Viaţa social-economică, social-politică şi culturală pe teritoriul României în secolele IX-XI

Procesul de apariţie a relaţiilor feudale

„Anul o mie”, cum este numită îndeobşte perioada de trecere de la secolul al IX-lea la secolul al X-lea, înregistrează transformări sensibile în cea mai mare parte a Europei şi în principalele aspecte ale societăţii: economic, social, demografic şi cultural.

Anumite progrese în tehnica agricolă (îmbunătăţirea uneltelor de muncă, folosirea mai raţională a forţei de tracţiune animală) oferă ţărănimii posibilităţi sporite de a reda agriculturii noi terenuri, prin defrişare şi desţelenire. Sporeşte, ca urmare a acestor îmbunătăţiri, productivitatea muncii sociale, producţia de bunuri necesare existenţei oamenilor. Aceasta face posibilă nu numai creşterea, dar şi concentrarea, în mai mari aglomerări a populaţiei, ceea ce micşorează distanţa dintre teritoriile nelocuite şi uşurează contactul dintre oameni.

Modul de viaţă al populaţiei băştinaşe în obştii săteşti

Procesul de formare a noilor relaţii feudale fiind determinaţi de dezvoltarea, la un anumit nivel, a forţelor de producţie, presupune o populaţie sedentară, trăind în aşezări statornice. Asemenea aşezări au fost constatate de săpăturile arheologice din ultima vreme şi atestate de izvoarele narative - bizantine, ruseşti, maghiare - în multe părţi ale României. Aceste izvoare atestă, în acelaşi timp, în linii generale, modul de viaţă al populaţiei băştinaşe.

Poporul român trăia în obşti săteşti, lucrând în comun o parte a pământului (pentru construirea, din produsele obţinute, a rezervei comunităţii), iar o altă parte era împărţită în loturi familiale cultivate de membrii familiei. Treptat, ca urmare a sporirii productivităţii muncii, se manifestă tot mai mult tendinţa, cu deosebire din partea acelora care au reuşit să ajungă la o situaţie mai bună (un lot de pământ mai mare şi mai fertil, un număr mai însemnat de animale) de a-şi individualiza lotul, de a-l transforma în proprietate familială, mai întâi terenurile din vatra satului, din jurul casei, apoi cele din hotar, folosite în chip permanent, livezile, viile. Pământurile de agricultură, păşunile, pădurile, apele rămân în stăpânire comună, devălmaşă, încă o lungă perioadă de timp.

Modul de organizare a obştilor ţărăneşti

Stăpânirea devălmaşă, obştească a celei mai mari părţi a terenurilor comunităţii determină organizarea, în forme asemănătoare, a vieţii obştilor. De obligaţiile faţă de puterea politică era răspunzătoare întreaga obşte. Aceasta răspundea, de asemenea solidar, în caz de delicte penale săvârşite pe teritoriul ei, după cum avea şi îndatorirea de a se apăra, iarăşi solidar, în caz de primejdie. Reprezentanţii obştii îşi alegeau conducătorii, ,,oamenii buni şi bătrâni” şi juzii, care îndeplineau atribuţii judiciare mai ales. Aceştia, la rândul lor, alegeau conducătorii politici şi militari ai mai multor obşti, ai uniunilor de obşti, cnejii şi voievozii.

Procesul de destrămare a obştilor

Dezvoltarea tehnicii, mai cu seamă a celei agricole, creşterea productivităţii muncii, a producţiei, au permis sporirea plusprodusului, a cantităţii de bunuri suplimentare, care putea fi pusă de către obşti la dispoziţia păturii superioare. Conducătorii obştilor şi membrii familiilor acestora, datorită slujbelor îndeplinite, mai ales când deţineau mai multă vreme asemenea funcţiuni, ocupă şi poziţii social-economice mai puternice.

Se detaşează, astfel, treptat de masa de rând a obştii care le asigură existenţa prin robotă, slujbă sau prin muncă. Cu atât mai mult, cu cât din colaborarea cu puterea politică obţin alte avantaje de natură economică şi politică. Germenii viitoarei clase feudale existau deci, în mod virtual, chiar în sânul obştii. Acapararea, prin uzurpare, a altor bunuri obşteşti adânceşte breşele care vor contribui la destrămarea obştii şi la diferenţierea de caracter feudal a societăţii.

Viaţa social-economică a populaţiei băştinaşe

Diferenţierea socială

Izvoarele scrise şi cele arheologice adeveresc stratificarea din punct de vedere social şi economic a societăţii. În aşezările studiate, la Dunărea de Jos (Garvăn), în Dobrogea (Limanu), în Transilvania (Moreşti, Dăbâca) etc., s-au descoperit locuinţe modeste, semiîngropate, de tipul bordeielor, cu un inventar sărac (ceramică simplă, lucrată la roată dar într-o tehnică mai rudimentară, mărgele din sticlă etc.). Toate acestea ilustrau viaţa populaţiei de rând.

În aceleaşi aşezări însă, s-au scos la lumină şi locuinţe de suprafaţă, mai încăpătoare (unele cu două camere) şi obiecte mai pretenţioase, de import (ceramică bizantină, obiecte de podoabă de aceeaşi provenienţă, din argint aurit, pinteni din fier placaţi cu foiţe de aur de tip carolingian etc.). Acestea aparţineau fără îndoială acelei pături desprinse din sânul obştii pe cale de a se constitui într-o clasă dominantă.

Pentru această pătură erau şi acele produse ce se schimbau în unele aşezări mai dezvoltate, cum era Pereiaslaveţul din Dobrogea, unde, pe la sfârşitul secolului al X-lea, se pomenesc caii şi podoabele de argint cehe şi ungureşti, blănurile, ceara şi robii ruşi, postavul bizantin. Pătura dominantă avea în posesia sa monede bizantine sau ungureşti, descoperite la Garvăn şi la Dăbâca.

Reprezentanţii acestor elemente dominante erau stăpânii acelor goroduri, aşezări mai dezvoltate, uneori întărite, de care pomeneşte cronica rusească la Dunăre în a doua jumătate a secolului al X-lea. Cu aceştia reprezentanţii împăratului bizantin duceau tratative în acelaşi timp în scopul atragerii lor spre colaborare, potrivit relatării istoricilor bizantini. Din aceste elemente era alcătuit anturajul voievozilor (ducilor) români din Transilvania la începutul secolului al X-lea, pe când oastea acestora era formată din „oameni nevoiaşi”, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi, după cum ne informează Anonymus, învăţatul notar al regelui Bela al III-lea.

Mai desluşite şi mai concludente încă sunt informaţiile din Legenda Sf. Gerard, referitoare la realităţile sociale din Banat de la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul celui următor. Existau de o parte reprezentanţi ai clasei dominante pe care legenda îi numeşte nobili (nobile.?), stăpâni de moşii (allodia), de curţi (curiae), de turme de oi şi capre, de herghelii de cai şi cirezi de vite, iar de altă parte oamenii în dependenţa acestora, păstorii (pastores) şi slugile sau robii (servi). Asemenea oameni aserviţi avea şi mănăstirea de la Morisena (Cenad), centrul voievodatului bănăţean, după cum se găseau şi în diferite sate din acele părţi.

Ocupaţiile locuitorilor

Populaţia băştinaşă din acea vreme cunoştea şi practica toate îndeletnicirile principale ale oamenilor epocii. Cea dintâi, de căpetenie, în regiunile de şes şi de colină, era agricultura, completată cu creşterea vitelor. În. regiunile cu relief mai înalt prevala păstoritul şi creşterea vitelor, agricultura fiind doar complementară. Luncile apelor, mai ales a celor mari, bogate în peşte, au permis locuitorilor părţilor acestora să se ocupe cu pescuitul în primul rând şi numai în al doilea rând cu agricultura şi creşterea vitelor.

În regiunile bogate în minereuri de tot felul, mai ales în Transilvania, locuitorii s-au îndeletnicit cu extragerea şi cu prelucrarea acestora. Nevoile de toate zilele, de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, apărare, cult şi podoabă, erau satisfăcute, de asemenea, de oameni mai pricepuţi, meşteşugarii acelor vremuri. Dar atât lucrătorii de la mine şi ocne, cât şi meşteşugarii erau în acelaşi timp şi agricultori şi crescători de vite.

Cercetările istorice şi arheologice de astăzi sunt în măsură să ofere suficiente dovezi pentru adeverirea tuturor ocupaţiilor amintite, îndeplinite de populaţia băştinaşă. În regiunea Dobrogei izvoarele pomenesc cultivarea meiului (cea mai însemnată dintre plantele acelei vremi, care asigura hrana populaţiei), a grâului şi orzului, pe la sfârşitul secolului al X-lea. În aşezările cercetate de pe întreg teritoriul ţării s-au descoperit cuptoare de pâine, gropi de grâne, seminţe carbonizate, unelte agricole, fiare şi brăzdare de plug, seceri, hârleţe etc.

Terminologia de origine latină a celor mai însemnate plante agricole: grâu, orz, secară, mei, in, cânepă, a uneltelor agricole: aratru, seceră, furcă, secure etc., a operaţiunilor agricole: a ara, a semăna, a cerne etc. dovedeşte, şi ea, practicarea, fără întrerupere, a ocupaţiei agricole a poporului român. Tot atât de concludente sunt izvoarele istorice şi arheologice în ceea ce priveşte cea de-a doua ocupaţie de bază a populaţiei. sunt pomenite în cronici hergheliile de cai şi turmele de oi în Banat, au fost descoperite în aşezările cercetate oase de bovine, de cai, de oi, de porci, foarfece de tuns oile, tălăngi pentru vite etc.

De asemenea terminologia de origine străveche, daco-tracă, a locurilor unde se îngrijeau oile: stână, ţarc, a unor produse: brânză, zer, de origine latină a animalelor principale: boi, vaci, cai, oi, porci etc., a produselor acestora: lapte, caş, lină etc., dovedeşte practicarea acestor ocupaţii, iarăşi fără întrerupere, din cele mai vechi timpuri de către poporul român. Practicarea pescuitului în apropierea apelor mari e dovedită de uneltele de pescuit descoperite peste tot, dar mai ales în Dobrogea: undiţe, greutăţi1 pentru plase, oase şi solzi de peşte.

Mai multe cronici latino-maghiare pomenesc apele care purtau în nisipul lor firicele de aur, sarea extrasă din ocnele Transilvaniei, iar săpăturile arheologice au scos la lumină, atât la sud cât şi la nord de Carpaţi, zgură şi bucăţi de minereu. Lucrătorii de la minele de aur şi de fier puneau la îndemâna meşteşugarilor minereurile extrase pe oare aceştia le transformau în obiecte necesare vieţii de toate zilele. Cuptoarele de preparat minereul de fier, descoperite în mai multe părţi ale ţării, numeroasele obiecte din fier: cuţite, topoare, ciocane, cleşti, foarfece, cuie, vârfuri de lănci, sau din bronz: căldări, tălăngi, obiecte de podoabă (inele, cercei, mărgele) dovedesc stadiul de dezvoltare a meşteşugului fierăriei şi orfevrăriei.

Meşterii olari cunoşteau tehnica roţii rapide, a smălţuirii şi ornamentării vaselor, aşa cum dovedesc foarte numeroase descoperiri arheologice de pe întreg cuprinsul ţării. Nu erau mai prejos nici ţesătorii care foloseau războiul de tip vertical (în Transilvania) şi de tip orizontal, mai evoluat (în Dobrogea). Meşterii zidari ştiau construi ziduri din piatră pentru aşezările fortificate (Dobrogea) şi pentru lăcaşurile de rugăciune (Transilvania). Îndeletnicirile populaţiei româneşti băştinaşe în aceste prime veacuri de nouă orânduire, starea socială evoluată, legăturile de diferite feluri cu alte popoare şi ţări - toate dovedesc stadiul înaintat al societăţii de pe teritoriul României, asemenea altor societăţi din jur sau mai de departe.

Organizarea politică

Formaţiunile politice din Transilvania

Corespunzătoare stadiului de dezvoltare economică şi socială era şi organizarea politică a populaţiei băştinaşe din acea vreme, adeverită în diferite părţi ale ţării, din părţile Crişanei şi Banatului până în Dobrogea. În Gestele sale (Gesta Hungarorum), Anonymus, notarul-secretarul regelui Bela al III-lea, pomeneşte trei formaţiuni politice, trei „ţări” româneşti sau româno-slave, numite ducate (voievodate): unul în Banat, condus de Glad (care poate fi un Vlad), altul în Crişana, condus de Menumorut, al treilea în Podişul Transilvaniei, locuit de români şi slavi (Blasii et Sclavi), sub conducerea românului (quidam Blachus) cu numele Gelu.

Aceste voievodate erau relativ bine organizate. sunt pomenite aşezările întărite: trei în Crişana, dintre care cea mai importantă era Biharea, lângă Oradea, alte trei în Banat, cea mai însemnată fiind cea de la Cuvin, una în Transilvania, pe Someş, probabil cetatea de la Dăbâca, din apropierea Clujului. Voievozii (ducii) români aveau cete înarmate, cu care au încercat să-şi apere „ţările” faţă de incursiunile triburilor maghiare. Aveau legături economice şi politice cu alte ţări vecine sau mai depărtate, cum erau Imperiul bizantin şi Imperiul franc, Ţaratul bulgar şi Moravia Mare.

Evenimentele relatate de Anonymus - pătrunderea triburilor maghiare din Pannonia spre Transilvania - în care au fost implicate formaţiunile politice româneşti sau româno-slave, s-au petrecut în primii ani ai veacului al X-lea. Începuturile acestor formaţiuni sunt, deci, mai vechi, cel puţin din a doua jumătate a secolului al IX-lea. Organizarea lor este adeverită şi de cele mai noi cercetări arheologice, ca cele de la Dăbâca, unde primele întărituri, din pământ şi lemn, sunt anterioare secolului al X-lea.

Asemenea formaţiuni politice vor mai fi existat şi în alte părţi ale Transilvaniei, care însă neajungând în atingere cu triburile maghiare, au rămas în afara interesului notarului anonim. „Ţara Făgăraşului”, „Ţara Haţegului”, „Ţara Maramureşului”, „Ţara Oaşului”, „Ţara Zărandului” şi altele îşi au, probabil, începuturile în aceleaşi veacuri.

Formaţiunile politice de la Dunăre

Formaţiuni politice asemănătoare au existat şi între Carpaţi şi Dunăre. Toponimicile Vlaşca (Ţara românilor), codrul Vlăsiei (codrul românilor) amintesc vechi „ţări” şi păduri întinse stăpânite de români, numite astfel de o populaţie străină, din vecinătate. Alte formaţiuni asemănătoare, la Dunărea de Jos, pot fi sesizate din relatările istoricilor bizantini care vorbesc de puternicii acelor părţi, al căror sprijin îl căutau bizantinii şi care aveau aşezări întărite, dintre care cea mai însemnată era Constantia (probabil Constantiniana Daphne, vechea cetate romano-bizantină de la vărsarea Argeşului în Dunăre). Căpetenie a unei formaţiuni politice dobrogene va fi fost şi acel „jupan Dimitrie”, existenţa căruia ne-a fost transmisă de fragmentul de piatră descoperit la Mircea Vodă şi care poartă data 943.

Lupta pentru autonomie a formaţiunilor politice

Toate aceste formaţiuni politice, din Transilvania şi de la Dunăre, apar în istorie cu prilejul luptei pentru apărarea autonomiei lor. Lupta este încununată de succes vremelnic. Masa triburilor maghiare a fost nevoită să se retragă şi să se concentreze în Pannonia, iar stăpânirea bizantină să ţină seama de pretenţiile căpeteniilor locale. Astfel, formaţiunile româneşti se pot menţine şi dezvolta chiar. Voievodatul Transilvaniei, caracterizat de cronicile timpului ca „foarte întins şi foarte bogat”, cuprindea, pe la sfârşitul secolului X şi începutul celui următor, teritoriile de la Porţile Meseşului până pe cursul mijlociu al Mureşului, cu centrul principal la Alba Iulia, oraş-cetate construit din pământ, lemn şi piatră.

Celălalt voievodat, al Banatului, cu centrul la Cenad sau Morisena (oraşul de pe Mureş), cuprindea şi o parte de teritoriu la nord de Mureş, din vechea stăpânire a lui Menumorut. În fruntea voievodatului bănăţean se găsea un urmaş al lui Glad cu numele Ahtum, iar în fruntea voievodatului transilvan, Gyla. Bogăţiile acestor voievozi, adică a voievodatelor lor, pe de o parte, credinţa ortodoxă a populaţiei, pe de altă parte, au fost motivele ce au îndemnat pe regele ungar Ştefan cel Sfânt şi pe feudalii din jurul său să încerce, în primii ani ai secolului al XI-lea, supunerea voievodatelor româneşti. Numai după lupte grele, folosind şi trădarea unor oameni lacomi de putere, cei doi conducători au putut fi supuşi. Nu însă şi ţările lor, care-şi mai păstrează încă aproape un veac existenţa proprie sub o dominaţie nominală a pecenegilor.

Viaţa culturală

O societate astfel organizată din punct de vedere politic, destul de evaluată din punct de vedere social, relativ bine situată din punct de vedere economic, nu putea fi lipsită de cultura corespunzătoare. Cea dinţii caracteristică a culturii ce trebuie subliniată este unitatea ei pe întreg cuprinsul ţării, fie că este vorba de ceramică, de construcţia locuinţelor sau a vetrei, fie că este vorba de basme, descântece, vrăji etc.

Explicaţia stă în faptul că ea continua vechile tradiţii daco-romane, îmbogăţite prin contactul cu cultura popoarelor cu care poporul român a avut legături în perioada prefeudală, mai ales slavă şi bizantină. Continuitatea culturală este dovedită şi de structura versului popular românesc care este aceea a versului latin şi asemănătoare cu a versului popular francez şi spaniol. O altă dovadă este oferită de cuvintele de origine latină: a scrie şi carte, fapt ce demonstrează că scrisul şi cititul au fost practicate fără întrerupere de populaţia daco-romană şi apoi de poporul român.

Pentru vremurile respective, practicarea scrisului şi cititului a fost un apanaj ai bisericii. Organizarea acesteia pe teritoriul României a stat sub influenţa bisericii răsăritene-greceşti direct sau prin intermediul celei bulgare - mai ales în Dobrogea de Jos şi în Banat -, a celei ruseşti - mai vădită în Moldova - şi a celei morave - cu deosebire în nordul Transilvaniei. De aceea în timp ce limba culturii populare era româna, a culturii scrise a devenit slavona. Urmele culturii scrise din secolele IX-X s-au păstrat în inscripţiile pe pereţi (Basarabi, Axiopolis - Dobrogea, Bucov - Muntenia), pietre (Mircea-Vodă - Dobrogea), vase (Sânnicolau Mare - Banat), cu caractere runice, glagolitice, cirilice şi greceşti.

Manifestările artistice ale vremii se concretizează mai ales în arhitectură. Dintre monumentele de arhitectură mai importante erau aşezările întărite, castrele, din cele trei voievodate transilvănene, construite din pământ, lemn şi piatră, cea mai veche incintă a aşezării de la Capidava, valul de pe valea Carasu, cetatea bizantină de la Păcuiu lui Soare (toate în Dobrogea), construite din cărămidă şi piatră.

Complexul bisericesc de la Basarabi (Dobrogea), săpat într-un masiv calcaros, este important nu numai din punct de vedere arhitectonic, ci şi prin picturile murale. Folosirea smalţului, a decorurilor pe diferite obiecte din ceramică, obiecte de podoabă din bronz sau argint, descoperite şi unele şi alteia pe întreg cuprinsul ţării, pot fi socotite creaţii de artă, originală sau influenţată de arta popoarelor vecine.

Check Also

Yoruba ekiti şi ondo

Yoruba ekiti şi ondo trăiesc în Ogun State, ţinut de câmpii acoperite cu păduri umede …

Yoruba din Oyo

Yoruba din Oyo constituie trunchiul central al ansamblului yoruba; locuiesc în Oyo State, regiune de …

Yombe

Yombe este o populaţie din Congo (din regiunea Ncesse şi din jur de Chinipeze, Kakamocka …

Yineru

Yineru este o componentă nord-estică a ansamblului ashaninca (circa 3.000 de recenzaţi, la care se …

Yi

Yii sunt o populaţie din sud-vestul Chinei (sudul Sichuanului, Yunnanul în întregime, nord-vestul provinciei Guizhu) …