teatrolog şi eseist. Este fiul Virginiei (născută Popovici), funcţionară, şi al lui Nicolae Brădăţeanu, inginer agronom.

Urmează şcoala primară la Râmnicu Sărat, liceul la Rădăuţi (bacalaureat în 1946) şi studiile universitare la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti (licenţiat în 1950). Devine, imediat după absolvire - şi rămâne, timp de decenii, făcând o exemplară carieră universitară -, cadru didactic al institutului pe care îl urmase. Îşi ia doctoratul cu teza Constantin I. Nottara (1966). A ocupat, în diferite perioade, mai multe funcţii: decan al Facultăţii de Teatru şi Cinematografie, redactor-şef al emisiunilor cultural-artistice la Televiziunea Română, înalt funcţionar în instituţiile de stat care se ocupau de administrarea activităţilor culturale.

Debutează în „Contemporanul”, în 1951, cu cronici dramatice şi articole despre teatru. Debutul editorial are loc în 1959, prin apariţia monografiei Grigore Manolescu. A publicat numeroase cărţi, în majoritate despre teatru, privind deopotrivă dramaturgia şi arta spectacolului, amândouă domeniile fiind considerate sub raportul evoluţiei lor istorice în spaţiul cultural românesc, dar şi eseuri despre artă ori despre personalităţi de prim rang ale culturii universale, precum şi note de călătorie. A colaborat la „Contemporanul”, „Cântarea României”, „Ateneu”, „Teatrul”, „Scânteia”, „România liberă”, „Scânteia tineretului”, „Revue d’histoire du theâtre” etc.

Domeniul vizat aproape în exclusivitate de scrierile lui Brădăţeanu este istoria teatrului românesc - în ambele accepţii principale ale termenului „teatru”: literatura dramatică şi spectacolul teatral ca atare. Unele cărţi sunt monografii despre actori ori culegeri de portrete de actori. Dramaturgia naţională e examinată, diacronic, prin două dintre speciile cu deosebire frecventate de autorii dramatici români [Drama istorică naţională (Perioada clasică), 1966; Comedia în dramaturgia românească, 1970].

Perioadele cercetate sunt ample: volumul despre comedie începe cu relevarea practicilor străvechi, folclorice, asimilabile artei spectacolului (capra, brezaia, păpuşile etc.) şi - acordând examinării diferitelor momente ori personalităţi o extensie proporţională cu valoarea ori importanţa (I.L. Caragiale are, de pildă, rezervat un întreg capitol) - merge până la George Ciprian, în vreme ce lucrarea despre drama istorică e limitată, într-adevăr, la „perioada clasică” (Răzvan şi Vidra, Despot Vodă şi Vlaicu Vodă fiind tratate in extenso, comparativ cu realizări ale unor autori mai puţin importanţi, iar investigarea se opreşte la Barbu Ştefănescu Delavrancea).

Şi dramaturgia contemporană e analizată, într-o altă lucrare, serioasă şi aplicată, dar caducă sub anumite raporturi (Viziune şi univers în noua dramaturgie românească, 1977). În general, demersul comentatorului e unul prin excelenţă didactic şi nu aparţine nici criticii literare propriu-zise, nici istoriei literare reconstitutive, cu recurs masiv la detaliul factologic. Profesoral, el oferă un fel de lecture raisonnee, o explicitare accesibilă a operelor şi, implicit, o iniţiere a cititorului în identificarea şi mânuirea uneltelor analizei. Sunt relevate adecvarea la real a dramaturgiei, impactul asupra publicului şi receptarea în mentalitatea epocii respective, rolul ei educativ, meşteşugul artistic al dramaturgului. Textele lui Brădăţeanu sunt preponderent analize de conţinut, parafrazări şi rezumări explicative valide, marcate însă de o optică excesiv sociologizantă (păstrată uneori, inerţial, şi după încheierea perioadei de obligativitate oficial impusă).

O amplă lucrare de sinteză este Istoria literaturii dramatice româneşti şi a artei spectacolului, în trei volume (1966-1982), la origine, fără îndoială, un curs universitar. De aici decurge - probabil cerută de programa de studiu - structurarea relativ bizară, în sensul că cele două niveluri avute în vedere, cel literar şi cel spectacular, sunt tratate alternativ, uneori în mari secvenţe compacte: în primul volum, cercetarea începe de la manifestările proto-teatrale străvechi şi se încheie la I.L. Caragiale; volumul al doilea aprofundează secolul al XIX-lea, dar cu o atenţie specială pentru regie şi actorie; al treilea volum se ocupă de actorii şi oamenii de teatru marcanţi din prima jumătate a secolului al XX-lea şi de dramaturgia din a doua jumătate a acestuia. Cele mai interesante contribuţii şi analize îi privesc pe autorii mai puţin cunoscuţi, dar semnificativi.

Prin câteva dintre cărţile sale Brădăţeanu a ieşit din domeniul strict al cercetării şi sintezelor privind teatrul: în Întâlnire cu capodopera (1973) sunt comentate realizări artistice de prim rang din muzica, pictura, sculptura şi arhitectura universală; în Titani ai Renaşterii (1985), autorul a grupat, după propria-i explicaţie, „portretele spirituale ale unor mari oameni ai lumii, câţiva dintre cei care au ilustrat un fenomen cu implicaţii universale şi perspectivă nelimitată” (Leonardo da Vinci, Rafael, Michelangelo, Erasm, Francois Rabelais etc.). Impresii de călătorie (Grecia, Turcia, Iugoslavia) au fost adunate în Sub soarele sudului. Posibil itinerar în vetre de cultură (1975).

Opera literară

  • Grigore Manolescu, Bucureşti, 1959;
  • Sonia Cluceru, Bucureşti, 1963;
  • Constantin I. Nottara, Bucureşti, 1966;
  • Drama istorică naţională (Perioada clasică), Bucureşti, 1966;
  • Institutul de artă teatrală şi cinematografică (în colaborare cu G.D. Loghin şi R.A. Petrescu), Bucureşti, 1966;
  • Istoria literaturii dramatice româneşti şi a artei spectacolului, I-III, Bucureşti, 1966-1982;
  • Comedia în dramaturgia românească, Bucureşti, 1970;
  • Întâlnire cu capodopera, Bucureşti, 1973;
  • Profiluri. Mari actori români, Bucureşti, 1973;
  • Sub soarele sudului. Posibil itinerar în vetre de cultură, Bucureşti, 1975;
  • Viziune şi univers în noua dramaturgie românească, Bucureşti, 1977;
  • Titani ai Renaşterii, Bucureşti, 1985.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …