Vicenţiu Donose

Vicenţiu Donose (6 februarie 1942, Bogdăneşti, judeţul Vaslui - 16 iulie 2001, Iaşi) - prozator. Este fiul Sofiei (născută Gâlea) şi al lui Constantin Donose, profesor. A urmat clasele primare în comuna natală, fiind înscris apoi la Şcoala generală din Costeşti. După terminarea liceului, la Vaslui (1955-1959), a devenit student al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1963-1968).

A lucrat ca metodist la Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare din acelaşi oraş (1968-1977), redactor la Editura Junimea (1977-1990), bibliograf la Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Asachi” (din 1990), al cărei director adjunct a fost un timp. După debutul în „Cronica”, a colaborat cu nuvele şi fragmente de roman la „Convorbiri literare”, „Neamul românesc”, „Flacăra Iaşului” şi „Opinia”. A scris, în colaborare, scenarii radiofonice. Împreună cu Nicolae Busuioc, a elaborat monografia „Gh. Asachi” - 80. O istorie de suflet şi de minte (2000).

Înzestrat prozator de stirpe moldovenească, imaginativ şi cu şartul glăsuirii, Donose s-a învăluit în viaţa de zi cu zi într-o discreţie care i-a menţinut şi scrierile într-o nemeritată penumbră. Prima lui carte, culegerea de nuvele Vara cu trei nebuni (1970), urzită într-o formulă pe care, din păcate, nu a stăruit să o cultive, era plină de făgăduieli. Descrierile, cu gâlgâiri de lirism, împânzesc o atmosferă de febre şi de ciudăţenii, în care se produc întorsături şocante şi explodează înţelesuri neaşteptate. Lepădând orice complezenţă, scrutarea reacţiilor unor copii înrăiţi de foame, sub arşiţa unei veri nemiloase, denotă fineţe psihologică (Năframa albastră).

Ingenioase, dezvăluind iscusinţe de strategie narativă, sunt prozele în care unda realului se interferează cu aceea a ficţiunii. Infiltrarea de straniu şi propulsia în fantastic imprimă scriiturii iradieri de parabolă. Viaţa imediată şi arta, cu plăsmuirile ei care, ca prin farmec, prind să hălăduiască prin lume, pentru a încremeni în final pe pânza unde penelul pictorului le înveşniceşte, sunt componentele unui joc magic, cu volute de livresc (Focul e dincoace).

Plăcerea de a povesti, sub un, mereu repetat, „îndemn la vorbă lungă”, se răsfaţă îndeosebi în romanele lui istorice. Înţesate de tot felul de întâmplări, ele au o desfăşurare alertă, pe alocuri captivantă, mizând pe neprevăzutul suitei de aventuri, ca şi pe un limbaj cu sugestii de vechime (Cetatea, 1972; Vremea lupilor, 1980; Lăpuşneanu şi Patrupăcate, 1984).

Evocările, cu un aer de poveste (Pădurea Molohului, în care se spune că ar pândi un monstru înfiorător, se mai numeşte „pădurea cu poveşti”), aşează în cadru o Moldovă pentru care slăvitul Ştefan cel Mare rămâne icoana tutelară. Supusă presiunilor turceşti şi pătimind din cauza năvălirilor hoardelor de nohai, ţara e măcinată pe dinăuntru de veşnicele lupte pentru putere. Într-o viziune atinsă de maniheism, boierii, care, cu rare excepţii, apar ca fiind laşi, vicleni şi trădători, îi poartă gând rău cârmuitorului. Tocmai de aceea, voievodul caută şi găseşte un sprijin în oamenii din popor, păstrători ai multor temeinice virtuţi.

O anume derivă în schematism şi în idilism este contracarată întrucâtva de umorul licărind în pasaje ce respiră bun-simţ şi o înţelepciune străveche. Intenţia unei portretizări mai complexe se întrevede mai ales în figura domnitorului (fie el Ştefan sau Lăpuşneanu), care poate fi încercat de teribile impulsivităţi, împinse până la cruzime, dar impune prin vitejie şi prin clarviziune pe câmpul de bătaie, ca şi printr-un neclătinat simţ al dreptăţii, dublat de un ager instinct al vredniciei. Ca într-una dintre nuvelele de început, în vremea secetei de după război este plasată şi tema romanului Gura lumii (1982).

Vipia care pârjoleşte totul îi secătuieşte de puteri pe locuitorii unui sat din Moldova (unul, printre multe altele) şi, torturaţi de foame, ei se sting pe picioare sau se descurcă fiecare cum poate. Un misticism degradat reactivează arhaic eresuri, descântecele caută să îmbuneze natura ostilă, zvonuri anapoda sunt propagate, din gură în gură, de inşi prepuielnici, clevetitori, arţăgoşi. O geantă burduşită cu milioane, aruncată dintr-un tren, generează, ca într-un blestem, un şir de nenorociri (atentate, crime), dar totodată determină importante mutaţii în cugetul personajului principal, Lisandru, care se pune, mai naiv sau mai orientat, în slujba „adevărului”, aşa cum înţelege el lucrurile şi cum, de la o vreme, îi dictează conştiinţa. Şarje ironice vizează un ipochimen, procurorul, iţit parcă din maculatura realismului socialist, dar, aşa cum obişnuieşte să procedeze, scriitorul oferă o şansă unor tipuri (plutonierul major, boierul) osândite de constrângătoarele canoane de altcândva. În rest, acelaşi nesaţ de a povesti.

În opera cumpănită şi decentă a lui Donose, romanul Limpedele chip al dimineţii (1986) distonează. Tentată de un senzaţional ieftin, naraţiunea, a cărei acţiune se petrece în preajma şi imediat după întoarcerea armelor din toamna lui 1944, păstrează tarele unui conformism pe care clişeele (şi lozincile) presărate ici şi colo îl fac şi mai flagrant. Dacă potentaţii, legionarii („bande de guşteri”), reprezentanţii regimului pe ducă au parte de zugrăviri în tonuri critice şi câteodată în tuşe caricaturale, de cealaltă parte a baricadei, ilegaliştii, „tovarăşii” angajaţi în misiuni de sabotare a maşinăriei de război nemţeşti, „partizanii” sunt, fireşte, eroii pozitivi, proiectaţi cu ingenuitate în prototipul comunistului („Hristos era tot un comunist”), investit cu har auroral.

Primenindu-şi registrul, prozatorul abordează genul ştiinţifico-fantastic în Insula cu amintiri de acasă (1978), închipuind o călătorie în Cosmos, spre Planeta Roşie. Astronauţii sunt trei tineri cu firi romantice, stângaci disimulate, care, între flash-urile suvenirurilor nostalgice şi fantasmele visării, ajung să se descopere pe ei înşişi. Un fel de sosie a Aviatorului din Micul Prinţ descinde, în romanul Justiţiar din alte lumi (1998), în împărăţia forfotitoare a păsărilor, plină de triluri, cârâieli şi ciripituri. E o fantezie năstruşnică, surâzătoare, cu sclipet alegoric, promovând printre lumini şi umbre, ca şi întreaga creaţie a lui Donose, valorile sufleteşti.

Opera literară

  • Vara cu trei nebuni, Iaşi, 1970;
  • Cetatea, Iaşi, 1972;
  • Insula cu amintiri de acasă, Iaşi, 1978;
  • Vremea lupilor, Iaşi, 1980;
  • Gura lumii, Iaşi, 1982;
  • Lăpuşneanu şi Patrupăcate, Iaşi, 1984;
  • Limpedele chip al dimineţii, Iaşi, 1986;
  • Justiţiar din alte lumi, Iaşi, 1998;
  • Biblioteca „Gh. Asachi” - 80. O istorie de suflet şi de minte (în colaborare cu Nicolae Busuioc), Iaşi, 2000.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …