Viaţa socială, politică şi culturală a românilor la 1900

Din punct de vedere social-politic, dacă nu ne mărginim numai la forma exterioară, ci vrem să prindem, să descriem şi să explicăm chiar evoluţia, putem deosebi în populaţia românească câteva grupe bine deosebite unele de altele. În primul rând trebuie cercetat satul, căci din populaţia actuală a României, 86 la sută erau ţărani faţă de 14% târgoveţi. Apoi, printre aceştia din urmă erau şi alte naţionalităţi, pe când originara şi curata populaţie românească o formau ţăranii, şi de aceea numai din clasa ţărănească putea să apară în sfârşit adevărata civilizaţie românească a timpurilor nouă, căci în ţărănime tot mai dăinuia încă aceea ce forma în trecut caracteristica poporului românesc.

Ţăranii alcătuiau însă şi până în clipa aceea economiceşte cea mai însemnată parte din populaţie, şi chiar în provinciile vecine cu regatul României, românii reprezentau prin ţărănime majoritatea precumpănitoare. În Basarabia tot elementul românesc aparţinea aproape numai clasei ţărăneşti; în Bucovina el avea numai o foarte mică însemnătate în clasa funcţionarilor şi una şi mai mică în pătura industrială şi comercială. Populaţia românească din suburbiile oraşelor din Ardeal şi Banat şi-a fost păstrat în cea mai mică parte ocupaţiile agricole, iar în Maramureş, precum şi în dreapta Dunării, românii erau în întregime ţărani.

Legile politice au influenţat viaţa sătească, dar abia în decursul ultimului veac: încolo, până aici nu se simţeau de fapt decât înrâuririle culturale ale străinilor care au trăit laolaltă cu unele grupe de ţărani români. De aceea satul românesc din Ardeal sta pe o treaptă mai înaltă op dezvoltare decât cel din regatul României: acolo exista o adevărată stradă a satului în locul drumului murdar şi prăfos obişnuit dincoace de munţi; pârâul care străbate satul avea stăvilare de lemn şi slujea zilnic la spălatul pânzeturilor şi a hainelor.

Ici, colo, străzile erau chiar luminate; ograda era ţinută curat, câteodată chiar pietruită; casa era clădită sănătos şi trainic, avea ferestre mai mari şi era alcătuită din mai multe încăperi; membrii familiei nu mai dormeau laolaltă cu toţii în aceeaşi cameră; pe pat se întrebuinţa rufărie de in în locul obişnuitei ţesături aspre de lână. În toate acestea se recunoştea înrâurirea de sute de ani a ţăranilor saşi, căci în regat chiar cel mai bogat ţăran, dacă rămânea ţăran, păstra obiceiurile primitive ale trecutului şi-şi întrebuinţa banii numai ca să cumpere pământ, cât mai mult pământ. În Bucovina, unde au fost imigrat şi colonişti din provincii care se bucurau de o cultură superioară, satul românesc avea de asemeni o înfăţişare mai bună, totuşi nu putea rivaliza cu satele din părţile săseşti ale Ardealului.

Legislaţia statului s-a ocupat, cum s-a mai spus, abia târziu de ţărani, şi înrâurirea ei se poate observa mai bine în România veche, unde de la stat se aştepta mult şi unde acesta - totodată reprezentantul chemat al naţionalităţii româneşti - datora o deosebită atenţie celui mai însemnat factor al existenţei naţionale. Încă de prin anii 1830 au început încercările care tindeau la o modernizare a satului. Înainte de epoca Regulamentului Organic, ţăranul nu fusese ţinut în samă de stat decât în calitatea sa de birnic, aşa încât felul lui de trai de pe la 1800 era acelaşi ca şi la 1400, şi poate că şi cel de pe vremea dacilor.

Chiar şi Regulamentul Organic, întrucât se ocupa de chestiile săteşti, urmărea mai ales scopuri fiscale. Pe baza Regulamentului nu exista încă un Consiliu comunal, căci la ţară nu existau comune. Pârcălabul sau fruntaşul satului, care se alegea numai pe câte un an, avea să adun; impozitul personal şi să împiedece fuga birnicilor, şi în acest scop el putea să recurgă la ajutorul jandarmului rural, nou-creatul dorobanţ. Se clădea o casă „cu bănci, o masă şi un dulap”, sau se amenaja una existentă, ca să păstreze într-însa actele fiscale ale satului.

Pe lângă acesta, toţi ţăranii, de la cei mai săraci până la cei mai bogaţi, alegeau din mijlocul lor mai mulţi judecători, juraţi, după obiceiul tradiţional; aceştia făceau dreptate în micile certuri zilnice, şi anume dumineca şi sărbătorile, după slujba bisericească, într-o casă oarecare. În aceste zile se citeau legile chiar în biserică sau în „Casa obştii”. Pentru puţinele cheltuieli ale satului, care de regulă creşteau numai prin ridicarea birului, prin subvenţia pentru dorobanţi şi prin jalbele faţă de instanţele superioare, exista şi o Casă de bani a lui.

Supravegherea o avea însă totdeauna marele proprietar sau arendaş, care trebuia să asculte toate şi să ia măsurile decisive în toate cazurile. Preotul, care în cele mai multe cazuri nu putea decât să citească şi cel mult să scrie, era pe lângă marele proprietar conducătorul ţăranilor. O mare piedecă pentru o dezvoltare mai departe o forma vechiul obicei al românilor de a locui în mici cătune, cu gospodării împrăştiate - aşa-numitele odăi sau, la câmp, după numirea tătărască, târle.

Cu lipsa de drumuri şi în iernile aspre nu era tocmai lesne să se întreţină o legătură între aceste neînsemnate centre, şi pe de altă parte părea o imposibilitate să atragi pe români la aşezări mai mari. De aceea se luă cel puţin în Muntenia dispoziţia să se strice casele împrăştiate, făcute numai din lemn şi împletitură de nuiele şi care se puteau uşor transporta şi să le reclădească de-a lungul şoselei.

În curând însă transformarea politică atrase toată atenţia, şi acestor prime reforme nu le mai urmară altele. Constituţia creată în grabă primise puterea legală în 1866, găsind însă pe ţărani cu totul nepregătiţi în vechea lor organizare. Părţile satului erau împrăştiate, o mare mulţime de ogrăzi izolate acopereau văile regiunii deluroase şi poalele munţilor; casa era prost clădită şi foarte sărăcăcios mobilată; şosele nu erau nici în sate şi mai ales nici între sate. Pentru marele proprietar ţăranii, de când deveniseră prin lege proprietari, nu mai erau ocrotiţii săi de până acum, ci nişte străini pe care-i putea exploata în toate chipurile.

Cu toate că fiecare episcopie îşi avea seminariile ei - nu existau pe la 1870 mai puţin de opt seminarii -, preotul de sat era neînvăţat, foarte adesea cu totul preocupat de propriile sale interese lumeşti şi se număra uneori printre cei mai buni muşterii ai cârciumii. Autoritatea lui dispăruse, şi cuvintele popă şi fecior de popă erau întrebuinţate în loc de cuvinte de ocară. Mulţi membri din clasele înalte n-ar fi primit în salonul lor pe preot, căci el era socotit printre plebea de rând.

Câteva şcoli primare se întemeiaseră datorită îngrijirii lui Mihail Kogălniceanu, dar ele nu corespundeau deloc menirii lor, căci în mijlocul acelei mari mizerii şi acelui întunerec, învăţătorul îmbrăcat orăşeneşte despreţuia pe ţărani, fiind el însuşi la rândul lui despreţuit la curtea boierească. Iar partidele politice îşi risipiseră mulţi ani de-a rândul preţiosul timp în zadarnice lupte de calomnii. Şi, după ce ele se urniră pentru a combate pe Cuza, dădură ţării o Constituţie făcută după model francez şi belgian.

Pentru ţăran ea cuprindea câteva lucruri bune: se alcătuise comuna cu un consiliu comunal autonom şi cu un primar ales, precum şi un notar, care îngrijea de ţinerea registrelor, şi vătăşei; exista de acum încolo primărie şi arhivă a comunei. Repartizarea impozitului şi strângerea impozitului a fost luată din mâna funcţionarilor statului şi încredinţată perceptorului ambulant. Preotul nu mai ţinu registrele stării civile, ci le luă notarul.

Felul de cugetare liberal, progresist al reformatorilor împrumutase odată cu litera Constituţiei franceze şi anticlericalismul francez, îndreptăţit istoriceşte acolo, şi era prin urmare duşmănos faţă de preotul de sat, îngrijindu-se puţin de adânc-înrădăcinata credinţă ortodoxă a ţăranului. Preotul nu mai trebuia să fie de acum nimic decât preot, şi chiar pentru o mai bună educaţie în numeroasele seminarii proaste nu se luară mai deloc măsuri. Pe de altă parte, marele proprietar rămase tot cel pe care-l ştim, cu toate că legal el nu mai reprezintă nici un fel de autoritate faţă de ţărani.

Chiar şi cel mai mic drept de jurisdicţie se luă sătenilor, juraţii dispărură şi reapărură abia mai târziu sub un alt nume (judecători comunali) şi cu drepturi mai mici. Noile cărţi de legi nu scutiră pe ţăran nici de cea mai neînsemnată parte din încurcatul drept romano-napoleonian, îmbrăcat în forme fine apusene. Se păstrară până şi expresiile lui juridice, care erau şi au rămas nepricepute pentru ţăran.

În loc de a introduce folositoarea instituţie a judecătorilor ambulanţi - aveau doar pe perceptorul ambulant -, constrânseră pe ţăran, chiar pentru cele mai neînsemnate certuri, să meargă la oraş, unde se găseau „judecătoriile de pace” şi tribunalele. Aceste certuri priveau mai mult stăpânirea pământului şi pentru a le împiedeca ar fi fost nevoie de stabilirea cadastrului. Numai încet de tot s-ar fi putut alcătui acesta printr-o muncă continuă, dar abia în anii am urmă s-au fost gândit la îndeplinirea lui; la urmă planul a fost părăsit, căci aşa ceva ar fi necesitat cheltuieli uriaşe, pe care ţara nu le putea suporta.

Astfel viaţa sătească se împărţi în fiecare din cele peste 3.000 comune nou create în trei părţi. Gea dintâi o formau ţăranii, care erau săraci şi inculţi şi nu erau în stare să priceapă drepturile şi datoriile lor; numai acei care după introducerea serviciului militar obligatoriu (de la 1872) slujiseră sub drapel, ştiau ce înseamnă statul şi şeful său - cel puţin pe acesta din urmă!

Ei urau pe notar, care făcea pe boierul şi în cele mai multe cazuri îi înşela cu neruşinare; nu aveau nici o încredere în primarul lor, care le era impus de guvern, adică de partidul de la putere; credeau cu tărie în prevederea divină, în sfinţii făcători de minuni şi despreţuiau pe preot; în sfârşit considerau şcoala, care acum, în urma legii instrucţiei din 1865, copiată mecanic după cea franceză, se încetăţenea tot mai mult, ca un mijloc drăcesc pentru ca să-i lipsească de forţele copiilor mai mari, atât de necesare la munca pe micul ogor al familiei sau pe întinsele proprietăţi ale boierului; numai ţăranul mai chiabur lăuda această şcoală a răului, lacomului stat, iubitor de persecuţii, deoarece printr-însa fiul său se putea înălţa la situaţia comodă de boier „care nu face nimic” şi gustă toate bunurile de pe lume.

A doua grupă socială a satului o forma preotul şi învăţătorul, care se socoteau ambii ca funcţionari. Preotul era într-o măsură mulţămit; el avea de nevastă o fată de ţăran, care-l servea ca pe un stăpân, îşi cumpăra casă şi pământ, adesea îşi însuşea şi pământul bisericii şi se bucura de multe venituri, la care n-ar fi renunţat niciodată. În unele cazuri, el era totodată şi învăţătorul satului. Învăţătorul obişnuit era crescut la Şcoala Normală din Iaşi sau Bucureşti şi se stricase uneori prin cetirea presei de opoziţie şi de senzaţie; era nemulţămit cu poziţia sa, pizmuia pe preot, adesea îşi amăra viaţa cu visuri socialiste sau se deda la viţii. Preotul şi învăţătorul trăiau de obicei rău unul cu altul şi doar împreună cu notarul reprezentau autoritatea laică, cea spirituală şi cultura.

La Curte trăia numai marele proprietar. Numai puţini membri ai acestei clase petreceau la ţară mai mult decât lunile de primăvară şi de vară, până la sfârşitul culesului. Toamna şi iarna însă, când ţăranul fără ocupaţie vegeta în odaia sa închisă sau în cârciumă, boierul se deda la plăceri şi la viaţa politică, sau pleca în călătorii. Arendaşul făcea tot aşa, numai cât într-o mai mică măsură. Pe ogoarele părăsite se aşeza zăpada de un metru, lupii îşi aşteptau prada; femeia şi copiii ţăranului stau pe cuptor, dormeau, plângeau şi coseau acolo; stăpânul însă petrecea în murdara odaie a cârciumarului, care da bucuros pe datorie.

Proprietarul, cum s-a spus, era ocupat aiurea; lui nu i se putea cere nici un sfat; la el nu se găsea nici ajutor şi nici sprijin. Pe când se lucra de zor la clădirea statului modern, nimeni nu se uita la aceste adâncuri nenorocite, din care putea să iasă cea mai mare primejdie pentru viitor. Abia în al nouălea deceniu al secolului trecut, pe când o viaţă nouă se trezea în toate domeniile şi mai ales o conştiinţă de sine nemaiobservată până atunci, începuse reforma clasei ţărăneşti de către statul, acum cel puţin într-o oarecare măsură mai binevoitor şi mai pricepător.

Ministrului de Instrucţie Spiru C. Haret îi revine meritul de a fi început această operă. În primul rând şcoala primară primi o bază sănătoasă. Se clădiră peste tot şcoli comode şi ieftine, şi unii prefecţi ca N.N. Săveanu din Putna şi Scarlat Vârnav din Constanţa, se folosiră de toate mijloacele poziţiei lor oficiale şi ale relaţiilor lor personale ca să înzestreze judeţul lor cu şcolile necesare.

Se înfiinţa în 1896 o Casă a Şcolilor, şi din aceasta s-au plătit clădirile şcolare; sprijinul statului, ajutoare de-ale comunelor şi donaţii ale persoanelor particulare mărinimoase adăugiră mereu mijloace nouă. Aproape 700 de şcoli nouă se deschiseră în timp de şase ani pentru copiii de ţărani. Ici şi colo se luară chiar dispoziţii ca elevii care aveau de făcut un drum lung şi erau să canete masa de prânz la şcoală în schimbul unei plăţi neînsemnate (5-10 bani pe zi) sau pe socoteala amintitelor persoane particulare (cantine şcolare).

Din venitul monopolului cărţilor de şcoală se crea un fond ca să procure copiilor fără mijloace cărţi şi haine. Pe de altă parte se luară măsuri mai energice ca să se mărească frecventarea şcolilor, dar, cu toate că ministerul dispunea atunci de peste 4.900 de învăţători, care căpătaseră cu toţii în „şcolile normale” - din păcate schimbarea de guvern săvârşită în 1905 le-a păgubit organizarea - o desăvârşită cultură modernă şi practică, erau necesari însă cel puţin 11.000 pentru ca să dea şi în sate pâinea zilnică a culturii, dar bugetul statului nu putuse întrebuinţa până atunci mai mult de şase milioane pentru învăţământul rural. De aceea s-a recurs la un expedient şi s-au grupat copiii din cele cinci clase în trei diviziuni: cea dintâi, a începătorilor, frecventa şcoala numai în ceasurile dinaintea prânzului, pe când celelalte două primeau instrucţia după prânz.

Programa s-a simplificat simţitor, dar s-a adăugit cultura raţională a pământului, mai ales cultura legumelor, şi mulţi din învăţători, buni tâmplari şi împletitori de coşuri, împărtăşiră elevilor lor cunoştinţe folositoare de industrie casnică şi lucru manual. Dacă acest minunat învăţământ practic ar fi fost continuat şi dus mai departe cu acelaşi zel de urmaşii lui Haret, retras din nefericire a doua oară din motive politice, cele aproximativ 4.000 de şcoli rurale ale înapoiatului, dar de altfel foarte cumintelui şi întreprinzătorului ţăran din regatul României ar fi ajuns la cea mai mare prosperitate. Repede, dar firesc s-a realizat programul noului învăţământ primar într-un mod original, potrivit cu împrejurările locale.

Învăţătorii se adunau în zilele libere în aşa-numitele „cercuri culturale”, pentru ca să se sfătuiască împreună asupra chestiunilor de pedagogie şi luminarea poporului; ţăranii erau poftiţi şi ei, şi acum, când câştigaseră încrederea că învăţătorii îndeplinesc o muncă serioasă, veneau bucuros şi se întorceau acasă cu sfaturi folositoare. Ministerul publica o revistă cu titlul „Albina”, menită absolvenţilor şcolilor primare, şi societatea „Steaua”, în fruntea căreia stăteau Haret şi administratorul Domeniilor Coroanei, I. Kalinderu, oferea pe preţul de 15 bani cărţi bine scrise, cam de 100 de pagini, care răspândeau cultura şi se vindeau bine. A fost emisă chiar părerea de a se înfiinţa teatru pentru ţărani.

Învăţătorul s-a arătat ca persoana destoinică să învie la sate interesele sufleteşti şi pe cele economice. Şi preoţii care părăseau acum noile seminarii - nu mai erau decât două - cu o cultură mai bună şi care de la legea din 1893 erau siguri de o leafă stabilă de la stat, îşi făceau adesea datoria, cu toate că le sta în cale, împiedecând şi păgubind, amestecul clerului înalt, care adesea făcea politică şi niciodată nu voia să se coboare în popor. Episcopii erau mai mult preoţi din Bucureşti şi Iaşi, care după moartea soţiilor lor au trecut la viaţa călugărească numai ca să urce Scaunul episcopal.

Dacă îşi ajungeau scopul, ei aduceau cu dânşii tot felul de amintiri din viaţă, relaţiile lor cu rudele, prietenii şi protectorii, şi adesea şi datorii contractate ca să-şi satisfacă ambiţia. Din călugării obişnuiţi, care foarte adesea vegetau despreţuiţi în condiţii mizerabile, în ignoranţă, lene şi viţiu - mult mai curată era viaţa numeroaselor maici, mai mult văduve sau fete sărace de ţară -, nu se putea lua episcopii Bisericii române, acum de la 1885 de sine stătătoare, „autocefală”. Statul şi partidele politice, care hotărau şi în această ramură a vieţii naţionale, aveau datoria să reformeze complet Biserica şi în ce priveşte clerul superior.

Învăţătorul îşi făcea mai mult decât datoria, iar de mica lui leafă nici nu putea fi vorba. Lui i se încredinţase şi combaterea alcoolismului. El ajunsese conducătorul satului şi ar fi fost într-un grad şi mai mare, dacă partidele ar fi voit în primul rând să renunţe la numirea din motive politice a „revizorilor şcolari” şi la favorizarea proprietarului în dauna învăţătorului. El luase parte predominantă şi la formarea băncilor populare, înainte de 1890 nu exista nici una; cămătarul era dimpotrivă singurul creditor. În anul 1891 se crea din iniţiativă particulară prima bancă în marele sat Urziceni (judeţul Ialomiţa). În cei şapte ani următori se mai înfiinţară încă douăzeci, dar izolate: nu era încă o organizaţie care să le unifice.

De când însă Haret acordase acestei mişcări sprijinul său, se înfiinţaseră numai în şase ani peste o mie de bănci, în care se adunau economiile a 80.000 de membri; ele reprezentau un capital de 8 milioane, şi această sumă avea pentru neamul românesc o mai mare valoare decât cele 200 de milioane de capital străin care s-au fost vărsat în industria creată artificial. Pe urmă, în anul 1903, prin silinţele tinerilor liberali-democraţi se obţinuse formarea unei Case Centrale a statului, la Bucureşti. În fiecare an aveau loc congrese ale membrilor Consiliului de Administraţie al băncilor populare, care deveneau astfel mari adunări ale învăţătorilor şi preoţilor de sat.

Împărţirea de mijloace de hrană ţăranilor în cursul ultimei crize se făcuse prin garanţia băncilor populare, şi încă în alte privinţe au contribuit ele cu folos la combaterea foametei. Tot lor se datorează că la ultimele arendări ale moşiilor particulare şi ale statului, obştile săteşti au putut ajunge arendaşi, şi anume în douăzeci şi două de cazuri. „Nu este un mai bun platnic decât ţăranul”, spunea autorului unul din cei dinţii mari proprietari, care îşi da bucuros în arendă moşia obştilor săteşti.

Se cuvenea învăţătorului pentru munca lui un mai mare rol politic, o mai mare influenţă în administraţia satului, ale cărui interese le reprezintă mai bine el, singurul om cu carte, decât cei mulţi, ignoranţi. Învăţătorului şi preotului, poate şi unui reprezentant al marii proprietăţi trebuia să li se acorde necondiţionat un vot în Consiliul comunal. Alegerea din nou a întregului Consiliu la fiecare patru ani şi dizolvarea lui când partidele se schimbau la cârma statului, aceasta însemna o imposibilitate de a introduce în sat o mai bună gospodărie.

Dacă nu voiau să se provoace noi mişcări ţărăneşti, trebuia să se ajute satele spre o stabilitate şi să li se acorde pe mulţi ani o muncă liniştită, tăcută, într-o pace lăuntrică. Şi, dacă pe lângă acestea marele proprietar ar fi putut fi recâştigat la chemarea sa firească ca agricultor, dacă n-ar fi vroit să-şi aleagă politica drept cel mai înalt ţel al vieţii şi ambiţiei sale, dacă ar fi ştiut să priceapă comunitatea firească a intereselor sale cu acelea ale micului său vecin şi muncitor, atunci abia România, care nu se putea sprijini decât pe sate, ar fi avut o bază sigură pentru viitorul ei.

Această idee păruse de fapt să fie recunoscută ca dreaptă de mulţi politicieni români conducători. Ministrul de Interne din ultimul minister Sturdza, Vasile Lascăr, propusese o nouă orânduire comunală, a cărei cea mai însemnată inovaţie consta în formarea de „Sfaturi săteşti”. Populaţia unei obşti se împărţea astfel în mai multe sate cu administraţie proprie, căci numai puţine sate erau în stare de a forma singure o comună şi a o întreţinea.

Pe când Consiliul comunal îşi ţinea şedinţele în satul principal, fiecare sat izolat îşi avea şi o administraţie proprie, deşi cu un cerc de influenţă mai restrâns. Însă propunerea aceasta primise multe prefaceri nu prea fericite şi multe restrângeri, iar în lupta internă ce continua între cele două curente din partidul liberal, autorul ei a fost mult înduşmănit şi a putut străbate numai foarte cu greu. Astfel nu s-a obţinut această nouă lege originală, plănuită cu îndrăzneală, care ar fi fost necesară pentru a face să se nască un sat aşa cum îl doreau patrioţii români.

Sub ministerul lui Lascăr se luase în sfârşit măsuri ca să se acorde satului şi o mai bună îngrijire igienică; lui i se dator este înfiinţarea primelor infirmerii rurale. Aceste modeste instituţii au contribuit în măsură simţitoare la combaterea bolilor molipsitoare, care răpeau pe an în sate mii de copii (20% mai mici de un an, 16% în vârstă de la 1 până la 5 ani) şi care împiedecau o înmulţire a populaţiei considerabilă în raport cu numărul naşterilor. Din nenorocire lipseau şi aici nu numai banii, ci şi mijloacele medicale necesare, căci agenţii sanitari pricepeau foarte puţin din misiunea lor şi nu inspirau mare încredere populaţiei.

La acestea se adăugea şi nestatornicia împrejurărilor politice, care impietase de curând şi în acest domeniu al reformei. De aceea multă vreme încă a fost chemată la patul bolnavului baba cea meşteră cu buruienile ei. Printre medicii plătiţi de stat şi care stăteau cu statul într-o relaţie asemănătoare aceleia din celelalte ţări de cultură, numai generaţia mai tânără poseda adevărata iubire de oameni şi un patriotism curat. Mulţi din medicii mai tineri meritau toată lauda; ici colo ei participau şi la „Cercurile culturale” şi încercau să îndrepte pe ţărani spre combaterea chiar de către ei a bolilor obişnuite şi să-i obişnuiască cu măsurile preventive. Pelagra (30 de mii de bolnavi), malaria, alcoolismul, tuberculoza şi sifilisul aduceau cele mai mari pustiiri.

În provinciile locuite de români, care încunjurau regatul României, satul românesc sta, ce-i drept, sub o administraţie străină, dar avea cu toate acestea o viaţă economică şi culturală proprie. Peste tot, în Basarabia „rusească”, în Bucovina „austriacă” şi în părţile ce ţineau de Ungaria, pentru a lăsa cu totul la o parte insulele mai mici româneşti, autoritatea administrativă a satului şi justiţia se slujeau de o limbă străină, care nu era pricepută de cei mai mulţi români, pe când alţii o pricepeau şi o puteau vorbi numai puţin. Notarul comunei sau funcţionarul care îndeplinea sarcina acestuia trebuiau de aceea să fie aproape totdeauna străini, dar în Consiliul comunal erau bine reprezentaţi românii, care-şi alegeau deseori primarul din mijlocul lor.

Relaţiile cu marea proprietate şi cu capitalul nu erau peste tot aceleaşi. Ţăranul basarabean era foarte îndatorat la evrei şi greci şi atârna încă mult de boierul său „moldovenesc” sau de urmaşul său legal rus, grec sau chiar evreu. În Bucovina relaţiile cu proprietarul erau aproape aceleaşi; dar evreul care într-o singură persoană era propinator (cârciumar), perceptor, consilier comunal, arendaş al impozitelor publice şi, cu toate băncile populare, şi cămătar, avea în mai mare măsură în mâna sa satul şi ducea pe locuitorii acestuia încotro vroia el, pe când în Basarabia legea oprea de la excese. În Maramureş în această privinţă era tot ca în Bucovina, mai puţin totuşi în Ardeal. În această din urmă provincie şi influenţa marelui proprietar abia se observa.

În ce priveşte condiţiile culturale, învăţătorul era în Basarabia un rus sau un „moldovean” rusificat. Şcoala rusească nu forma însă nici o primejdie pentru păstrarea naţionalităţii române, căci ea ţinea numai câteva luni pe an şi avea o durată numai de trei ani; afară de aceasta învăţământul era atât de defectuos, încât nici un şcolar român nu putea învăţa să citească şi să scrie, fie măcar cât de cât, limba de stat. Teama guvernului rusesc de o adevărată luminare a poporului se arăta deci pentru români, ca naţionalitate, de cel mai mare folos.

Preoţii învăţau în seminarul rusesc din Chişinău, capitala provinciei; episcopul lor era mitropolitul Basarabiei şi exarhul sinodului rusesc, şi de pe la anul 1830 încoace a fost mai totdeauna un rus. Dar, deoarece turma sufletească nu pricepea limba rusească - în unele cazuri contribuia poate la aceasta şi o mică scânteie de iubire pentru mai marea patrie pierdută şi niciodată autorul acestei cărţi n-a auzit acolo pronunţându-se cuvântul „Moldova” fără să se fi exprimat printr-însul o adevărată iubire -, preoţii se slujeau foarte adesea în mod tacit, cel puţin pentru predică, de limba „moldovenească”. Mai în urmă, datorită ultimelor tulburări politice din Rusia, se dăduse încuviinţare a se tipări cărţi bisericeşti româneşti, dar numai cu litere chirilice. În biserica Basarabiei prin urmare această limbă nu s-a stins cu desăvârşire.

În Bucovina îndeplineau slujba de învăţători la sate elevii colegiului perfect organizat de la Cernăuţi, în care instrucţia era împărtăşită în limba germană. Învăţământul limbii şi literaturii române se făcea acolo cu multe lipsuri. Tinerii aceştia erau bine instruiţi şi silitori, nu aveau însă nici curaj, nici originalitate, iar în sat jucau un rol neînsemnat. Mult mai stimaţi erau preoţii, care aveau venituri bune şi aduceau cu ei din Seminarul de la Cernăuţi sau de la Facultatea de Teologie de acolo cunoştinţe solide teologice în sens strict ortodox.

Bisericile erau peste tot foarte frumoase, întocmai ca acelea care s-au fost clădit în ultimul timp prin satele din Muntenia, dar nu atât de frumoase ca vechile clădiri din regat, în felul cărora şi Bucovina avea câteva superioare exemplare. Pentru păstrarea lor în bună stare arhitectonică se purta bine de grijă aproape peste tot, şi era o adevărată plăcere să vezi chipurile bine legate şi înalte ale ţăranilor întunecaţi, cu lungile lor plete şi în cele mai multe cazuri cu ochii negri, în lungile lor cojoace şi cu înaltele cizme, ascultând plini de cuviinţă şi serioşi slujba bisericească îndeplinită cu evlavie.

În mănăstirile de care cârmuirea îngrijea destul de bine, dar niciodată cu un anumit sentiment de pietate faţă de trecutul moldovenesc - unele au fost restaurate chiar destul de îngrijit, cu toate că totdeauna foarte împestriţat - trăiau câţiva călugări modeşti, mai rar virtuoşi, care de altfel se puteau asemăna cu cei din regat. Dar blajinii preoţi învăţaţi, care uneori aveau atât de multă pricepere pentru cultură şi ştiinţă, aceşti păstori sufleteşti iubiţi chiar ici şi colo de ţărani şi ascultaţi cu atenţie învăţaseră în şcolile lor în special credinţa faţă de dinastie şi de ortodoxie, şi aceste sentimente ei le puteau exprima tot atât de bine ruseşte ca şi româneşte, cel mai bine însă poate nemţeşte.

Pentru păstrarea conştiinţei româneşti, pentru răspândirea literaturii româneşti şi pentru îmbogăţirea ei, ei nu făceau nici pe departe, cum era şi uşor de înţeles în astfel de împrejurări, ceea ce ar fi putut face. Mitropoliţii din Bucovina au fost până atunci români: cinstitul bătrân păstor sufletesc, Vladimir de Repta, mai înainte profesor universitar, înfăţişa în cel mai mare grad calităţile şi defectele clerului său. Înainte de numirea sa ca mitropolit, cârmuirea înviase în favoarea lui episcopatul de Rădăuţi, dar numai ca episcopat de titlu.

Mitropolitul era încunjurat de un consistoriu de preoţi români şi ruteni; el nu era şi nu se simţea însă deloc cap al unei Biserici autonome. Toate hotărârile lui aveau nevoie, dimpotrivă, de consimţimântul cârmuirii, iar bogatul fond religios era administrat de stat, fără vreun control din partea lui şi era întrebuinţat nu numai pentru scopuri bisericeşti şi cu atât mai puţin pentru scopuri naţionale româneşti, cu toate că acest fond era o danie a vechilor domni şi boieri ai Moldovei.

În Ardeal şi Ungaria, din contra, clerul avea o putere însemnată prin aceea că-şi administra singur bogăţia şi se bucura de o mare independenţă; de aceea el era în stare să exercite o înrâurire foarte însemnată asupra tuturor ramurilor de viaţă românească, şi el dispunea de toate şcolile româneşti, numai cu un slab control al statului, cu toate că acesta se pregătea la un mare atac viitor. Păcatul era numai că, în urma evenimentelor religioase din veacul al XVIII-lea, românii erau despărţiţi în două lagăre duşmane, în Biserica ortodoxă sau greco-orientală, de care atârna majoritatea populaţiei româneşti, şi cea unită sau romano-catolică.

 Cea dintâi căpătă un mitropolit abia cu Şaguna. Şaguna dăduse acestei Biserici şi minunata ei organizaţie populară, defăimată de potrivnici sub motivul că ar fi calvinească. Un consistoriu, în care se primeau laici, sta alături de mitropolit, şi tot aşa cu sufraganii lui din Arad şi Caransebeş, în Sibiu, reşedinţa mitropolitului, precum şi în cele două reşedinţe episcopale, existau seminare, din care ieşeau toţi preoţii ortodocşi ai satelor româneşti.

Acolo se bucurau de o instrucţie care, conform cerinţelor statului, îi ajuta chiar la învăţarea limbii ungureşti ca limbă străină; se ocupau însă şi de limba şi literatura română, dacă nu şi cu istoria românilor, căci aceasta nu era îngăduită. Învăţătorii erau cu toţii buni români, în parte chiar apostoli entuziaşti ai neamului lor, iar tânărul cleric citea cărţi şi gazete naţionaliste.

El intra în cariera sa cu conştiinţa că vine la fraţii săi mai puţin culţi ca să-i ferească de primejdioasa înstrăinare de sentimentele naţionale şi făcea slujba bisericească în limba românească. Din clipa în care intra în slujbă - şi aceasta se potrivea şi pentru preoţii uniţi -, el era cel dintâi om din sat şi avea mult mai multă trecere decât toţi ungurii şi evreii ce stau în slujba guvernului.

Veniturile preotului erau în genere foarte bune, şi un mic capital se aduna în cursul a câtorva ani în mâinile „popei”. Familia lui oferea ţăranilor o pildă de activitate, cultură şi mulţămire; fiii preotului erau de cele mai multe ori cei dintâi în şcoala satului. Şi acolo, în şcolile „confesionale” întreţinute de Biserică, nu lucra un duşman, nici un rival sau pizmaş al preotului, cu toate că învăţătorul era prost plătit, ci un reprezentant, ba adeseori un coleg de seminar al popii, care era crescut în aceleaşi idei şi se închina aceluiaşi ideal înalt. Preotul şi învăţătorul împărtăşeau ţăranului cultura, îi dau sfaturi bune şi indicaţii politice la alegeri şi la nevoie îl ajutau să facă un împrumut la una din cele nouăzeci de bănci ale românilor ungaro-ardeleni.

Biserica românească unită din Blaj căpătase ceva mai înainte încoronarea prin înfiinţarea unui Scaun metropolitan. Finul, învăţatul, activul şi vioiul mitropolit Victor Mihalyi de Apşa, care se trăgea dintr-o familie nobilă din Maramureş, era capul Bisericii, căreia îi aparţineau nu mai puţin de trei episcopate şi anume acela din Gherla, în colţul nord-răsăritean al Ardealului, din Oradea Mare şi din Lugoj.

Veniturile acestea erau cu mult mai mari decât acelea ale episcopilor ortodocşi, căci această Biserică favorizată şi sprijinită mai din vreme de stat dispunea şi de multe danii, pe care le oferiseră Habsburgii veacului al XVIII-lea, şi astfel de exemplu Mihail Pavel, un fiu de ţăran, a putut în lunga sa activitate preoţească la Oradea Mare să adune o mare avere, pe care de altfel a întrebuinţat-o numai în scopuri culturale şi de binefaceri, devenind astfel cel dintâi ctitor al neamului său în ultimele decenii.

Din acele venituri şi din daniile celor de o credinţă, care formau un milion, trăiau preoţii uniţi şi se întreţineau şcolile primare. În seminarul din Blaj şi tot aşa în alte câteva ale Bisericii unite, şcolarii se însufleţeau pentru dogma istorică romană şi nu mai puţin pentru neamul românesc. Numai foarte puţini preoţi cultivai; prin excepţie învechitul ideal fanatic al „confesionalismului” şi astfel de păstori sufleteşti, care slujeau întâi pe Papa şi numai în al doilea rând naţiunea lor, aveau numai puţină trecere, căci un zel mai nobil anima toată românimea Ardealului, până jos la ţărani.

Împotriva şcolii româneşti lupta de mult statul unguresc, care lucra pentru cunoscuta „idee de stat” maghiară. Concurenţa şcolilor primare cu limba de predare ungurească, mai bine organizate, a smuls într-adevăr câţiva elevi şcolilor româneşti, dar şi aceştia rămăseseră în marea lor majoritate tot români, cu toate că îşi însuşiseră limba ungurească destul de bine. Cei mai mulţi copii se duceau însă la şcoala neamului lor, a limbii lor materne şi a religiei lor.

Numai puţini învăţători români trecură în slujba statului şi erau de aceea aspru criticaţi de consângenii lor. Încercarea de a înfiinţa în ţinuturile locuite de români multe grădini de copii cu limba de predare ungurească n-a avut un succes prea strălucit; dimpotrivă, românii îşi făcuseră şi ei ici, colo în oraşe grădini de copii de-ale lor. O mult mai grea lovitură ar fi fost legea instrucţiei plănuită de ministrul Berzeviczy, dar el căzuse odată cu ministrul Tisza jertfă ultimelor alegeri.

După planul acestuia se acordase un mult mai mare rol învăţăturii limbii ungureşti în toate şcolile confesionale, şi se prevedeau măsuri severe pentru a se exercita un control mai eficace. Exista mai ales teama că sub apăsarea unei astfel de legi multe şcoli primare române naţionale erau să fie închise, dar, deoarece ţăranul trăia printre alţi ţărani tot de neamul său, locuia aşa de izolat şi afară de aceasta în cele mai multe ţinuturi ale Ardealului nu existau aproape deloc unguri, nu era deci nici o primejdie ca românul, numai pe urma constrângerii la frecventarea unei şcoli străine, să fi putut uita propria sa limbă.

Guvernul, pentru a-şi atrage câţiva preoţi, oferise clerului românesc de ambele religii o leafă de stat, care a şi fost primită de unii; dacă totuşi prin aceasta se puteau influenţa sentimentele naţionale ale acestora, rămânea foarte îndoielnic. Cu privire la autonomia Bisericii unite, ale cărei precepte şi organizaţie concordau în unele puncte cu ale Bisericii catolice a ungurilor şi ai cărei conducători au luat parte chiar la sinoadele acestora, s-au şi dat pe faţă temeri.

În afara Regatului oraşele aveau o însemnătate cu totul secundară pentru români. În Basarabia se găseau români mai mult în mahalale, pe când în centrul mizerabilului, murdarului şi înapoiatului oraş - numai capitala Chişinău era în parte pietruită şi luminată - locuiau numai săraci negustori evrei şi mândri funcţionari ruşi. În Bucovina, oraşul sau târgurile care semănau cu el formau aproape exclusiv un punct de sprijin pentru evreimea care năvălea cuceritoare; mici dughene cu activi negustori murdari de cea mai săracă specie erau podoaba lor reală. Funcţionarii, care aparţineau tuturor naţionalităţilor imperiului, dar mai ales celor reprezentate în Galiţia, locuiau în cele mai bune case. Nobilul sta mai mult la moşia lui şi avea în oraş numai o casă de descindere.

Astfel micul evreu era peste tot stăpân: în Cernăuţi numărul „cetăţenilor nemţi” de credinţă iudaică trece peste 17.000, pe când nici o altă naţionalitate nu atingea un număr de suflete de 10.000 şi românii ca şi polonii numărau numai ceva peste 7.000. În Sadagura, un târg care trecea drept loc sfânt nu numai pentru bucovineni, ci şi pentru galiţieni şi evreii moldoveni, locuia în mijlocul tovarăşilor lui de credinţă, care îl adorau, un mare rabin, un „fiu al lui David”.

Potrivit cu Constituţia din Bucovina, ţara avea o Dietă bazată pe alegeri. Din cei treizeci şi unul de membri ai ei, zece erau aleşi de marii proprietari, doisprezece de sate şi şapte de oraşe. Însă, cum s-a spus, românii nu jucau acum nici un rol în oraşe, şi de aceea acestea nici nu erau reprezentate în Dietă de români. În sate slavii de diferite nuanţe aveau acum, ce-i drept, majoritatea, dar o majoritate foarte neînsemnată, care nu se observa în Dietă. Numai marea proprietate era în parte românească.

Boierii mari şi mici aveau mai mult vederi austriece şi ţineau morţiş la privilegiile lor politice şi sociale. Numai unii din ei, ca familia Kurmuzachi şi Flondor, arătau oarecare interes pentru naţionalitatea lor şi pentru cultura românească. Un om ca Nicolae Vasilco trecuse la ruteni şi ajunsese unul din şefii lor cel mai cu vază; „nimeni să nu mă întrebe”, a spus el odată în dietă, „ce am fost, ci numai ce sunt acum!”... Pentru viaţa românească în total, cei de aici n-aveau aproape nici o înclinare, şi trecuse de mult vremea când casa Hurmuzăcheştilor din Cernauca, care de altfel acum se afla pe mâna evreilor, forma locul de întrunire al tuturor naţionaliştilor români, care scăpau aici de urmăririle din Ardeal şi din Moldova.

În cercurile înalte româneşti din Bucovina, România însăşi era privită cu o indiferenţă din ce în ce mai mare, sau cu despreţul obişnuit la funcţionarii austrieci. Când regele Carol într-o călătorie se opri câteva clipe la gara din Cernăuţi şi ţinu cerc cu numeroasele persoane prezente, i se dăduse de către baronul Mustatza (de origine greco-moldovenească), căruia regele îi vorbise româneşte, caracteristicul răspuns: „Suntem crescuţi nemţeşte, maiestate”, din care pricină suveranul român, jignit, se depărtase de el.

După cele spuse, ne putem închipui cât de greu avuse de luptat partidul românesc în Bucovina; el nu putuse câştigă nimic şi abia îşi putuse apăra ce avea. Din clasa românească mijlocie nu se născuse încă până în al nouălea deceniu al veacului trecut nici un singur conducător. Mult iubitul de către ţărani dr. G. Popovici, care adusese puţină viaţă în aceste cercuri fermecate ale lenei şi vanităţii, trecuse în timpul din urmă în România, unde era să fie ajuns de o cumplită nenorocire, şi tot aşa ziaristul născut în Ardeal, G. Bogdan-Duică, care prin ziarul partidului naţional trezise pricepere pentru interese mai înalte şi pentru cultură.

Urmările sistematice şi confiscările guvernului local sub guvernatorul duşman românilor, Pace, coborâseră presa românească la reviste speciale bisericeşti, cum era „Candela”, care apărea de mult în româneşte şi ruteneşte, sau la mici organe palide, care apăreau numai de două ori pe săptămână, ca iute decedata fără glorie „Deşteptarea”.

Aşa stătea cu politica românească când tânărul director de bancă de pe atunci, dr. Aurel Onciul, care ca scriitor se manifestase printr-o bună lucrare despre „Starea constituţională a României” şi ca jurnalist prin scoaterea „Privitorului”, un îndrăzneţ organ critic, dar foarte puţin răspândit, se întorsese din Brunn în patria sa, Bucovina. El voise să-şi facă o carieră politică şi de aceea nu se dădu îndărăt nici de la cele mai violente atacuri împotriva concurenţilor săi, ba chiar împotriva României şi a societăţii româneşti, pe care o încărcase de cuvinte insultătoare. Programul său era să se lege cu rutenii, să realizeze o reformă agrară şi prin aceasta să ridice în ţară viaţa economico-financiară.

Cârmuirea păruse ca-l sprijină într-aceasta, şi el învinse la alegeri, mai ales fiindcă mulţi preoţi şi învăţători, cărora le făgăduise o leafă sau venituri mai mari, votaseră pentru el şi prietenii lui. După biruinţă, boierii capitulară în faţa adversarului lor fără scrupul, şi în locul „Deşteptării” partidului lor apăru ca organ românesc faimoasa „Voinţa poporului” a lui Onciul.

După tot felul de coaliţii, Dieta porni lucrarea de reformă; ea a putut fi dusă la un bun sfârşit, stătea însă în afara idealului naţional şi a intereselor neamului, românesc. Aceste fapte arătau foarte lămurit la ce primejdii e expus un popor când fără o clasă mijlocie el e alcătuit numai dintr-o boierime mai mult sau mai puţin decăzută şi din bieţi ţărani plini de invidie şi inculţi; cu ajutorul puterii numerice a acestora din urmă, orice om doritor de fapte, cuminte şi fără scrupul, se putea înălţa la un loc de frunte, chiar dacă bibele întregului neam suferea prin aceasta.

În Ardeal şi în părţile româneşti ale Ungariei nu exista o astfel de primejdie. Nici aici românii nu erau stăpâni pe oraşe; acestea, dimpotrivă, aparţineau în cea mai mare parte vechii aristocraţii burgheze a saşilor producători de comerţ şi industrie, precum şi noii funcţionărimi ungureşti. Elementele româneşti din oraşe le formau, întocmai ca în Bucovina, mai mult locuitorii mahalalelor, care trăiau în condiţii ţărăneşti, aici fireşte mult mai bune.

Aşa Braşovul număra aproape 6.000 de şchei, care ocupau suburbia de sus, şi printre ei erau multe familii cu stare şi chiar foarte bogate. Şi în vechiul oraş Braşov, care la români se numea Braşovechiu, se găseau foarte mulţi locuitori români, care se ocupau mai mult cu meşteşugurile. Mult mai mic era însă numărul românilor din clasele de jos de la Sibiu, precum şi la Bistriţa şi în alte oraşe de provincie. Dimpotrivă, în mica Orăştie ei jucau un rol mare.

O treaptă socială superioară o formau preoţii, profesorii mai înalţi, advocaţii şi medicii, ici colo şi funcţionarii de bancă. În fiecare oraş se afla un protopop român, şi se întâmplă uneori că pentru ambele confesiuni exista un protopop. Unele biserici, aşa de pildă cea neunită a Sf. Nicolae din Şchei, aveau venituri mari, rente şi moşii şi contribuiau mult la dezvoltarea vieţii româneşti în oraşe. Profesorii funcţionau la şcolile primare şi la seminarii, la gimnazii (în Braşov, Blaj, Beiuş şi Năsăud), la şcolile de comerţ (numai în Braşov) şi la şcolile de fete (în Braşov, Beiuş, Sibiu şi Blaj).

Ei învăţaseră la Cluj sau Budapesta, la universităţile ungureşti, unii chiar la Viena sau în Germania, rareori şi în România şi trecuseră examenul de stat unguresc pentru învăţământul secundar. Gând nu se alipeau din motive mici la diferite partide, ei formau ca total un factor foarte însemnat pentru cultura românească şi pentru menţinerea ei pe domeniul naţional. Prin relaţiile lor zilnice cu poporul, advocaţii, diplomaţi ai ambelor universităţi ungureşti, erau totdeauna în stare să insufle viaţă unei mişcări politice.

Aceasta s-a arătat limpede prin aceea că, după ultimele alegeri, cu toate că de ani de zile încetase la Sibiu activitatea dizolvatului comitet naţional, oprit de către stat, românii, datorită activităţii advocatului la oraş şi aceleia a preotului la ţară, au putut trimite nu mai puţin de opt reprezentanţi în Parlamentul din Budapesta, în felul acesta s-a arătat un mai mare zel şi o mult mai aprinsă însufleţire, iar inviolabila solidaritate românească, de la episcop până la muncitorul cu ziua, se dovedi în mod strălucit.

Şi la multe alegeri de comitat, adică la acelea în care se hotărau membrii consiliilor comitatense, românii au avut mai ales în Banat un bun rezultat. Numai că trebuiau promovate în această privinţă interesele culturale din partea cercurilor române şti conducătoare din oraşe prin societăţi literare şi ştiinţifice şi întruniri pentru luminarea poporului.

La un repede proces de maghiarizare într-un viitor apropiat nu trebuia să se gândească nimeni. Numai câţiva funcţionari de stat îşi tăgăduiau naţionalitatea şi adoptau nume ungureşti, dar în sinceritatea convertirii lor nu credeau decât doar interesaţii. Căsătorii amestecate între români şi concetăţenii străini, ca acelea din Bucovina, erau aici o raritate, şi chiar foarte des generaţia a doua se întorcea la naţionalitatea părăsită de tată. Mulţi români buni poartă azi un nume unguresc, care a fost impus vreunuia din strămoşii lor.

În România propriu-zisă trebuie să deosebim în ceea ce priveşte viaţa orăşenească târgul, oraşul de provincie şi capitala. Târgul moldovenesc semăna în toate privinţele cu cel din Bucovina, numai că aici evreul, de altfel tot atât de murdar, nu se bucura de drepturi politice mai mari. Strada era tot atât de lungă, prăfoasă şi murdară; se vedeau aceleaşi dughene joase, întunecoase, în care se vindeau mărfuri ieftene şi proaste; ţăranii schimbau după acelaşi sistem produse bune ale solului, cu fabricate proaste; şi aici se observa peste tot, pe ascuns, camătă. La o parte de furnicarul negustorilor săraci, dar zgomotoşi, funcţionarul român trăia într-o casă drăguţă, cu o grădină în faţă; că era un plăcut om de societate, dar ceva cam greoi, şi se deda prea mult plăcerilor şi politicei de partid.

Dacă aceasta din urmă nu l-ar fi ameninţat mereu cu mutarea şi chiar cu destituirea, ar fi fost şi el un bun reprezentant al puterii statului, dar în împrejurările acelea, în care numai profesorimea şi funcţionarii mai înalţi judecătoreşti puteau privi sigur în viitor, el trebuia să dea ajutor la ocazie de alegeri, să-şi caute un protector şi uneori să-şi economisească şi câte ceva care nu-i venea din leafă, pentru greul „timp de opoziţie”. Agitaţia politică se făcea în acest mic centru sub supravegherea prefectului, a reprezentantului său, care în loc de subprefect ajunsese administrator de plasă, şi chiar sub acea a primarului, folosindu-se de toate mijloacele cinstite şi necinstite.

Ţăranul îşi da cele mai multe ori votul fără să fie prea lămurit asupra însemnătăţii acestui act şi urma în aceasta adesea dorinţei funcţionarilor administrativi sau ameninţărilor celui ce-i da de muncă şi uneori făgăduielilor, chiar cinice, ale candidaţilor, care nu se dau în lături nici de la primejdioasa făgăduială a unei împărţiri de pământuri. Evreul nu se amesteca pe faţă în politică şi, dacă ar fi făcut-o, amestecul lui ca alegător sau ca ales n-ar fi însemnat decât încă o întărire a lipsei de moravuri legată de viaţa politică.

În târgurile din Muntenia, care erau mult mai slab populate, evreul lipsea. Aici mai ales ţăranii îşi dau întâlnire pe vremea bâlciurilor, care în Muntenia pierduseră mult mai puţin ca în Moldova însemnătatea lor economică. La bâlciul de la Râureni (judeţul Vâlcea) se îngrămădeau timp de mai multe săptămâni sate întregi, pe când vestitul bâlci evreiesc de la Folticeni reprezintă dimpotrivă o distracţie a orăşenilor, cu panorame, muzici şi reprezentaţii populare.

De altfel în Muntenia nu s-a aplicat sistemul de a forma târguri prin atragerea străinilor numai în interesul tezaurului statului, în momentul la care am ajuns, din contra, unele sate destul de mari, frumoase şi bogate (ca Rucărui din judeţul Muscel), tocmai de aceea n-au fost ridicate la rangul de târg ca să se împiedece intrarea străinilor. În oraşul românesc de provincie trăiau de fapt străinii şi românii unul lângă altul.

Străinii erau în Moldova aproape exclusiv evrei; colonii creştine de străini erau numai puţine, şi nici acestea n-aveau o organizaţie. În opoziţie cu aceasta evreii aveau organizaţiile lor religioase deosebite, rabini; şi hahamii, care tăiau vitele după ritul ebraic şi despărţeau coşerul permis de triful spurcat, care se vinde creştinilor. Ei aveau şcolile lor proprii - dar numai un gimnaziu în Bucureşti -, care erau în genere clădite foarte puţin igienic şi în care predau numeroşi belferi, nespus de prost plătiţi. La Iaşi şi Botoşani aveau şi spitale, cu toate că bolnavii lor erau primiţi şi în spitalele româneşti, care poartă numele vreunui sfânt, mai ales al Sf. Spiridon, dătătorul de sănătate, şi din care foarte multe sunt fundate de persoane particulare.

Aceşti străini locuitori ai oraşelor moldoveneşti nu formau însă o singură clasă; în complicata ierarhie existau, din contra, trepte foarte deosebite, de la nenorocitul meşteşugar sau negustor de mărunţişuri, care abia îşi putea câştigă ceapa cea de toate zilele şi rătăcea îmbrăcat în zdrenţe nespus de murdare, până la bogatul bancher, la medicul cu clientelă mare sau la arendaşul de moşii întinse. Nu lipsea nici interesantul tip al ziaristului evreu; el nu redacta însă foi evreieşti - nu exista decât o singură foaie în jargon -, ci foile de partid româneşti, şi chiar cu multă însufleţire.

Foarte răspânditul ziar bucureştean „Adevărul”, care combătea dinastia şi nu-şi vedea, de fapt, decât numai de interesele sale zilnice, era cu totul în mâna evreilor. Până sus la bancher, muncitorul evreu şi omul de afaceri vorbeau numai nemţeşte, adică jargonul iudeo-german. Evreii erau în relaţii numai între ei. Drepturile politice le erau indiferente, căci asupra sărăciei sau bogăţiei lor dreptul de a alege şi a fi ales nu putea să aibă nici o influenţă.

Altfel sta cazul cu pătura intelectuală evreiască, care se cultivase în şcoli româneşti, făcuse serviciul în oastea românească şi care putea participa la viaţa politică tot atât de puţin ca şi negustorul de mărunţişuri şi cămătarul. Unii dintre aceşti cei mai buni reprezentanţi ai naţiunii evreieşti din România vorbeau binişor româneşte; acei care vorbeau limba de stat fără greşeală erau pe atunci însă o mare raritate. Ei citeau şi scriau româneşte în domeniul Uter ar şi ştiinţific. De origine ebraică era naturalistul Barasch şi filologii Tiktin, Şăineanu (trăieşte acum la Paris) şi Gaster (acum rabin la Londra), precum şi poetul Ronetti Roman (naturalizat), pe lângă care erau mulţi alţii de o însemnătate mai mică.

La aceste persoane excluderea de la viaţa politică era o mare durere, şi li s-ar fi putut face dreptate ţinându-i în samă la o naturalizare individuală, insă politicienii de pe acel timp preferau pe omul de afaceri evreu. Dar o condiţie de la sine înţeleasă, care încă nu fusese îndeplinită, era aceea ca ei înşişi să înceteze cu totul purtarea lor rezervată ori duşmănoasă faţă de românism şi să se contopească sufleteşte cu societatea românească. Pentru aceasta însă învăţământul public avea o datorie pe care n-o îndeplinise. Trebuie apoi să se mai observe că societatea românească din Moldova de Sus, foarte îndatorată şi total fără energie, nu mai despreţuia intrarea în relaţii sociale cu evreii cei mai bogaţi, care vorbeau franţuzeşte şi româneşte.

În principatul de odinioară al Munteniei se găseau evrei în masă numai în oraşele mai mari şi în porturi, în Bucureşti, Brăila şi Craiova, Cei mai mulţi au fost venit din Moldova şi aparţineau ramurii galiţiene. Alţii însă ca număr erau mai puţini, formau comunităţi de evrei spanioli, şi dintre aceştia mulţi vorbeau binişor româneşte. Grecii din Brăila formau cea mai însemnată comunitate grecească din ţară. O frumoasă biserică grecească este încă una din podoabele regulat clăditului şi curat ţinutului oraş de la Dunăre; cea nou construită la Bucureşti, îi rămâne cu mult în urmă, şi era şi mai puţin frecventată. Sume însemnate se trimeteau din Brăila pentru scopuri de cultură elenică şi pentru idealurile politice ale elenismului.

Mulţi căutau să-şi mărite fetele la Constantinopol şi în Grecia. Greceşte se citea cu zel; în Bucureşti apărea chiar ziarul grecesc („Patria”). Uneori se vedea în prăvăliile caselor comerciale din Brăila chipul regelui grecesc Gheorghe şi alte tablouri patriotice. Ceilalţi greci împrăştiaţi prin ţară şi în localităţi mai mici nu posedau însă o conştiinţă naţională aşa de pronunţată. O organizare a locuitorilor bulgari din oraşele româneşti nu se simţea: persoane izolate contribuiau la fondul pentru revoltele şi omorurile din Macedonia, şi, poate că făceau ici şi colo şi unele servicii de spionaj statului bulgăresc; cu prilejul omorului macedoneanului Mihăileanu st descoperise cel puţin existenţa unui punct central primejdios de propagandă bulgărească în Bucureşti.

Colonia austriacă nu era organizată ca atare; saşii ardeleni, care până pe la 1880 fuseseră în fruntea elementului german din Bucureşti, îşi aveau acum societatea lor aparte. Ungurii ţineau biserica lor calvină şi şcolile corespunzătoare şi scoteau de o bucată de vreme şi o gazetă. Colonia cea mai însemnată şi totodată şi cea mai bine organizată era aceea a germanilor din Imperiu. Acum le aparţinea în primul rând biserica evanghelică din Strada Luterană, şi la solemnităţi steagul Imperiului era ridicat alături cu cel românesc la biserică şi la şcolile ce stau în legătură cu ea - printre ele o şcoală reală cu şase clase. Germanii aveau şi desăvârşite instituţii de (călugăriţe) diaconese, o şcoală mai înaltă de fete pe Strada Diaconeselor şi un sanatoriu.

O societate germană de gimnastică (Turnverein) exista de mult, şi una din cele mai frumoase săli de concert din Bucureşti era aceea de la „Liedertafel”. „Rumanischer Lloyd” şi „Bukarester Tageblatt”, de altfel foi mediocre, apăreau în Bucureşti mai ales pentru germani, pe când foile scrise franţuzeşte: „L’Independance Roumaine”, pe atunci un organ perfect redactat, şi „La Roumanie”, nu erau cumva pentru colonia franceză, ci reprezentau numai părerile liberalilor şi conservatorilor pentru străinătate. Şi în oraşele mai mici se observ.; solidaritatea germanilor. Şvabii din Turnu Severin, care se aşezaseră aici cu vreo optzeci de ani în urmă, şi-au fost păstrat caracterul lor german şi de curând se formase în micul Târgul Jiului, ca să dăm numai un exemplu, o bună şcoală primară germană.

În toate privinţele germanii datorau mulţămire clerului luteran pentru cele săvârşite. Clerul catolic juca, bineînţeles, un cu totul alt rol şi nu se punea în serviciul unei naţionalităţi. De prin anii 1880 Biserica romană se organizase unitar, şi şeful ei era arhiepiscopul din Bucureşti, care îşi clădise o frumoasă reşedinţă şi dispunea de două biserici mari: de noua şi luxoasa catedrală Sf. Iosif, care era legată de un seminar, şi mai vechea, dar restaurata Bărăţie (biserica baratilor, a franciscanilor unguri) Prelatul, în care se puseseră mari speranţe, Xavier de Hornstein, se trăgea dintr-o familie elveţiană şi nu era prea iubit la curtea regelui catolic, dar nici în alte cercuri nu era prea mult cunoscut. Catolicismul lui părea că porneşte din influenţe străine. Clerul putea fi uneori mai bine ales; membrii lui însă făceau parte din diferite naţionalităţi; francezii cel puţin duceau propaganda religioasă în familiile din aristocraţie, cunoscătoare de limba franceză.

Episcopul din Iaşi fusese până în ultimii ani un fost profesor la Universitatea din Freiburg din Elveţia şi tot elveţian de origine, Dominique Jacquet. După ce, din cauza vechii neînţelegeri cu clerul unguresc, din cauza dreptului, reclamat de episcop, de a numi preoţi de stat de orice naţionalitate în comunităţile ungureşti catolice din Moldova, se retrăsese, în locu-i fusese numit episcop la Iaşi meritosul italian şi prieten sincer al României, Camilli.

Administrarea acestei dioceze corespundea mai mult interesului statului român. Călugăriţele de la Sacre Coeur şi Notre Dame de Sion, ordine franceze, înfiinţaseră la Iaşi, Galaţi şi Bucureşti măreţe şcoli de fete; instrucţia era însă în multe privinţe defectuoasă şi cazuri de prozelitism provocaseră (1904) un proces împotriva surorilor, care însă au scăpat de pericolul ameninţător de a-şi vedea institutele închise.

Locuitorii români din oraşe se împărţeau în patru categorii sociale. În Muntenia ca şi în Moldova avem întâi pe locuitorii din suburbii, care după turcescul mahala se numeau mahalagii. Suburbiile erau în toate oraşele foarte întinse, rău administrate şi rău păzite. De la începutul administraţiei moderne autonome a statului, nu se avuse curajul de a se hotărî fără nici o consideraţie un teritoriu măsurat pentru aceasta, aşa că oraşul cuprindea de fapt şi mai multe sate.

Locuitorii acestora din urmă erau mai mult oameni săraci şi puţin culţi; casele lor semănau cu acelea o la sate, dar starea lor era mai rea decât aceea a sătenilor, căci ei nu dispuneau de diferitele privilegii ale legii agrare şi afară de aceasta trebuiau să plătească impozitele comunale orăşeneşti. Unii dintr-înşii erau căruţaşi şi, ca atare, înainte de introducerea drumurilor de fier aveau un frumos câştig ca grânari, cărăuşi de cereale; pe urmă însă acesta s-a fost dus pentru totdeauna. Acum ieşeau la piaţă cu căzăturile lor de mârţoage şi aşteptau răbdători să fie chemaţi pentru transport. Numai puţini aveau un meşteşug şi abia în vremea din urmă s-au fost introdus din nou printr-o lege vechile corporaţii desfiinţate mai înainte, a căror conducere stătea în mâni româneşti.

Legea Missir, care provocase o mare nemulţămire faţă de statul român, mai ales fiindcă fusese greşit înţeleasă, cuprindea şi hotărârea că se cerea o autorizaţie specială când cineva voia să exercite un meşteşug şi că şeful corporaţiei avea să exercite un control asupra condiţiilor în care se lucra. Până atunci legea aceasta n-adusese de altfel încă roade vizibile. Încă şi mulţi mahalagii îşi găseau ocupaţie în fabricile din Bucureşti, mai ales în fabricile statului, pe lângă numeroşi străini. La construirea caselor, foarte activă până în ultimă timp, găsiseră întrebuinţare mai ales italieni, care erau chemaţi şi la şosele, precum şi foarte ieftenii şi veselii lucrători ţigani din satele vecine.

Sărăcia şi îndrăzneala acestor mahalagii bucureşteni le-a fost procurat un loc nu prea strălucit în luptele politice. Partidele îi organizaseră ocazional milităreşte şi, în schimbul unei răsplăţi mici sau a făgăduielii unei slujbe modeste în serviciul statului, ei apăreau - alegători sau nu, de asta puţin le păsa - în localurile de vot ca bătăuşi, care prin strigăte, înjurături şi lovituri împiedecau de la vot pe duşmanul politic al mandatarilor lor. Unul din capii lor, un cunoscut beţivan, s-a fost ridicat în felul acesta până la rangul de deputat în Camera conservatoare.

Cu toată legea nouă (1904), care garanta votul secret, s-au petrecut graţie activităţii lor scene de violenţă şi la alegerile din 1905. O clasă superioară a burgheziei române, care să fie capabilă de comerţ şi de întreprinderi, abia dacă exista în Moldova; în Muntenia însă, unde multe elemente greceşti, bulgăreşti şi albaneze s-au fost pierdut în populaţia românească şi se pierdeau încă zilnic, o astfel de clasă era destul de tare. În viaţa lor socială aceste cercuri veneau în atingere eu poporul, dar numai puţini căpătau intrare în societatea cercurilor înalte. Cu clasa funcţionarilor, dimpotrivă, ei întreţineau foarte des relaţii şi se stabileau legatari de familie, cu toată deosebirea, de obicei foarte mare, a felului lor de viaţă.

Starea funcţionarilor nu era deloc mulţămitoare. Lefurile, înainte prea mari, fuseseră prea mult scăzute în ultima criză financiară, iar printre funcţionarii superiori, foarte adesea netrebuincioşi, numai foarte puţini căzuseră jertfă acestor greutăţi. Chiar acum în urmă se creaseră noi posturi - absolut zadarnice, pentru partizani. Noua lege a pensiilor, care înlăturase multe abuzuri, părea că acordă mijloace de viaţă prea restrânse; însă, faţă de îngrămădirea pensiilor, statul nu putea face mai mult. Cel mai rău era însă sistemul după care se numeau, se înaintau şi se înlăturau funcţionarii.

În administraţie, sau nu se cerea nici o calificare specială, sau diploma de licenţiat al facultăţii de drept era socotită suficientă, însă, cu reaua organizare a facultăţilor respective, nu era nimic mai uşor decât să se obţină în trei ani de zile o astfel de diplomă. Numărul acelora care o posedau era prin urmare foarte mare, şi de aceea alegerea se făcea printre aceştia, dar chiar şi printre candidaţii încă fără diplomă, după motive de partid. Mulţi tineri şi-au fost creat de regulă până în ultimul timp cariera lor viitoare de funcţionari ai statului, făcând încă din vremea studenţiei servicii guvernului sau partidelor în opoziţie, petrecând întreaga şcoală a oratorului de vorbe goale şi puţin sincer şi stricându-şi caracterul şi judecata pentru toată viaţa prin multă vorbărie.

O schimbare a guvernului răsturna apoi pe astfel de oameni. Atunci ei se foloseau de diploma lor ca să facă pe advocaţii, deşi erau destui de aceştia. Adesea se făceau şi datorii, care erau să fie plătite la o viitoare numire sau la o înaintare. Pentru a nu pierde această speranţă a unui viitor mai bun, „agitaţia politică” era continuată mai departe şi chiar din ce în ce mai cu aprindere. Dacă timpul cât partidul opus sta la cârmă ţinea prea mult, această agitaţie atingea o culme îngrijitoare; insultele din discursurile către „popor”, insultele din ziarele de partid, pe care le redactau adesea astfel de oameni, deveneau din ce în ce mai fără scrupul; chiar şi faţă de rege se purtau în chipul cel mai necuviincios.

Presa partidului conservator cuteză chiar odată, pe când se afla în opoziţie, să discute cu satisfacţie asasinatul din Belgrad! Atunci sosea în sfârşit timpul critic de mult aşteptat: „voinţa poporului” era împăcată şi opozanţii sărăciţi şi împinşi la extrem chemaţi să guverneze. Zilnic aveau loc noi schimburi de funcţionari; mulţi funcţionari capabili îşi pierdeau locurile fiindcă trebuiau răsplătiţi „partizanii” noului guvern.

În cea mai mare parte ceata politicienilor se compunea din astfel de oameni, la care se asociau persoane cu dare de mână, independente economiceşte. Acestea din urmă socoteau drept cel mai înalt scop al vieţii lor participarea la guvern, sau măcar cinstea de a fi deputat. Spre paguba ţării mulţi proprietari îşi arendau moşiile pentru ca să la Bucureşti şi să participe aici zi cu zi la politica de interese personale. Chiar funcţionarii pensionari jinduiau locuri în Parlament şi luau parte cu o aprindere juvenilă la viaţa politică. Din vanitate îşi cerea partea sa în aceste lupte şi corpul profesoral, care atârna numai într-atât de schimbarea partidelor, întru cât treptele inferioare puteau fi pedepsite cu transferări.

Dispoziţii nefericite în noua lege a învăţământului îngăduiau afară de aceasta guvernului să favorizeze pe un profesor secundar prin aceea că-i da un mai mare număr de oare şi astfel el primea o leafă mai mare. Apoi unii profesori primari sau secundari doreau să fie „detaşaţi” din provincie la Bucureşti, adică transferaţi provizoriu şi, în sfârşit, ministrul avea puterea să numească pe suplinitorii profesorilor după voie, pe când locurile de profesori ordinari nu puteau fi ocupate decât de persoane care au fost trecut examenul de profesor secundar (aşa-numitele examene de capacitate). De o bucată de vreme, furia politicei domnea şi în oaste, căci şi aici mulţi sperau să-şi grăbească prin ea înaintarea; uneori şi ofiţerii erau nevoiţi să viziteze localurile de alegeri şi aceasta s-a întâmplat şi la ultimele alegeri.

Ţăranii, care formau majoritatea precumpănitoare a populaţiei, nu jucau politiceşte nici un rol. Numai când împlineau anumite condiţii, îşi puteau da direct votul; cei inculţi şi săraci dintre ei. adică până atunci cei mai mulţi, puteau alege numai pe alegătorii care se duceau în capitala judeţului şi aici alegeau de obicei pentru Cameră pe candidaţii guvernului. La alegerile pentru Senat, ei n-aveau nici un vot.

Ţăranii formau înainte un al patrulea Colegiu de alegători; acum, împreună cu unele elemente orăşeneşti. Colegiul al treilea, care alegea mai puţini deputaţi decât cele două dintâi. Cu ajutorul primarilor, uneori şi cu a preotului satului şi a cârciumarului din oraşul de reşedinţă, cum s-a spus mai înainte, izbutea să se aleagă mai totdeauna candidatul guvernului; rareori numai reuşea un proprietar cu influenţă, dacă se arăta gata la daruri electorale extraordinare, încercările de a întemeia un partid ţărănesc nu izbutiseră până atunci, din nevrednicia acelora care s-au fost dat drept conducători şi prin contramăsurile fiecărui guvern.

Merită să fie amintit numai ca o curiozitate faptul că foştii socialişti, care s-au pierdut mai târziu în partidul liberal, când văzură că n-au avut noroc pe lângă puţinii muncitori de la oraş, mai mult străini şi fără drepturi politice, se întorseseră în spre ţărani: aceştia părură că nădăjduiau, de fapt, că prin aceşti prieteni ai poporului vor ajunge la dorita împărţire a pământurilor, şi astfel şeful de pe atunci al socialiştilor, popularizatorul ştiinţific Ioan Nădejde, a fost ales deputat. Aceasta aparţinea însă trecutului. Până atunci ţăranii fuseseră însă un factor neînsemnat în viaţa politică, ceea ce se explica îndestul prin starea lor economică de atârnare, prin cultura lor insuficientă şi prin imposibilitatea de a se organiza singuri.

Oligarhia orăşenească a magistraţilor, funcţionarilor şi reprezentanţi-lor „profesiunilor libere” (medici, ingineri etc.), rentieri, cârciumari şi mahalagii, dimpotrivă, ţinea pare că într-un fel de arendă moştenită viaţa politică. Aristocraţia boierească şi-a fost pierdut în cea mai mare parte însemnătatea. Multe din cele mai de samă familii căzuseră într-o sărăcie ruşinoasă. Moşiile celor mai mulţi erau împovărate cu datorii de necrezut, şi era aproape o minune că ei se mai puteau ţinea prin tot felul de ajutoare prieteneşti şi stratageme politice.

Boierii nu mai păşeau în fruntea culturii, şi acei dintre ei care nu voiau să ştie de o altă limbă vorbită şi de o altă literatură decât cea franceză, erau chiar cu totul străini faţă de cultura naţională - şi de aceea erau din ce în ce mai mult în luptă cu reprezentanţii inteligenţei române. Erau chiar printre ei de aceia care nu puteau participa real la viaţa politică din cauza slabei lor familiarizări cu limba de stat.

Ei aveau des soţii din cercurile nearistocrate, şi astfel acea aristocraţie pierduse simţul înălţător al sângelui nobil. Numai viaţa socială, care imita modelul parizian, rămăsese tot strălucitoare, şi spre seară Calea Victoriei, cea mai însufleţită stradă din Bucureşti, ce-i drept strimtă şi cotită, dar cu multe clădiri publice, precum şi şoseaua strălucitoare din primăvară şi vară până toamna târziu, cu multele echipagii şi scumpele toalete, formau un minunat spectacol pentru străini, dar nu mai puţin şi pentru aceia care erau obişnuiţi.

Bogaţii din burghezie şi chiar mulţi dintre funcţionarii care prin căsătorie sau prin speculaţii politice ajunseseră bogaţi, luau parte la acel vesel spectacol al vanităţii, pe când în părţile opuse ale oraşului, cu prăvăliile lor lipite una de alta, mai ales în străzile Lipscani şi Şelari îşi avea loc comerţul, care se afla mai mult pe mâni străine; peste Dâmboviţa însă erau străzile evreieşti în apropiere de Calea Văcăreşti, şi acolo comerţul mic era în floare.

În celelalte oraşe - aşa şi în Iaşi - boierimea se stinsese aproape cu totul, şi o mai aminteau încă în fosta capitală a Moldovei numai frumoasele locuinţe elegante, încunjurate de grădini minunate, de pe strada Copoului şi de pe tăcutele şi curatele străzi vecine, moarte însă. Marile, înaltele biserici din Iaşi, cu inscripţii slavone stăteau triste şi părăsite; biserica metropolitană restaurată de stat strălucea chiar în mijlocul furnicarului evreiesc din strada principală. De câtăva vreme unele familii aristocrate se consacraseră cu zel şi pricepere agriculturii şi urmau bunul exemplu pe care-l dădea administraţia Domeniilor Coroanei; scoteau şi venituri bune. În acest fel, Barbu Ştirbei, nepotul fostului domn cu acelaşi nume, se străduia pentru prosperarea bunăstării naţionale, şi ici colo şi alţi membri din aristocraţie începeau să se adapteze cerinţelor vieţii moderne.

Dar până atunci pe această clasă nu se putea încă sprijini un partid conservator. Priceperea unui astfel de partid exista, ce-i drept, şi nu numai la bătrâni, dar un partid românesc era numai acela care vrea să guverneze şi încă să guverneze singur. Toate acele partide care urmăriseră un ideal hotărât, împărtăşit însă numai de puţini membri şi care de aceea nu putuseră ajunge la cârmă, şi-au fost pierdut influenţa.

Aşa s-a prefăcut societatea literară „Junimea” într-o grupare politică sub conducerea lui P.P. Carp, un om politic neobişnuit de înzestrat, energic şi sincer. Regele îi încredinţase guvernul în anul de tranziţie 1888. Când însă junimiştii, care-şi adăugaseră numele de „constituţionali”, nu se putuseră menţinea singuri, ei trebuiră mai degrabă să se înţeleagă prin tot felul de compromisuri cu conservatorii lui Catargiu.

După moartea acestuia însă, Carp a fost recunoscut de şef numai al minorităţii conservatorilor, pe când majoritatea îşi alesese de şef pe cel mai bogat proprietar din ţară, coborâtor dintr-o vestită familie, Gh. Gr. Cantacuzino. Câţiva ani ambele partide conservatoare fură în ceartă, până în sfârşit Carp ajunse prim-ministru al tuturor conservatorilor, pe când Cantacuzino păstră conducerea ideală.

În curând însă ministerul lui a fost răsturnat de Camera conservatoare, şi acum începu iar lupta între „carpişti” şi „cantacuzinişti” - în ironie aceştia erau numiţi şi „bizantini” sau, după numele celui mai activ şi mai talentat conducător al lor, Take Ionescu, „tachişti”. Partizanii lui Carp nu voiau să se prezinte ca un al treilea partid. Take Ionescu avea din parte-i foarte mulţi partizani în masa mare a acelor care se recunoşteau părtaşi ai oligarhiei orăşeneşti de care tocmai fusese vorba, mai ales dintre căutătorii de slujbe de stat, dar „tachiştii” lui nu erau conservatori şi n-aveau de altfel nici un program deosebit.

Pamfletistul ziar radical „Lupta” şi revista socialistă pentru ştiinţă şi literatură „Contemporanul” al cărui cuprins era cele de mai multe ori foarte amestecat şi avea numai puţină valoare artistică, fură mult cetite. Evreii din Moldova şi tinerimea bucureşteană erau încântaţi de „Lupta”: acesteia din urmă îi plăceau mai ales puternicele atacuri în contra regelui, prin care îşi câştigă faima şi Adevărul”, scris mizerabil. În literatură se începu îndată o luptă pentru „arta pură” şi arta care slujeşte nevoilor sociale; cea din urmă era o chestie atacată de Constantin Dobrogeanu-Gherea (refugiat socialist rus, stabilit la Ploieşti) şi care avea numai puţin a face cu dezvoltarea poporului românesc.

Tinerii trecură aproape cu toţii la Gherea şi se întoarseră de la merituosul Maiorescu, care nu mai era pentru ei sărbătoritul conducător al culturii române, ci căzu în ochii lor şi ca metafizician criticat. Gheorghe Panu, Ioan Nădejde şi V.G. Morţun ajunseră chiar deputaţi, dar nu se pricepură să reprezinte cu demnitate ideile lor. Trecură câţiva ani de aşteptare zadarnică, şi la urmă socialiştii se uniră cu partidul liberal, radicalii însă, afară de nestatornicul rătăcitor Panu, cu conservatorii. Din cei dintâi, conduşi de Morţun, se formă grupul progresist al liberalilor, pe când cei din urmă nu mai reprezentau o direcţie deosebită şi au dat guvernului conservator din 1905 doi membri.

Se poate afirma că adevăraţii conservatori erau în strângere, căci puternicii partidului îi formau „tachiştii”. În opoziţie cu ei stau liberalii, care se compuneau la rândul lor iarăşi din două grupe. Bătrânii şi câţiva tineri reprezentau ideile oligarhiei orăşeneşti, care se poate caracteriza de oportunistă şi al cărei principiu suna: „numai să nu se schimbe prea mult!”. În raport cu „tachiştii”, aceşti politicieni aveau idei „aristocrate” şi „conservatoare”, şi partidul liberal sub ultimul cabinet Sturdza luase dispoziţii împotriva acestei plebe a funcţionarilor.

De aceştia din urmă nici conservatorul Carp nu voia să ţină seamă; ei aflară însă cea mai bună primire la Take Ionescu, pe care l-au ajutat în conducerea statului. Bătrânii liberali ţineau încă morţiş la unele idei conducătoare şi se sileau să păstreze forma externă, pe când la tachişti totul se petrecea „fără perdea”. Progresiştii tineri, în cea mai mare parte foşti socialişti, reprezentau un punct de vedere mult mai înalt, căci ei se gândeau mult mai puţin la mărirea şi dezvoltarea partidului, cât şi la unele reforme folositoare. Ei erau în această privinţă ca şi carpiştii, şi poate în măsură şi mai mare, dar într-un mod mai puţin prudent, iubitori de reforme. Doreau introducerea votului universal, întemeierea unei instituţii de credit ţărănesc etc.

Fraţii Brătianu, fiii lui Ion, Ioan şi Vintilă, ţineau şi ei de aceştia, deşi pe de altă parte se consacrau cu zel partidului lor. Septuagenarul D.A. Sturdza, căruia i se datora aproape excepţional le buna conducere a ultimului guvern liberal, cultiva personal mai mult ideea de stat şi ezitarea lui nehotărâtă între aceste direcţii a pricinuit căderea şi aceea a guvernului liberal (1905). Cu toată lupta de partid, se putea vorbi de o continuitate cel puţin în unele ramuri ale vieţii româneşti. Se întâmplase, ce-i drept, foarte adesea, că o lege bună primea de la guvernul duşmăneşte următor adausuri rele sau suferea chiar o prefacere deplină.

Uneori un şef al opoziţiei declara pe faţă că partidul lui va desfiinţa cutare sau cutare lege, dar cu toate acestea multe rămâneau numai ameninţări sau făgăduieli. Aşa de pildă partidul liberal a păstrat în esenţă legea minelor, cu toate că la votarea ei părăsise Camera. La noua lege a instrucţiei au contribuit miniştrii Take Ionescu şi Haret. În chestiile economice nu mai exista atitudinea de antagonism principial din 1890, şi de curând chiar un senator conservator recunoscuse ca bun tratatul comercial cu Germania, opera ministrului liberal Costinescu.

Politica externă a României rămânea mereu aceeaşi, căci regele Carol îşi rezervase pentru el această parte a cârmuirii şi tot aşa chestiile referitoare la armată, care ajunsese cel mai puternic sprijin al statului. Ea număra în 1900 treizeci şi patru de regimente de infanterie, opt batalioane de vânători, şase regimente de roşiori, unsprezece regimente de călăraşi, paisprezece regimente de artilerie şi două regimente de geniu, fără să mai ţinem seamă de unităţile mai mici.

Pe lângă trei sute de tunuri, ţara putea pune pe picior de război la o primă chemare 150.000 de oameni, dintre care 60.000 formau părţile permanente. Numărul ofiţerilor, care-şi căpătau educaţia în două şcoli inferioare (la Iaşi şi Craiova), în trei mari superioare (Şcoala de Infanterie, de Artilerie şi de Administraţie din Bucureşti), în trei şcoli de specialitate (Institutul de Artilerie şi Geniu din Bucureşti, Şcoala de Marină şi, de la 1884, şi Şcoala de Cavalerie din Târgovişte, precum şi Şcoala Superioară de Război din Bucureşti), trecea peste trei mii.

Pentru a preîntâmpina greutăţile financiare, două treimi din infanterie şi o mai mare parte din cavalerie se instruiau numai în mică măsură, deoarece aceşti soldaţi erau chemaţi numai cu schimbul; această măsură se mase şi în vederea intereselor agriculturii şi economiei rurale. Timpul de serviciu ţinea 3 ani, pentru bacalaureaţi un an; la un batalion ere vânători s-a fost introdus ca încercare un serviciu de doi ani.

Toată oastea era împărţită în patru corpuri de armată şi în „diviziunea activă din Dobrogea”. Marina de război nu corespundea încă nevoilor de apărare a ţării; se număra numai un crucişător şi cinci torpiloare pe lângă câteva canoniere. Se putea spera, cum o făceam atunci, că într-un viitor nu prea depărtat se va forma desigur un puternic partid de reforme, care va tinde spre ideale mai înalte şi va combate elementele anarhiste ale sus-numitei plebe de politicieni. Căci aceasta s-a fost dovedit încetul cu încetul, prin scrieri literare şi ştiinţifice, ca un lucru necesar.

Curentul latinist s-a fost stins de mult în forma sa originară. De la apariţia ridiculului „Dicţionariu” al lui Laurian şi Massim, care refuzau oricărui cuvânt nelatin dreptul de a fi scris şi vorbit, s-au fost schimbat lucruri, şi fanaticii aceia rămăseseră izolaţi. Dar din această direcţie latinistă în filologie şi în istorie - Laurian a scris o Istorie a românilor pentru şcolile secundare, pe care o începea cu Romulus şi Remus! - a ieşit un fel de a vedea care a înrâurit încă multă vreme după aceea. Conform acestei direcţii, românii erau latini curaţi, romani adevăraţi. Nici un popor nu se putea asemăna cu ei; viitorul lor era asigurat, trecutul românesc însă, cu cărţile sale slavoneşti, cu alfabetul său cirilic, cu întunericul său religios şi cu domnii săi „fanarioţi”, trebuia îngropat în grabă şi pentru totdeauna.

Se cerea să pornim iarăşi de-a dreptul de la tradiţia romană. În politica externă, conformă ei, singura idee îndreptăţită era „ideea latină” rău înţeleasă, care ne îndrepta numai prin manifestaţii (ce, fără o cunoştinţă adâncă a legăturilor sufleteşti, a intereselor materiale, a aspiraţiilor de viitor, spre Italia şi mai ales spre Franţa. Încă de prin al nouălea deceniu al veacului trecut rătăciră de două ori peregrini români şi peregrine la Columna lui Traian sub conducerea unui profesor universitar, unei doamne şi unui ciudat cioban ardelean, care trăia numai pentru ideea „originii romane”. Toate modelele Franţei erau maimuţărite în literatură, în politică şi în viaţă, fără a cunoaşte tocmai ce e mai sănătos şi mai vrednic de admirat şi de urmat în viaţa marii teri apusene.

În literatură, încă de prin anii 1830 Alecsandri, Bălcescu şi Kogălniceanu făcuseră încercarea să ajute biruinţa unei direcţii româneşti, numai româneşti. Ei avuseră şi succes, dar curând îşi ridică iar capul direcţia latinistă, italienistă, franţuzistă. Tocmai la timp apăru, cam prin al şaselea deceniu din veacul trecut, la Iaşi, revista „Convorbiri literare”.

Ea critica fără scrupul, mai ales prin pana lui Maiorescu, enormităţile care rezultau din curentele dominante, şi pe calea dreptăţii şi a măsurii, recomandată de acest critic luminat, au păşit apoi mai departe scriitorii de primul rang ca Nicolae Cane şi Ion Creangă, dintre care cel dintâi a descris viaţa de oraş, iar cel din urmă pe aceea din satele Moldovei, Slavici, care-şi luă subiectele din viaţa românească a Ardealului, Ispirescu, care reproduse simplu şi totuşi atrăgător basmele populare ale Munteniei.

În afară de cercul „Junimii” a scris în acelaşi sens arheologul Alexandru Odobescu, un elegant stilist, şi universalul B.P. Hasdeu. Dar pe aceştia toţi i-a întrecut un om care cunoştea neamul românesc în toate clasele şi provinciile lui, în starea lui prezentă şi în tot trecutul său, din istorie şi literatură, şi care împrumută acestei ştiinţe întinse cea mai curată şi bogată limbă, ca să exprime puternicele sentimente şi înaltele cugetări ale genialei sale personalităţi: în Mihail Eminescu, născut în 1849, care a dus o viaţă nestatornică şi plină de necazuri, până când muri în vrâstă de abia 40 de ani la ospiciul de alienaţi din Bucureşti, nu numai literatura românească, ci şi cugetarea românească îşi găsi un model şi totodată un conducător în toate domeniile.

După ce societatea literară „Junimea” se desfiinţa pe la 1880, şi după nereuşita junimiştilor în politică, părea că se pregătesc iarăşi vremuri rele. Dar unele întâmplări fericite provocară redeşteptarea conştiinţei naţionale, care se dovedi curând în toate domeniile. În urma procesului din Ardeal şi a agitaţiei românilor de acolo, îşi făcu pentru întâia oară drum convingerea că întreaga naţiune, cu toate că despărţită politiceşte în mai multe părţi, formează totuşi un întreg şi posedă un suflet propriu naţional.

De acolo veni în 1890 şi cântăreţul vieţii de ţară, al vieţii vesele, harnice, modeste şi poetice de pe ogoarele ardelene, George Coşbuc. El se trăgea din colţul bistriţean şi era un mare artist, pe care nu-l egala în desăvârşirea formei nici unul din poeţii noi, şi poezia românească se dezvoltă de-acum o bucată de timp - făcând abstracţie de imitatorii simboliştilor şi decadenţilor parizieni - sub influenţa lui Coşbuc.

În „Asociaţia transilvană pentru cultura şi literatura română”, înfiinţată în 1861, care însă până atunci se ocupase numai puţin cu literatura şi ştiinţa, păru că se trezeşte conştiinţa datoriei, căci publică prima Enciclopedie română din Sibiu (1898-1904). Liga agricultorilor români din Sibiu dădu din parte-i, în 1904, un minunat album de tablouri cu porturi ţărăneşti de ale noastre şi produsele artei naţionale în cusături şi broderii.

Cum s-a accentuat şi mai sus, cercurile conducătoare dădeau mai multă atenţie ca înainte ţăranului. Cercurile literare şi ştiinţifice studiară cu stăruinţă poeziile, poveştile, cântecele, legendele, portul, în scurt toate formele de cultură spirituală ale poporului, iar Academia din Bucureşti sprijini continuu această mişcare. În aceeaşi Academie, în fruntea căreia stătuse de fapt multă vreme D.A. Sturdza, se întreprinse cu o îngrijire plină de dragoste studiul istoriei româneşti. În anii din urmă şi cunoştinţele ce se dădeau la Universităţile din Bucureşti şi Iaşi încercaseră o prefacere, ca să se potrivească mai bine cu nevoile sociale. Aceasta se observa mai ales în Bucureşti, unde Facultatea de Medicină trecea, de altfel, încă de mult, şi pe drept, ca fiind cea mai bună din Răsăritul european.

În aceste condiţii a crescut o generaţie nouă, care se liberase de orice falsă latinitate, de ideea romană ideologică şi de adoraţia exclusivă faţă. de cultura franceză. Practică şi cu sânge rece, ea căuta să cunoască adevărul şi să se facă folositoare românismului prin trezirea unui sentiment naţional general, care să plutească sus deasupra claselor şi provinciilor şi să se facă respectat în toate ramurile culturale şi politice.

Tinerii făceau cinste înaintaşilor lor în domeniul literar; aceştia erau, afară de Coşbuc: clasicul povestitor şi spiritualul observator al împrejurărilor sociale într-o epocă de tranziţie, I.L. Caragiale, finul stilist Barbu Delavrancea şi poetul Alexandru Vlahuţă, care a exprimat în forme blânde cele mai adânci sentimente ale sufletului, lângă aceştia au fost păşit în timpul din urmă poeţi cu simţirea delicată, Iosif, Goga, Cerna, şi prozatorii Mihail Sadoveanu, C. Sandu, V. Pop, în primele lui manifestări promiţătoare, şi Ciocârlan.

„Convorbirile” se continuau conform spiritului nou, iar sub conducerea sau cel puţin sub influenţa autorului acestor rânduri stăteau cele trei reviste care reprezentau direcţia cea nouă în Bucureşti, în Moldova (Bârlad) şi în Budapesta (1905): „Sămănătorul”, „Făt-Frumos” şi „Luceafărul”. Alături de această şcoală literară se găsea o şcoală ştiinţifică, prin care se înlăturau nimicurile şi se împărtăşea neamului cunoştinţa necesară a limbii sale (Ovid Densusianu) şi a istoriei sale (Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul) singurele pe care se putea clădi mai departe.

Cercuri din ce în ce largi se alipeau la această „Renaştere” şi credem cu dreptate că în curând se va simţi mai desluşit în viaţa publică urmările ei. Cu acest gând mângâietor încheiam ediţia germană, din 1905, a acestei cărţi. Douăzeci şi trei de ani de viaţă naţională, în care acest curent sănătos a luptat cu tot ce i se opunea într-un trecut fără virtuţi şi a dus pe căi de cultură sufletească la înfăptuirea celui mai nebun şi mai mare vis: realizarea unităţii naţionale, aşteaptă a fi povestit, cu grijă de adevăr, în compătimire pentru suferinţe, cu bucurie pentru triumfurile scump câştigate şi, înainte de toate, cu ceea ce învie orice naraţiune: cu iubire.

Check Also

Diplomaţia, o realitate politică în secolul al XVII-lea

Consideraţii generale Secolul al XVII-lea a reaşezat raporturile între Marile Puteri. În acelaşi timp, în …

Protectoratul religios şi identitatea culturală în Europa

Lumea creştină s-a aflat sub protectoratul Bisericii încă de la oficializarea creştinismului în secolul al …

Conştiinţa naţională şi emanciparea politică în secolul al XVIII-lea

Trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic a modificat statutul politic al principatului, căruia i s-a …

Cultura „amforelor sferice”

Descoperirile făcute între 1955-1958 în Moldova, ca cele de la Piatra Neamţ, Dolheştii Mari (lângă …

Cultura cu ceramică decorată prin împunsături succesive

Cultura cu ceramică decorată prin împunsături succesive este cunoscută în Transilvania din numeroase locuri, mai …