Viaţa politică şi socială în România între 1878-1900

Politica internă

În ultimul sfert al secolului al XIX-lea, viaţa politică din România continuă să fie dominată de reprezentanţii celor două principale partide de guvernământ, liberal şi conservator. Întărirea poziţiilor economice ale burgheziei în raport cu moşierimea, ca urmare a dezvoltării industriale a ţării, au făcut ca influenţa politică a celei dintâi să marcheze o continuă creştere.

Pentru a contrabalansa rolul crescând al burgheziei în viaţa politică a ţării, moşierimea s-a văzut adesea silită să se sprijine tot mai mult pe unele elemente ale burgheziei mijlocii, care se bucurau de mai multă popularitate în rândul maselor, cu ajutorul cărora sperau să facă faţă principalilor lor adversari politici. În acelaşi timp, partidul liberal atrăsese în rândurile sale o seamă de reprezentanţi ai moşierimii, îndeosebi ai aceleia interesate în comerţul cu cereale. Cu toate acestea, se poate spune că, în general, partidul liberal reprezenta interesele burgheziei, în timp ce partidul conservator milita pentru apărarea intereselor moşierimii, pe primul plan situându-se menţinerea marii proprietăţi.

Cu toată schimbarea raportului de forţe între partidele de guvernământ, a fost adoptat sistemul rotativei guvernamentale, pe baza căruia, la intervale aproape regulate, pe rând, cele două partide erau chemate la conducere de rege. Alături de partidele de guvernământ, în viaţa politică a ţării îşi mai desfăşoară activitatea şi alte partide sau grupări, care însă nu au fost niciodată chemate la putere. Astfel, partidul radical, creat în 1884 de liberal-radicalul C.A. Rosetti, militant al aripii stângi a partidului liberal, era format din elemente provenite din burghezia mijlocie şi mică (intelectuali, meseriaşi, mici negustori etc.).

Reprezentanţii acestui partid condus de C.A. Rosetti - şi după moartea acestuia de Gheorghe Panu - se declarau adepţi ai unor transformări cu caracter democratic, cum erau: împroprietărirea ţăranilor din moşiile statului şi, după terminarea acestora, din moşiile particulare, o nouă lege privind învoielile agricole, votul universal etc. Prin revendicările susţinute ca şi prin poziţia adoptată pentru apărarea intereselor maselor populare, îndeosebi ale ţărănimii, partidul radical s-a situat pe poziţiile cele mai înaintate în comparaţie cu partidele de guvernământ.

În această perioadă are loc procesul de afirmare a proletariatului în viaţa politică a ţării. Deşi nu a avut un partid politic propriu până în 1893, anul creării Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR), proletariatul s-a afirmat încă de la începuturile sale pe plan politic, pronunţându-se în principalele probleme care frământau societatea românească. Viaţa politică a ţării cunoaşte în această perioadă o serie de frământări. În lupta pentru conducere, care se desfăşura între cele două partide, au avut loc o seamă de acţiuni, se fac remarcate transformări importante.

Apariţia a numeroase grupări şi fracţiuni, atât în sânul partidului liberal cât şi a celui conservator, arată de fapt profundele contradicţii care existau şi se manifestau în cadrul aceleiaşi formaţiuni politice. Aşa se explică de ce, în timpul guvernării liberale dintre anii 1876-1888, în sânul opoziţiei, alături de conservatori se găseau, pe poziţii asemănătoare, o seamă de fruntaşi liberali. În anii următori, cea mai puternică opoziţie a conservatorilor era făcută de gruparea junimistă; lupta din sânul partidului conservator a făcut ca în mai puţin de trei ani de guvernare să fie schimbate nu mai puţin de cinci formaţiuni guvernamentale.

Viaţa parlamentară a ţării se desfăşura în cadrul a două foruri legislative: Camera (Adunarea deputaţilor) şi Senatul. Alegerile pentru corpurile legiuitoare aveau loc, până în 1884, în cadrul a patru colegii electorale, iar după această dată, ca urmare a modificării Constituţiei, numărul lor a fost redus la trei. Restrângerea numărului colegiilor electorale a avut drept urmare micşorarea influenţei politice a moşierimii, a cărei pondere era asigurată de primele două colegii, contopite prin noua Constituţie într-unui singur. Moravurile politice ale vremii făceau ca prevederile constituţionale să fie adesea încălcate de reprezentanţii partidului aflat la guvern. Alegerile aveau loc numai după ce unul sau altul din cele două partide era chemat la guvern, aceasta constituind garanţia obţinerii majorităţii parlamentare şi deci a menţinerii lui la guvern pentru o perioadă mai îndelungată.

Politica externă

Recunoaşterea independenţei de către marile puteri a creat României o situaţie nouă pe plan european. Bogăţiile ţării şi aşezarea ei strategică au sporit interesul marilor puteri europene faţă de România, îndeosebi după ce încep să se contureze tot mai mult cele două tabere care se vor confrunta mai târziu în primul război mondial. Prezenţa pe tronul României a regelui Carol I de Hohenzollern, de origine prusacă, orientarea pro-germană a unor fruntaşi ai vieţii publice din România, alături de presiunile crescânde ale Puterilor Centrale, au făcut ca România să adere în 1883 la Tripla Alianţă (formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia).

Până în preajma primului război mondial, politica externă a României se va desfăşura în direcţia sprijinirii Puterilor Centrale care, la rândul lor, vor folosi situaţia de aliat a României atât în scopuri economice, cât şi în scopuri politice şi diplomatice. În ciuda aderării ţării la Tripla Alianţă, în ultimul sfert al veacului trecut au existat numeroase situaţii în care relaţiile cu Puterile Centrale, îndeosebi cu Austro-Ungaria, au dat naştere la puternice contradicţii la baza cărora stăteau cauze de ordin economic (războiul vamal din 1884-1886), precum şi împrejurarea că sub stăpânirea Imperiului austro-ungar se găsea un important teritoriu locuit de români, Transilvania. În această perioadă încep să se contureze şi unele tendinţe de orientare spre puterile occidentale, mai ales spre Franţa, care vor cunoaşte o mai puternică manifestare în preajma izbucnirii războiului mondial.

Dezvoltarea mişcării muncitoreşti şi socialiste

Procesul de dezvoltare a industriei capitaliste a fost însoţit, în mod firesc, de creşterea numerică a clasei muncitoare. Apariţia proletariatului modern de fabrică a lărgit posibilitatea de organizare a clasei muncitoare, uşurând procesul de transformare a acesteia din clasă „în sine”, în clasă „pentru sine”. În timpul războiului de independenţă şi în perioada următoare, cercurile socialiste şi-au intensificat activitatea, îndeosebi pe linia propagandei socialiste. La Iaşi şi Bucureşti, un număr tot mai mare de tineri îşi îndreptau paşii spre cercurile socialiste, înscriindu-se în rândurile acestora.

Concomitent cu propaganda desfăşurată în cadrul cercurilor socialiste, ideile înaintate ale vremii erau răspândite şi prin coloanele unor ziare şi reviste cu orientare progresistă, ca: „România viitoare” (1880), „Înainte” şi „Femeia română”, sau printr-o seamă de broşuri cu conţinut revoluţionar, cum au fost Credo al Socialiştilor (de fapt un program al mişcării socialiste), O pagină din socialismul român, sau Un studiu psihiatric. Prin ziare şi broşuri şi prin activitatea directă, socialiştii încep să-şi desfăşoare propaganda printre muncitorii din centrele mai dezvoltate sub raport industrial.

După anul 1880 cercurile socialiste încep să se orienteze tot mai mult spre însuşirea socialismului ştiinţific. Un rol important în desfăşurarea acestui proces l-a avut revista „Contemporanul” (1881) care timp de 10 ani a fost în centrul întregii vieţi politice şi culturale progresiste din România. Ulterior au fost puse bazele şi altor reviste, care, la rândul lor, vor contribui la răspândirea ideilor marxiste: „Dacia viitoare”, „Emanciparea”, „Revista socială” şi „Drepturile omului”. În coloanele acestora au apărut în traducere fragmente din lucrări ale lui Marx şi Engels.

Un rol de seamă în popularizarea marxismului l-a avut studiul întocmit de Constantin Dobrogeanu-Gherea, intitulat „Ce vor socialiştii români”, apărut în coloanele „Revistei sociale”. La sfârşitul studiului a fost publicat şi programul cercurilor socialiste din 1886 care cuprindea, printre altele, o seamă de revendicări politice şi economice ale clasei muncitoare: votul universal, libertatea de întrunire, egalitatea femeii, învăţământul gratuit, răscumpărarea proprietăţilor mari şi trecerea lor la comună etc. Cu toate că avea unele limite, programul cercurilor socialiste din 1886 a fost, prin revendicările sale, cel mai înaintat şi mai cuprinzător program economic şi social-politic din România în acea perioadă.

Prin activitatea desfăşurată atât în cadrul mişcării socialiste şi muncitoreşti, cât şi în viaţa culturală a ţării, Constantin Dobrogeanu-Gherea se impunea drept figura cea mai proeminentă în domeniul activităţii teoretice a mişcării socialiste din România. Propaganda făcută în rândurile muncitorilor şi creşterea conştiinţei lor de clasă au permis acestora să pună bazele unor forme organizatorice superioare, Cercurile muncitoreşti, la Bucureşti (1887), Iaşi, Galaţi şi în alte centre muncitoreşti. În sânul cercurilor muncitoreşti a început să se facă tot mai mult prezentă necesitatea înfiinţării unui partid al proletariatului din România.

Odată cu dezvoltarea capitalismului, acţiunile de luptă ale proletariatului au îmbrăcat forme din ce în ce mai organizate, depăşind faza grevelor spontane şi ajungând la revendicări economice şi politice clare. Grevele lucrătorilor portuari din Brăila (1884), ale tipografilor bucureşteni şi ieşeni, ale muncitorilor ceferişti din Galaţi şi Bucureşti (1888) sunt expresia creşterii conştiinţei clasei muncitoare, a dezvoltării solidarităţii muncitoreşti pe scară naţională. Acţiunile antimuncitoreşti iniţiate de aparatul de stat au dus, spre anul 1890, la o slăbire a activităţii cercurilor muncitoreşti. Reorganizarea acestora pe noi baze se impunea tot mai mult.

În 1890, Cercul muncitorilor din Bucureşti s-a transformat în club muncitoresc, care îşi propunea, printre altele, să devină nucleul viitorului partid al muncitorilor. Timp de doi ani, după 1890, au fost transformate în cluburi majoritatea cercurilor muncitoreşti din ţară (Iaşi, Botoşani, Roman, Galaţi, Ploieşti, Craiova). În acest interval au apărut o suită de ziare şi reviste, organe de presă socialiste, din care menţionăm, printre altele: „Înainte” (Roman), „Muncitorul” (Iaşi), „Democraţia socială” (Ploieşti), „Lucrătorul” (Galaţi), ca şi gazeta „Munca”, organul clubului muncitorilor din Bucureşti.

Crearea PSDMR (1893)

Crearea în 1893 a Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR), primul partid politic al proletariatului român, a reprezentat un moment deosebit în istoria politică a ţării. Programul PSDMR, adoptat la Congresul de constituire, cuprindea o serie de revendicări cu caracter general democratic, care situau partidul clasei muncitoare în fruntea luptei pentru progres social: vot universal, învăţământ gratuit, egalitate politică şi juridică a femeii cu bărbatul, asigurarea drepturilor de întrunire, asociaţie, greve, repaus duminical etc.

Alături de revendicările de ordin economic, social şi politic, programul adoptat la Congresul de constituire a PSDMR cuprindea şi aprecierea nejustă potrivit căreia transformarea României pe cale revoluţionară era condiţionată de transformările similare din ţările mai avansate. Asemenea apreciere restrângea rolul partidului social-demo-crat doar la activitatea de propagandă şi de organizare a proletariatului, diminuând astfel lupta revoluţionară împotriva burgheziei. Crearea PSDMR a marcat intrarea definitivă a proletariatului în arena politică a ţării.

În ciuda atitudinii oportuniste a unora dintre conducătorii noului partid, îndeosebi a elementelor burghezo-liberale, PSDMR a condus timp de 6 ani lupta clasei muncitoare din România, pentru revendicări economice, politice şi sociale. Concomitent cu activitatea de organizare a proletariatului, PSDMR şi-a îndreptat atenţia spre ţărănime, clasa cea mai numeroasă a ţării, în rândurile căreia a creat cluburile socialiste, primele organizaţii socialiste la sate.

Influenţa crescândă a PSDMR În viaţa politică a ţării, rolul din ce în ce mai important pe care proletariatul începea să-l deţină în societatea românească au dat de gândit elementelor burghezo-liberale din conducerea partidului, care, prin activitatea desfăşurată, au dus la dezorganizarea vremelnică a acestuia, în 1899. Dezorganizarea PSDMR a avut loc în condiţiile când în rândurile conducerii partidului o seamă de elemente cinstite în frunte cu I.C. Frimu şi Al. Ionescu desfăşurau o activitate consecvent revoluţionară şi arătau pericolul pe care-l prezentau oportuniştii din fruntea partidului pentru viitorul socialismului român.

Acţiunea de dezorganizare a partidului se explică şi prin faptul că unii fruntaşi din conducerea Partidului liberal, fluturând lozinca necesităţii împrospătării propriului partid, au reuşit să atragă elementele inconsecvente din rândurile PSDMR. De-a lungul existenţei sale, între PSDMR şi Internaţionala a II-a s-au statornicit legături strânse şi continue. Astfel, la congresul Internaţionalei a II-a care a avut loc la Zurich, delegaţia PSDMR a prezentat un raport în care se sublinia importanţa creării partidului clasei muncitoare din România. Participanţii români la acest congres au adus o contribuţie de seamă cu prilejul discuţiilor legate de problema agrară şi au susţinut excluderea anarhiştilor de la congresele Internaţionalei.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …