Viaţa orăşenească a românilor la începuturi

Românii n-aveau la început târguri şi oraşe: acestea poartă ici şi colo mai mult nume străine, care ne luminează asupra originii lor. În numele de Baia, dintre care una se găseşte în Moldova, aproape de ţinutul ardelenesc al Bistriţei, alta - Baia de Aramă - aparţine districtului oltenesc Mehedinţi, a treia - Baia de Fier - judeţului Gorj, şi dintre care cele două din urmă sunt cuprinse în fostul Banat unguresc, recunoaştem ungurescul banya, mină, căruia îi corespunde slavonescul rodna - Rodna, aşezată chiar lângă Bistriţa.

Acum, se ştie că Baia, numită şi „Moldova”, „Stadt Molde”, „Moldovabanya” e o fundaţie a saşilor ardeleni din Scaunul Bistriţei. Din partea obştii, a „grofului” ei şi a juzilor care îl ajutau, avem destul de multe scrisori către rudele lor din metropola ardeleană; acestea sunt scrise până în veacul al XVII-lea nemţeşte, adică „săseşte”. Juzii sau grofii minelor de odinioară poartă numele Bender, Kirschner etc.

Numele „Banja” se întrebuinţează abia foarte târziu, şi, când un dregător moldovean datează o scrisoare de aici, numele oraşului sună ungureşte „Boia”. Un domn moldovean de la începutul veacului al XV-lea, care era părtinitor îndeosebi cu Baia, Alexandru cel Bun, datează o danie din „Bănia”. Saşii strămutaţi aici rămaseră credincioşi credinţei lor catolice: în marea biserică a Sf. Fecioare, pe care o apăra un înalt turn de piatră şi o împodobeau cinci altare, o ctitorie a aceluiaşi voievod Alexandru, odihni sub baptisteriu catolica doamnă Margareta, soţia sau bunica lui. Alături fiinţa şi o mănăstire, „monasterium moldavicense” şi mai departe, afară în câmp, o bisericuţă a Sf. Petru. Pietre comemorative înălţate de târgoveţii nemţi din Baia pentru ai lor au fost descoperite acolo în anii din urmă.

Pe lângă grija de mântuirea sufletului, nu erau însă lăsate în părăsire nici bunurile pământeşti şi plăcerea mai atrăgătoare: Baia îşi avea berăria sa, şi poate făcând cunoştinţă cu berea credincioşilor locuitori ai acestui oraş prinse gust, pe la jumătatea veacului al XVI-lea, crudul Alexandru Lăpuşneanu de această băutură, aproape necunoscută Moldovei. Sub acest voievod însetat de bere se făcea în Baia şi cărămidă pentru fundaţiunile pioase ale aceluiaşi crud tiran, dintr-un lut deosebit de vestit. Că „grofii” erau numiţi pe româneşte „şoltuzi”, de la „Schulteiss”, venit prin Polonia, că lui Nikolaus sau Georg Kirschner li se zicea de către domni Giurgiuman şi Nicoară, aceasta nu ia oraşului caracterul său străin.

În înseşi hrisoavele domneşti, Băieşii sunt arătaţi ca „saşii din Baia”, şi după numele lor naţional coloniştii au numit localitatea vecină Sasca. Aşezată foarte aproape de munţii care formau hotarul ţării din spre Ardeal, numai la două mile depărtare, Baia rămase totdeauna în zilele sale bune o reprezentantă a culturii străine pe pământ românesc şi elementul băştinaş precumpăni abia în perioada de decădere. Aceasta se întâmplă numai abia după ce Bistriţa însăşi îşi pierduse bogăţia şi înfloritoarea viaţă economică.

Mai departe-n jos, în acest ţinut dintre Siret şi Carpaţi se află Romanul, pe aceeaşi apă a Moldovei, care curge şi pe la Baia. Propriu-zis oraşul se cheamă pe limba de stat slavonă a hrisoavelor romanschi torg, târgul lui Roman, şi tradiţia transmisă de cronicarii veacului al XVII-lea, Miron şi Nicolae Costin, numeşte ca întemeietor pe Roman Voievod, din veacul al XIV-lea. Aceasta se potriveşte de altfel cu denumirea de novograd, adică „cetate nouă”, care se adaugă zisei fundaţii a lui Roman. Romanul mai apare şi sub numele de Târgul de Jos (un hrisov este datat din u dolnemu trăgu), şi episcopatul, care se întemeie aici încă din veacul al XIV-lea, se zice: „episcopatul Ţării de Jos”.

Ştefan cel Mare dură pentru apărarea târgului cetăţuia Smeredova şi-şi avu şi aici, ca în mai toate aşezările orăşeneşti din ţară, curţile. Administraţia era aceeaşi ca la Baia şi înfăţişa o copie a împrejurărilor ardelene; pecetea oraşului avea, ca şi în această din urmă localitate, o inscripţie latinească sau una slavonă cu slove latineşti. Fundatorul domnesc poftise la întemeierea oraşului, cum era de altfel obiceiul, elemente străine, şi astfel de elemente veniseră şi din ţinutul săsesc al ţării vecine, dar şi câteva din satele ungureşti de la munte -, de acestea se găseau în număr considerabil încă din acest timp depărtat.

Deosebirea dintre cetăţenii unguri, şi saşi ţinu până târziu de tot şi era încă vie-n veacul al XVII-lea. ne s-au păstrat scrisori de-ale obştii Romanului dintr-o vreme ceva mai veche, şi ca ocârmuitori ai ei sunt arătaţi oameni care poartă nume hotărât străine. Chiar şi un „Hrotan dragoman din târgul Roman” e pomenit de un hrisov din 1570; dragoman înseamnă translator, tălmaciu.

Şcheia, lângă Roman, veche aşezare slavă, avea în secolul al XVII-lea şoltuz şi pârgari, iar la biserici mai mulţi preoţi. La nord-est de Roman, aproape în munţi, fiinţa încă din veacul al XIV-lea, şi anume din cei din urmă ani, o mare mănăstire, ctitoria unuia dintre cei dintâi mitropoliţi ai „Terii Moldovei”; acest vestit lăcaş sfânt, anume Neamţul, fusese zidit cam în acelaşi timp de Petru Vodă Muşat. Încă din veacul al XV-lea se pomeneşte lângă mănăstire o cetate, în care rezidează doi pârcălabi. Domnii veneau din când în când la Neamţ, mai mult siliţi de necurmatele lupte pentru tron.

Sub cetate, pe drumul spre mănăstire, se înjghebase încă din această vreme o colonie mai mare, un târg, şi purta şi dânsul tot numele de Neamţ. Un vizitator catolic din veacul al XVII-lea găsi în sărăcăciosul târg, care era acum de mult pe deplin românizat, trei biserici de lemn ale „schismaticilor” (între care „biserica cea domnească unde iaste hramul lui Sfeti Dimitrie”, zisă şi „biserica lui Ştefan Vodă”), dar sub lăcaşul românesc de închinare, care era tot de lemn, se găseau pietrele de temelie ale unei foste biserici „germane” mai mari, care cu mai multă sau mai puţină exageraţie vorbeau locuitorii acestei localităţi scăpătate de vremea fericită când saşii, singurii cetăţeni ai târgului, botezat după numele lor, aveau cinci biserici şi se îmbogăţeau printr-un viu comerţ.

În general, aceasta e desigur adevărat: Neamţul stă doar pe povârnişul muntelui, acolo unde trecătoarea Bicazului duce în spre Bistriţa. Pentru a avea-n mână această trecătoare şi pentru a ajunge prin „Ţara Moldovei” în valea Siretului, desigur că bistriţenii, întemeietorii Băii, aşezaseră şi acest loc mai mic de popas. Chiar şi pe la 1600 Neamţul îşi avea o administraţie proprie, cu un şoltuz şi doisprezece pârgari, între care „pârgariul cel mare”, şi lângă ei apar şi bătrânii: pentru împrejurimi se ţinea un bâlci, şi aici veneau să cumpere vite până şi ţăranii din Câmpulung, însemnarea cumpărătorilor se trecea într-un registru sau catastif al târgului. De la Baia drumul comercial ducea pe malul stâng al Moldovei la Roman, şi de aici mai departe spre principatul românesc mai devreme întemeiat, al aşa-numitei Ţări Româneşti.

Romanul corespundea, în ce priveşte aşezarea sa geografică, trecătorii Tulgheş; prin cea mai apropiată trecătoare a lanţului de munţi, Ghimeşul, se ajungea, de-a lungul satelor mai mult ungureşti, de origine mai veche decât stăpânirea tătărească sau de după tătari, pe la minele de sare din Ocna, la Bacău, unde se varsă Bistriţa în Siret. Târgul, mai puţin însemnat ca Romanul, poartă un nume unguresc: şi aici durează până în zilele noastre o obşte catolică. În veacul al XV-lea, Bacăul, unde se aşezaseră încă mai dinainte franciscani, din Cicul săcuiesc, ajunse reşedinţa episcopului „latin” şi rămase aşa, cel puţin ca nume, până în veacul al XVIII-lea.

La trecătoarea următoare a Carpaţilor, Oituzul, unguri nou-veniţi întemeiară târgul Tortuşului sau Trotuşului, pe apa cu acelaşi nume, care se coboară din muntele de hotar. Trotuşul e localitatea pe care o jefui în veacul al XV-lea oastea regelui Matiaş al Ungariei şi unde ungurii husiţi scoaseră o parte din cărţile sfinte în traducere eretică, - vechi şi foarte rare monumente de limbă ungurească. În veacul următor aceşti rătăciţi se întoarseră în sânul Bisericii catolice şi sunt arătaţi de vizitatori ca fiii ei credincioşi. Chiar şi după 1650, când elementul străin din oraşele şi târgurile româneşti îşi pierduse însemnătatea de la început în folosul românilor, era jude în Trotuş, adică şoltuz, un ungur şi catolic.

În epoca sa de înflorire Trotuşul era mai însemnat chiar decât Bacăul, şi se putea scrie în Ardeal, încă în anul 1538: „Bacăul, un oraş care stă la patru mile depărtare de Trotuş”. Alexandru Lăpuşneanu şi Iacob Heraclid, domni moldoveni din acelaşi veac, îşi ţineau pentru relaţiile lor străine cu lumea ungurească a Ardealului scriitori, dieci din Trotuş, care nu-şi uitaseră limba maternă. Şoltuzul din 1591 - care întrebuinţează într-un document limba ţării - se cheamă Tămaş (Tamas) şi aparţine prin urmare orăşenimii străine mai vechi.

Prin Trotuş trecea în cele dintâi timpuri tot comerţul, destul de însemnat, cu cel mai mare oraş comercial al saşilor din Ţara Bârsei, cu înfloritorul Braşov, şi în această localitate moldovenească şedeau vameşii domnului, pentru ca să ia vamă negustorilor. Dar nu numai negustorii aşezaţi în Moldova sau cei transilvăneni se întâlneau pe această cale de comunicaţie; regulat veneau din Lembergul galiţian germani şi mai cu samă armeni; ei alegeau această cale, sigură şi scurtă, pentru a ajunge la Braşov.

Poziţia Trotuşului era cu atât mai însemnată, cu cât se putea ajunge aici, la unirea râurilor de hotar, prin două văi, atât de la pasul Ghimeşului, cât şi de la Oituz. Însemnătatea Trotuşului mai era crescută încă şi prin minele de sare din apropiere, pomenite ca „ocna noastră de la Trotuş” încă de Ştefan cel Mare, şi ai cărei exploatatori, ciangăi sau şangăi, din satul de acolo, care pe la 1650 număra trei sute de case, şi din alte locuri ale ţinutului, desfăceau roadele muncii lor cămăraşului domnesc din Ocna, ba desigur îndestulau şi pe târgoveţii din Trotuş, şi în orice caz îşi mâncau şi beau simbria în cârciumile târgului; ciocanul acestor şangăi apare semnificativ pe pecetea oraşului.

Din Bacău, calea comercială, care venea de la Suceava şi Baia, ducea spre alte obşti străine de mai mică însemnătate: aşa se ajunge la Agiud, care e pomenit încă din privilegiile comerciale ale veacului al XV-lea ca loc de vamă pe drumul spre Ţara Românească. Numele obişnuit mai târziu e tot acesta, Agiud; şi aici ca în Trotuş şi în alte oraşe de drept săsesc-ardelenesc întâlnim un şoltuz şi un Sfat de doisprezece pârgari, care, împreună cu adausul „oamenilor buni şi bătrâni”, îngrijeau de afacerile târgului şi mai ales dădeau mărturii de transmiterea proprietăţilor”.

Un conducător al obştii de acolo pe la începutul veacului al XVII-lea poartă numele Ghince; actul întărit de dânsul e scris româneşte şi prevăzut cu o pecete cu totul neînţeleasă. Dezvoltarea firească a Agiudului a fost însă împiedecată de vecinătatea Trotuşului, nu prea depărtat şi mai bine aşezat. Numele Agiud se poate asemăna cu Năsăud, Şamşud, din Ardeal, şi localitatea e fără îndoială de origine ungurească; dar viaţa orăşenească se trezi aici, într-un fost sat, prin acelaşi element săsesc pe care-l găsim în celelalte târguri din această regiune; numai cât la Agiud caracterul străin al târgoveţilor dispăru mai devreme ca aiurea: în tot cazul, în veacul al XVII-lea nu mai existau catolici în oraş.

Prin hotarul dintre principatele româneşti, aşa cum el a fiinţat de la sfârşitul veacului al XV-lea încoace, timp de aproape patru sute de ani, oraşul Focşani, care era scaunul a doi căpitani de judeţ şi mai târziu a doi ispravnici, are însă un trecut foarte scurt: în anul 1738 trăiau încă nepoţii acelora care se îndeletniciseră odinioară cu agricultura în „satul Stoeştii, unde este acum târgul Focşianii”.

În acest ţinut, pe apa Putnei, la poalele Vrancii, unde încă din veacul al XV-lea se găseşte cetatea Crăciuna, privilegiul comercial din anul 1460 pentru Lemberg pomeneşte, pe calea comercială din spre Muntenia, un loc de vamă la „Putna”, o localitate ce nu se găseşte mai târziu. Astfel am ajuns la principatul sud-vestic, al Ţării Româneşti. Şi aici se găseşte ca şi în Moldova, pe plaiuri sau în regiunea deluroasă de muncele sau muscele, o zonă de oraşe, care au fost mai toate întemeiate prin imigrare din Ardeal, într-un timp ce se poate dovedi.

Prin cercetarea istoriei lor se lămureşte tot mai mult ştirea, care se găseşte într-o scrisoare papală din anul 1234 şi care spune că în eparhia episcopului cumanilor (cam de la Buzău până la Bacău), pseudo-episcopii eretici ai românilor ar fi atras de partea lor şi „pe câţiva din regatul unguresc, atât unguri cât şi germani (theutonici) şi alţi drept-credincioşi, care vin la ei, ca să rămână stabili acolo şi să alcătuiască împreună cu valahii unul şi acelaşi popor”. Trebuie să fi avut loc o foarte puternică şi de lungă durată contopire a acestor felurite elemente populare, o foarte adâncă înrâurire asupra noilor veniţi din partea neamului băştinaş mai numeros, de vreme ce toţi recunoşteau credinţa lor creştină sub aceeaşi formă!

În Buzău, unde până foarte târziu se făcu simţită o aplecare spre izolarea de celelalte părţi, sudice şi apusene, ale principatului Ţării Româneşti, unde se află laolaltă o numeroasă şi înfloritoare nobilime de ţară - boierii de Buzău -, îşi avea reşedinţa, din veacul al XVI-lea, un episcop, un urmaş al mai sus numiţilor „pseudo-episcopi”. Oraşul stă la poala dealurilor, în valea unui râu care curge din Ţara Bârsei ardeleană prin pasul Buzăului, numit după dânsul. Pentru întâia oară e pomenit Buzăul la anul 1431, într-o numărătoare a tuturor târgurilor din ţară.

Ceva mai târziu scrie din Buzău un domn parţial al Ţării Româneşti, şi patruzeci de ani după aceea domnul muntean Radu porneşte cu oastea, pe această singură cale comercială existentă, împotriva duşmanului său, vecinul moldovean. Oraşul era cunoscut ca o veche aşezare, şi un călător ragusan numără în veacul al XVI-lea Buzăul printre acele localităţi pe care le-ar fi întemeiat şi întărit cu valuri legendarul fundator al principatului Ţării Româneşti, „Negrul Vodă”.

În veacul al XVII-lea stăteau aici şi soldaţi, călăraşi, care plăteau dări mai mici, fiindcă erau îndatoraţi la serviciul de cavalerie. Ei se aflau sub un căpitan şi iuzbaşi, şi aşezarea lor acolo stă în legătură cu primejdia ameninţătoare a unui atac din partea principilor transilvano-unguri. Comerţul n-a fost niciodată prea viu în Buzău: încoace veneau braşovenii ardeleni, în al căror cerc de interese se afla Buzăul, ca să cumpere vinuri din podgorii; târgoveţii, la rândul lor, se duceau şi ei în oraşul comercial săsesc cu peşte, mai mult peşte de Dunăre, pe care-l aduceau din Brăila.

Pentru saşi Buzăul era „Bozamarkt”, sau „Bussenmarkt”, căci cel mai vechi nume pe care-l dădură localnicii oraşului sună Bozeu, şi seamănă cu acela ce se da râului şi localităţii de peste munţi numită după dânsul. Despre organizarea administrativă a Buzăului nu ştim până acum nimic; desigur însă că nu era altfel decât aceea a altor târguri româneşti, în care doar numele şoltuzului moldovenesc apare schimbat în acela de jude, o traducere a titlului săsesc.

Printr-un alt pas, mult mai însemnat, se trece din aceeaşi Ţară a Bârsei în Ţara Românească: anume pe drumul care duce prin locurile de vamă Rucăr şi Dragoslavele, care au rămas cu toate acestea pururi numai sate cu „oameni domneşti” pentru ridicarea dărilor, spre „câmpul cel lung”, unde târgul, numit, după această însuşire a pământului, Câmpulung, îşi înşiră casele de-a lungul pârâului, Râul Târgului. Prin această trecătoare au venit în cei dintâi ani ai veacului al XIII-lea ca feudatari ai regelui unguresc Cavalerii Teutoni, neocupaţi aiurea, spre a cuceri „Ţara Cumanilor” pentru creştinism şi cultură.

După cum am văzut, marea operă n-a izbutit şi Ţara Românească nu ajunse o Prusie a Orientului, deşi cavalerii construiră, după obiceiul lor, în Câmpulung - „Langenaue” al saşilor - o cetate şi o mănăstire închinate Maicii Domnului, o „Marienburg” şi un „Marienkloster”. Din cetate nu mai rămase în cursul vremii nimic, nici măcar o amintire în popor, pe când mănăstirea a fost totdeauna locuită; ba, când năstavul vremei o prefăcu într-o ruină şi când călugării îşi durară aiurea un lăcaş, se păstră totuşi, chiar şi până astăzi, vechiul nume de Cloaşter.

Cavalerii teutoni găsiseră poate în Câmpulung câţiva colonişti germani, dar numai sub ocrotirea lor se născu în acest loc de trecere, aşa de prielnic, o orăşenime străină de ţară, şi în urmă un oraş, care nu şi-a pierdut niciodată pe deplin însemnătatea. Câmpulungul n-avu, ce-i dreptul, ca Baia şi Bacăul, un episcop latin, dar constituţia băştinaşă, cu un „groff” sau comes, maior, jude şi doisprezece pârgari, s-a păstrat mereu, şi, cu toate că aceşti credincioşi şi vechi tovarăşi ai populaţiei româneşti vecine îşi pierdură încă foarte de timpuriu limba, ei îşi păstrară totuşi numele lor săseşti sau ungureşti, ca Wolf şi altele, iar credinţa nu şi-au jertfit-o niciodată intereselor materiale, nici chiar în vremurile de prigonire, ca sub Şerban Vodă Cantacuzino (1678-1688).

După o bucată de vreme, juzii fură aleşi cu rândul din mijlocul târgoveţilor străini şi români. Instituţia „gocimanilor” (Gottesmanner), care se găseşte şi în suburbia românească a Braşovului, în Şchei - erau îngrijitori ai bunurilor bisericeşti -, e ceva obişnuit încă până foarte târziu în Câmpulungul de odinioară, unde „oroşanir poartă până în veacul al XVIII-lea şi nume neobişnuite, care sună străin, ca Hanţul (Hans), Tămaş, Balint, Orban, Blaj (Blasius), martiein. Ca saşi cunosc şi domnii această populaţie de origine cisalpină, acum pe deplin supusă lor. Chiar şi în acest timp de decădere, târgoveţii tot se bucură încă de privilegii fiscale: în total n-au de dat decât 137-150 de florini ungureşti şi sunt scutiţi de poverile obişnuite.

În veacul al XVIII-lea, urmaşii meşteşugarilor şi negustorilor străini apar ca o strânsă comunitate orăşenească de „catolici” în târgul care se umple din ce în ce mai mult cu români. Vechile privilegii ale obştii, date de „răposaţii creştini domni” erau păstrate - aşa spune o scrisoare a unui jude din 1735 - în mănăstire, şi numai cu puţină vreme înainte câteva din aceste foarte însemnate acte fuseseră smulse din mâna juzilor pentru ca „să ştie lucrurile şi obiceaiurile oraşului”.

Cumpărarea de pământuri şi proprietăţi în Câmpulung era oprită pentru orice neorăşan, chiar pentru domn şi mănăstirea ortodoxă de acolo; numai orăşenii îşi puteau trece unul altuia averea nemişcătoare. Ei singuri aveau dreptul să ţină barăci de vânzare pe uliţa mare a târgului şi în piaţă. Din vremea veche există încă un act german al Câmpulungenilor de la anul 1521, un altul din 1528 e scris latineşte. Şi, întocmai după cum era cazul cu Trotuşul din Moldova, tot aşa se luau şi din acest oraş de graniţă şi loc de vamă oameni în cancelaria domnească ca scriitori pentru afacerile străine.

Oraşul Târgovişte, cea mai însemnată reşedinţă domnească încă din veacul al XV-lea, e pomenit în cele mai vechi privilegii pentru negustorii din Ţara Bârsei ca oraş. Chiar pe la începutul veacului al XVI-lea locuiesc în acest punct, minunat mai ales prin situaţia sa politică, germani ca „Schussman de Thargovistia” şi greci ca „Frangopol”. Administraţia era în mâna unui jude ajutat de doisprezece pârgari; o biserică şi o mănăstire franciscană fiinţau pentru populaţia străină. Pe lângă acest lăcaş de rugăciune, care era închinat sfântului patron al Ordinului, mai exista şi biserica Sfintei Fecioare.

Dar chiar în veacul al XVI-lea familiile catolice erau puţin numeroase; şi, împreună cu acele ale satului vecin Şotânga, nu erau nici treizeci, mai mult saşi, dar se găseau printre ei şi câţiva unguri de origine ardeleană. În schimb însă românii aveau în Târgovişte, care găzduise mai bine de o sută de ani pe voievozii lor, o mie de case, adică tot atâtea familii. Biserica franciscanilor nu poseda un privilegiu mai vechi decât acela al lui Radu Vodă Şerban (1601-1611), şi Şotânga îi fusese dăruită abia în al optulea deceniu al veacului al XVI-lea de predecesorul aproape nemijlocit al acestui domn, Mihnea.

Explicaţia acestei situaţii de slabă înrâurire a orăşenimii străine într-un târg care, totuşi, trebuie socotit ca opera ei, trebuie căutată în împrejurarea că întâii fundatori din Ardeal, care aflară aici numai slabe începuturi ale unui târg slav, s-au pierdut curând în populaţia sătească localnică, precumpănitoare, aşa încât nu s-a mai păstrat decât vechea credinţă şi nume ca Frâncul, catolicul. În sfârşit, se pare că obştea Săcuieni, care abia mai e pomenită în epoca istorică, a fost trezită la viaţă de români din secuimea ardeleană.

Nici o altă aşezare orăşenească străină, adică una care să fi venit de peste munţi, nu se mai poate dovedi în partea de miazănoapte a Ţării Româneşti. Nici în dreapta Oltului, unde a durat vreme de mai multe decenii o ţară de margine ungurească, nu este altfel. De unde urmează în chip firesc că aici nu se găsesc oraşe proprii, ci o vie cale comercială, cu o însemnată circulaţie aducătoare de bogăţie şi că nu trebuie să căutăm oraşe decât ici-colo, de-a lungul Dunării.

Dintre obştile, numite oraş, care sunt pomenite în scrisorile comerciale ale celor mai vechi domni ai Ţării Româneşti, cele mai multe au ajuns, ce-i dreptul, la o anumită tărie şi libertate, niciodată însă la o înflorire economică. Prin existenţa unui palat domnesc sau al unui castel de vânătoare, bucuros să atragă spre târgul său populaţia ţărănească mărginaşă, satul de până atunci se înălţa la rangul de oraş, şi de atunci se chema în hrisoavele slavoneşti referitoare varoş, primind şi organizarea juridică împrumutată de la oraşele adevărate.

Astfel de obşti din mila domnului, care sunt fundate fără concursul negustorilor şi de cele mai multe ori se află în ţinuturi depărtate, fără nici o însemnătate pentru mişcarea comercială, sunt Târşorul, unde a fost ucis un domn, un domn foarte energic, Vlad Dracul (veacul al XV-lea); Argeşul, cuibul din munţi, acel castrum de unde cei dintâi stăpânitori ai nou-întemeiatului principat îşi aduseră soldaţii şi juzii lor; varoş Argheş; Gherghiţa, însemnată mai ales în veacul al XVII-lea, când era populată de locuitori înarmaţi în slujba domnului; Piteştii (de la Pitul întemeietor; conferă Titu şi Tituleşti), apoi, peste Olt, în Ţara Jiului, aşezat între dealuri, slujind pentru comerţul în mic, Târgul Gilortului (Cărbuneşti): el se numea şi Târgul Bengăi, şi, fiindcă Benga era un boier localnic cu trecere, se vede uşor că aceasta e creaţiunea unui bogat vasal al coroanei princiare muntene. Orăşelul Târgul Jiului e numit după apa ce curge pe acolo.

Pe vremea lui Mircea Ciobanul, care domnea pe la jumătatea veacului al XVI-lea, nu era aici nici un târg, ci numai un sat, care aparţinu întâi ţăranilor, mai apoi însă unui boier, Buzea, care şi-l însuşi, cumpărându-l. Mircea confiscă boierului ajuns trădător şi fugar proprietatea sa şi, dăruind-o unui favorit, acordă localităţii dreptul orăşenesc. Aşa se născu Târgul Jiului. De atunci încolo pe lângă pârcălabul sătesc apare un judeţ cu obişnuiţii săi pârgari, care pot fi dovediţi pentru întâia oară abia pe la sfârşitul veacului. Când familia lui Buzea, Buzeştii, îşi luară îndărăt proprietatea, ea căpătă şi noul târg şi-i lăsă, în nişte condiţii care nu ne s-au transmis, noul său caracter, care de atunci nu i-a mai fost niciodată contestat.

Se pare că până la urmă târgul oltean şi-a căpătat libertatea deplină printr-o învoială cu proprietarii săi: în orice caz orăşenii îşi aveau încă din veacul al XVII-lea toate drepturile pe pământul lor. Lângă un lac bogat în peşte, numit pe slavoneşte: râmnic, se născu un sat de pescari, oraşul Râmnicului de mai apoi, în judeţul Vâlcea, iar la celălalt hotar al Ţării Româneşti un târg a fost numit Râmnicul Sărat, fiindcă un lac, ce era într-un ţinut bogat în sare, slujea la adunarea lesnicioasă a sării în timpul călduroaselor luni de vară.

Tot aşa se întemeiase în munţii Moldovei, cu totul aproape de oraşele cu obârşie ardeleană, un oraş românesc, Piatra de fapt: Piatra lui Crăciun, pentru că Bistriţa, care curge pe acolo înlesnea o singură şi scurtă cale de transport al lemnului ce se afla din bielşug în străvechile păduri carpatice, ce nu fuseseră până atunci niciodată încă rărite. Locuitorii erau în mare parte plutaşi, care-şi conduceau latele plute cu drugi lungi pe repezile valuri şi scoborau lemnul tăiat din plai la Dunăre, unde negustorii băştinaşi sau străini aşteptau pe îndrăzneţii plăieşi. „Starostele de butnari”, cel mai bătrân dintre butnari, juca apoi, bineînţeles, un mare rol pe lângă şoltuzul oraşului.

În partea răsăriteană a Moldovei, între Siret, Prut şi mai departe până la Nistru, care formează hotarul răsăritean al ţării, întâlnim un mare număr de târguri, care mai toate poartă într-însele urmele unei adânci bătrâneţi. Cernăuţi, un fost sat, al cărui nume are aceeaşi silabă finală rusească aflătoare în multe alte obşti din această regiune, era un vechi punct de graniţă şi de vamă al principatului Moldovei, înainte de anexarea provinciei polone Pocuţia.

Drumul de la oraşele comerciale ale Galiţiei în spre sud-est nu atingea micul târg, dar încă înainte de a doua jumătate a veacului al XV-lea o cale lăturalnică, mai târziu înlocuită prin linia de legătură Dorohoi-Hotin, ducea prin Siret şi Cernăuţi la Cameniţa. Târgul avea un şoltuz şi doisprezece pârgari, şi, mai ales după ce în acelaşi veac domnii moldoveni câştigară ţinutul rusesc din apus, Cernăuţii ajunseră o localitate mai însemnată, nu numai ca loc de vamă şi vad de trecere, ci şi pentru comerţul intern.

Alte oraşe au o numeroasă populaţie germană. Astfel în Siret, care e aşezat pe râul cu acelaşi nume, în Bucovina de ieri, locuiau la sfârşitul veacului al XIV-lea cetăţeni cu numele de Czymmirmann, Heinrich Schonebecke; ceva mai în urmă se găsesc numele Kempe şi Conrad; în anul 1402 erau de faţă, acolo, în Siret, pentru cercetarea unei minuni, Lorenz Springer şi mai sus numitul Petru Conrad; pe vremea aceasta exista aici un episcopat latin, care fusese creat îndată după întemeierea principatului moldovean.

Mai departe în spre sud-est Suceava avea o populaţie germană statornică, încă înainte şi chiar după ce ajunse capitala ţării. Saşi ardeleni veneau nu rareori la Suceava şi cereau de la foştii lor concetăţeni acte de naştere, litterae sau „scrisori”, pe baza cărora căpătau apoi dreptul german de cetăţenie în Suceava. Din parte-li sucevenii, prin al căror oraş trecea un mare drum comercial spre ţările tătăreşti şi regiunile Dunării de jos, mergeau şi ei la Lemberg - Lwow, un emporium de graniţă rusesc, mai apoi polon, pentru ca aici, după arătarea actelor de legitimaţie din Suceava, să fie socotiţi cu drepturi egale după ius civile magdeburgic de acolo: „Michel Koler” din Suceava vine la Lwow în 1466, şi încă în anul 1514 scrie în limba germană către bistriţeni „Sthano Groph mit seinen geschworen Burgern der Stadt Czocze”.

Tunzătorul de postav (pannirasor) din Suceava, Ioan, care apare curând după aceea şi călătoreşte pentru afaceri la Bistriţa, nu este, desigur, judecind după meseria sa, un moldovean de baştină. În. sfârşit avem o scrisoare din anul 1527 către orăşenii din Bistriţa, care e redactată în limba germană în numele lui „Janusch Tyschler, Groff, myth sampt zaynen geschworen Burgen auff der Socza”.

La Suceava veneau adesea carele cărăuşilor germani, „Fuhrleute”, care şi în terminologia slavonă a tratatelor comerciale sunt însemnaţi, după ocupaţia lor, cu acest nume străin. Dar cel puţin aproape tot atât de bine erau reprezentate şi carele armenilor galiţieni, ale acestor dibaci negustori mai noi, care cunoşteau peste măsură de bine împrejurările din răsăritul din care se trăgeau.

În veacul al XIV-lea, cu toate necontenitele lupte de apărare şi cu tot slabul şi întâmplătorul ajutor din apus, regatul Armeniei Mici de lângă Mediterană căzu în mâna „saracinilor” năvălitori ai sultanului siro-egiptean, iar nenorociţii locuitori porniră în corăbii, în cete mai mari sau mai mici, spre coasta nordică a Mării Negre, pe când alţii îşi căutară o nouă patrie-n insulele mării sudice.

În Crimeea, unde stăpâneau genovezii, ei se găseau ca şi acasă, şi, când negustori din ţinuturile de miazănoapte veniră într-acolo cu primejdii mari prin pustia ţară tătărască, pentru ca să cumpere preţioasele produse ale Orientului, băcănii şi mărfuri de lux, ei îi şi însoţiră la întoarcere. După câteva decenii Lembergul era plin de graşii şi oacheşii oaspeţi eretici din Asia, care începură în mod sistematic să facă utilizabil pentru aceste regiuni comerţul cu Levantul.

Tot ca în Lemberg procedară ei şi în târgurile până atunci foarte sărăcăcioase ale Moldovei răsăritene, unde în curând întrecură pe germanii împrăştiaţi şi pe românii puţin înclinaţi spre comerţ. Un Asfador, un Agop, un Sahak se aşezară comod în Siret şi Suceava, cu preoţii şi protopopii lor, şi de aici se dezvoltă mai târziu un Scaun episcopal pentru armenii moldoveni. Stăpânirea domnilor moldoveni găsi, probabil încă de la ivirea ei în Suceava, nu numai „cetăţeni armeni”, ci şi o municipalitate a lor proprie, pe şoltuzul şi cei doisprezece pârgari ai săi de neam armenesc.

În cele mai vechi privilegii ale domnului moldovean de la începutul secolului al XV-lea întâlnim pe drumul comercial spre Cameniţa, puternica cetate de graniţă a provinciei polone Podolia, localitatea Dorohoi: „Dorogunu”. De la Dorohoi, cu nameasnic, şoltuz şi pârgari, unde se lua vamă, se mergea mai departe spre cetatea moldovenească a Hotinului, care sta, probabil din timpul când se întemeie principatul, în faţa Cameniţei, pe malul drept al largului Nistru cu înalţii păreţi stâncoşi: aici se lua rămas-bun de la vameşii moldoveni şi se trecea în ţara regelui.

Postul de vamă din Dorohoi stătea mai înainte în Siret şi acel din Hotin în Cernăuţi, şi drumul comercial în spre partea răsăriteană a Poloniei avea prin urmare o direcţie cu totul alta. Veniturile vămii Hotinului erau foarte însemnate în veacul al XVI-lea, şi chiar veniturile Sorocăi şi ale întregii graniţe nordice din spre regatul vecin erau legate de acestea: prin Hotin treceau evrei şi greci din Constantinopol şi alte oraşe cu scumpe mărfuri orientale.

În astfel de împrejurări este explicabil că în umbra castelului, în care întâmplător rezidau şi domni, ca, de pildă, Bogdan Lăpuşneanu, se născu o obşte orăşenească; pe la începutul veacului al XVII-lea ea există, cu pecete proprie şi un voit (Vogt) al ei, care în această regiune ţine locul şoltuzului din târgurile de munte şi căruia îi sunt alăturaţi douăsprezece ajutoare ce se numesc, aici ca şi acolo, pârgari.

Dorohoiul, de unde se trage şi un puternic boier din veacul al XV-lea, deveni târg şi, ca şi aici, o administraţie orăşenească se îngrijea de afacerile obştii, cum se dovedeşte prin mărturii din veacul al XVIII-lea. Domnul ţinea însă pe atunci în Dorohoi un dregător, care poartă titlul de mare vătav, aşa încât pretenţiile domneşti asupra teritoriului târgului par să fie foarte vechi.

Mult mai însemnat decât Dorohoiul era Botoşanii, aşezat mai în spre sud; el nu e încă pomenit în privilegiile comerciale ale Lembergului, şi în vremea aceasta era numai un simplu sat în posesiunea urmaşilor unui anume Botăş. Înflorirea Botoşanilor, care ajunge-n curând un târguşor bine populat, se poate pune pe sama mai multor cauze: în primul rând, satul se află pe cel de-al doilea mare drum comercial al ţării moldoveneşti, pe marea arteră comercială care ducea pe la răsărit de Siretul despărţitor, către Dunărea de Jos, către Chilia şi Cetatea Albă, porturile sudice ale acestei regiuni.

În al doilea rând, propăşirea ţării era îndreptată spre sud-est, şi, pe măsură ce oraşele de munte sărăciră, crescu bogăţia oraşelor comerciale mai tinere din regiunea Prutului. Armenii din Siret şi Suceava nu fură cei din urmă care să priceapă această prefacere: ei părăsiră în parte aceste dintâi aşezări ale lor şi întemeiară în satul „Botăşanilor” o comunitate armenească, la care, ca şi aiurea, se alipi mai târziu o populaţie românească de suburbie. Târgoveţii aveau un singur Sfat, alcătuit dintr-un şoltuz şi doisprezece pârgari.

În anul 1528 Botoşanii erau acuma un „oppidum”, şi domnii îşi durară aici una din numeroasele lor reşedinţe, care în Moldova dovedesc numai însemnătatea unei localităţi, dar nu o şi pricinuiesc. Bisericile Sf. Gheorghe şi Ospenia sunt datorite evlaviei doamnei sârboaice a lui Petru Rareş. Poate că se făcuseră şi oarecare lucrări de întărire în jurul oraşului, cercetat adesea de năvăliri tătăreşti. Abia cu veacul al XVIII-lea scăzu însemnătatea Botoşanilor, din pricini a căror lămurire nu-şi are locui aici.

Botoşanii avea ca toate oraşele moldoveneşti districtul sau ocolul lor, care stătea poate sub administraţia orăşenească, în tot cazul era folosit de locuitori ca imaş. Oraşul însă aparţinea unui ţinut străin, care purta numele după reşedinţa mai veche, Hârlăul, căruia i se mai spunea şi „Bahluiul”, după numele râului ce curge prin apropiere. Aici nu se formă un oraş propriu-zis, dar pe la 1650 se mai vorbea încă printre catolicii de acolo - erau cu toţii unguri - de cele 1.500 de case pe care le avuseră odată.

Cam pe aceeaşi vreme un domn moldovean numeşte pe locuitorii din Hârlău „orăşeani”; localitatea însă, unde un predecesor al lui murise cu câteva decenii înainte, în frumoasa-i locuinţă de ţară, o numeşte târg şi recurge, din pricina unui vier al episcopului de Roman, la şoltuz şi pârgarii săi. Aceşti armeni moldoveni stăteau în relaţii necurmate cu metropola galiţiană a noilor lor colonii şi aveau acelaşi ius armenicum ca şi rudele din Lwow - Lemberg, unde treceau de-a dreptul ca naturalizaţi, pe baza actelor de acasă.

Spre sud-est locuiau până la Botoşani peste Siret şi de cealaltă parte a râului până la „Romanum Forum”, Roman, unde se dădeau şi scrisori de acreditare pentru nemţii din Lemberg. Biserici armeneşti de piatră - cele mai multe provin din ultimii ani ai veacului al XIV-lea - se găseau la sfârşitul veacului al XVII-lea în Siret, Suceava, Botoşani, Roman, Iaşi, cum şi în Galaţi, Cetatea Albă şi poate şi în Tighina, unde existenţa unei populaţii armeneşti, relativ mică, se explică mai bine printr-o înceată întindere mai târzie.

Alţi străini, în vremuri mai vechi sau mai nouă, au pus bazele dezvoltării obştilor orăşeneşti în partea răsăriteană a Moldovei. Urmând apa Bahluiului, carele negustoreşti ajungeau la Cotnari. Acum e un sat sărăcăcios, lăsat în părăsire şi despoiat aproape cu totul de vestitele şi producătoarele sale podgorii prin pustiirile filoxerei; odinioară însă era, ca şi Hârlăul, o plăcută reşedinţă a domnilor moldoveni, şi pentru a sădi viţa pe rotundele dealuri arse de soare veniră din oraşele apusene muncitori germani, care stăteau sub un pârcălab domnesc ales dintre dânşii.

Aici întemeie anacronicul şi tot atât de anatopicul aventurier grec, atins de suflarea humanistico-apuseană, Ioan Basilikos, o şcoală latinească şi un episcopat pentru aceşti hospites ai ţării, trecuţi la adevărata credinţă. De la episcopul pe care l-a stabilit născocitorul şi romanticul bărbat, n-a rămas decât denumirea de „dealul piscupului” sau simplu: la piscup, pentru una dintre cele mai bune podgorii din împrejurime.

Pârcălabul Gregor Rossenberger, un om de încredere şi credincios tovarăş al lui Petru Rareş din întâia jumătate a aceluiaşi veac al XVI-lea, nu rămase fără urmaşi localnici sau străini în dregătoria sa. Numai din timp în timp venea Marele Paharnic al ţării, ca să reprezinte la cules pe domn, care avea şi el o parte din aceste dealuri acoperite cu vii.

Obştea Cotnarilor rămase compusă până în veacul al XVIII-lea din urmaşi ai celor dintâi locuitori germani şi unguri. Şoltuzul şi cei doisprezece pârgari stăteau în fruntea cetăţenilor, care, în această vreme de absorbire a vechilor elemente populare străine de către populaţia băştinaşă, se cheamă Hanos, Frâncul, Darvas, Wolff, Alner sau Alciner, Galambas, Felten Dorcos şi învăţau de la dascălul lor catolic, întocmai ca tovarăşii lor de credinţă din Câmpulungul Ţării Româneşti, uzul alfabetului latin. În bogatul Cotnari existau nu mai puţin de trei biserici de piatră: parte la podgorii aveau şi polonii, prin cumpărare sau arendă.

Oficial, Cotnarii erau încă în veacul al XVII-lea un târg, ceea ce reiese de altfel şi din administraţia-i orăşenească: ca marturi se află în Cotnari, într-o ceartă din anul 1612, Marele Paharnic Ionaşco, care ca boier de frunte e numit în rândul întâi; pârcălabul Pinteleiu, ca funcţionar administrativ domnesc, stă în rândul al doilea, şi la urmă vine şoltuzul Felten şi cele douăsprezece ajutoare ale sale. Unul din aceştia din urmă e numit pârgar mare, şi afară de dânşii mai juca un rol şi pivnicerul.

Aproape de locul unde Bahluiul se varsă în Prut, într-o înfloritoare vale bogată, în ape şi pe coasta dealurilor care ocroteau minunat vechiul oraş, stă urmaşa Sucevei ca reşedinţă statornică a domnilor moldoveni: Iaşul. Semidocţi vreau să dăruiască oraşul cu un vechi trecut, care se urcă până la romani; mai târziu erau mulţumiţi şi numai cu o întemeiere din timpul năvălirilor barbare.

De fapt Iaşul a fost la început desigur numai un sat, care s-a numit după un ţăran cu numele de Iaş, şi localităţi cu acelaşi nume se găsesc şi aiurea în ţările româneşti, până departe în munţii Olteniei: aşa Valea Iaşului şi Gura Iaşului în diferite ţinuturi din Muntenia, ba chiar poezia populară povesteşte la zidirea vestitei mănăstiri a Argeşului de un „laş purcăraş”.

În cele mai vechi privilegii comerciale numele Iaşului nu lipseşte, şi chiar la începutul veacului al XVI-lea el e pomenit ca un târg, cum e Hârlăul, ca un al doilea „Bahlui”, unde domnii petrec câteva zile în călătoriile lor prin ţară. Când Petru Rareş dădu cel dintâi precădere locului frumos aşezat, Iaşul era un târg, şi ceva mai târziu întâlnim ca administrator şi acolo, ca la Hotin, un „voit” şi „juraţii” săi.

Locuitorii căpătară din partea domnului, care sub dinastia Lăpuşnenilor, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, deveni oaspetele lor obişnuit, privilegiile acum cunoscute: o anumită jurisdicţie proprie, precum şi drepturi de mărturie şi azil. În schimb era îndatorat să prefacă în alb argint curat, pentru haraciul ce trebuia plătit Porţii Otomane, banii, foarte feluriţi, pe care-i vărsau în vistieria domnească negustorii străini, orăşenimea ţării şi ţăranii.

Locuitorii erau într-o foarte mare parte români, dar spre acest punct central al Moldovei, care cuprindea şi Bucovina de ieri şi ţara de peste Prut, numită apoi de ruşi „Basarabia”, veneau străini din regiuni foarte deosebite şi de sânge foarte felurit. Unii dintr-înşii erau catolici, între care cei aşezaţi aici încă dintr-o vreme mai veche vorbeau ungureşte; se spunea însă în secolul al XVII-lea, când nu mai erau decât trei sute de aceştia, că obştea ungurească numărase altă dată o mie de capete.

Aceşti unguri erau mai mult podgoreni şi locuia[u] unii lângă alţii „in vinetis”, ceea ce ne duce la o origine a târgului asemenea cu aceea a Cotnarilor. Adausul de mai târziu din ţările vecine va fi adus apoi la Iaşi împreună cu cealaltă populaţie şi pe cei dintâi negustori şi meseriaşi. Localnicii apar în veacul al XVI-lea mai ales ca nişte cărăuşi de mărfuri.

La apus de Iaşi, negustorii care părăseau linia Siretului - drumul „muntenesc” - pentru ca să apuce cealaltă direcţie, spre Ţara Tătărească, plăteau vamă în Târgul Frumos, în care nimic nu aminteşte trecutul. Târgu Frumos nu se afla, ce-i dreptul, tocmai pe marele drum „tătăresc”, şi de aceea nu e amintit, deşi fiinţa sub Ştefan cel Mare, în privilegiile comerciale, dar încă din vremuri vechi obştea aceasta destul de considerabilă sta în legătură cu Hârlăul printr-un drum comercial mai mic. Petru Rareş făcu să se înalţe aici o biserică domnească.

Din valea Bahluiului se trece în aceea a unui râu tot atât de mic, ce are aceeaşi terminaţie veche slavonă şi se numeşte Vaslui. Orăşelul Vaslui are un trecut care aduce foarte mult cu acela al Iaşului. Şi ei era un oraş de reşedinţă al domnilor moldoveni, şi el adăpostea o colonie străină de limbă ungurească, numai cât era mai neînsemnat decât cellalt. Totuşi Vasluiul era aşezat pe drumul de comerţ care ducea spre „Ţara Tătărească” şi „Ţara Turcească” - pentru a întrebuinţa expresiile veacului al XV-lea -, şi era desigur mult mai vechi decât Iaşul, aşa încât e pomenit în cele dintâi privilegii comerciale. Un şoltuz era căpetenia târgului în veacul al XVII-lea.

Spre răsărit de Vaslui, aproape de malul Prutului, întâlnim iarăşi un ţinut de colnice, unde soarele face să se coacă întotdeauna frumoasa viţă cu vin bun. Pentru a dezvolta răsplătitoarea muncă de podgorean, veniră încoace, poate încă din veacul al XV-lea, coloniştii unguri care până astăzi locuiesc de-o parte de ceilalţi locuitori ai oraşului Huşi, într-un sat al lor propriu, Cornii, ai cărui ţărani vorbesc, ce-i drept, româneşte, dar se recunosc ca unguri şi merg la slujba bisericească într-un paraclis catolic, restaurat de scurtă vreme, care stă încă pe o colină.

Trebuie să admitem că huşenii români, dincolo de valea despărţitoare, au fost întâi locuitori de suburbie şi mai în urmă au ajuns supuşi ai bisericii episcopale întemeiate la sfârşitul veacului al XV-lea de Ştefan cel Mare, - aflător acolo în 1487 şi 1502, la 1494-1495, în „Huşi care e pe apa Drăslăvăţului”. Şi până acum domneşte părerea că în numele de Huşi ar fi să se vadă o amintire a lui Huss însuşi, vechiul profet al Bisericii populare: ba un vizitator din veacul al XVII-lea vorbeşte cu o seriozitate savantă de prigonirea husiţilor în Ungaria de miazănoapte de către regele Matiaş Corvinul, care prin această politică religioasă a sa ar fi adus Moldovei locuitori harnici. Dar, din nenorocire pentru teorie, mai este şi un alt Huşi în Moldova, în colţul ei nord-vestic, unde nu există nici o urmă şi nici o posibilitate de colonizare husită.

Numele trebuie pus numai pe sama întemeietorului şi strămoşului, Huşul, Husul, şi chiar se pomeneşte pe la sfârşitul secolului al XV-lea în hrisoavele domneşti de o nepoată a lui „Husul”. În anul 1650 Huşii avea în fruntea sa, după singurul document cunoscut până acum al târgului, un şoltuz şi mai mulţi „oameni buni şi bătrâni”; pecetea poartă o cruce pe lângă semne neînţelese. În Huşi ca şi în Cotnari, domnul îşi avea un paharnic.

La nord-est de Huşi, pe Prut, înflorea odinioară localitatea Fălciu, numit în documentele slavoneşti mai vechi Falcin, a cărui însemnătate se dovedeşte prin trecerea numelui său asupra judeţului, în fiinţă până astăzi, al Fălciului, care-şi are capitala actuală în mai noul Huşi. Ca nici o altă localitate liberă moldovenească - afară de Piatra - Fălciul poartă încă şi în veacul al XVII-lea denumirea de oraş, care e obişnuită în Ţara Românească, şi nu e numit târg.

Organizarea lui curat românească seamănă în 1642 cu acea a Iaşului: pe lângă pârcălabul domnului, care se găseşte în alte documente, funcţionează un „voit” cu doisprezece pârgari şi nu număr nehotărât de „oameni buni şi bătrâni”. Pe pecetea oraşului se află o cruce. Vizitatorii Bisericii catolice n-aveau ce căuta în Fălciu, şi de aceea trebuie să admitem că orăşenimea străină, existentă la început, s-a pierdut încă de timpuriu printre românii ce locuiau în vecinătate. Pivniceri se află şi în acest ţinut de podgorii.

Asupra trecutului Bârladului, Brălad - Brăladul era până în veacul al XV-lea şi un nume de persoană - se pot face mult mai multe presupuneri decât asupra oricărui alt oraş din Moldova. Despre pretenţiile ruseşti asupra întregului ţinut liber, neocupat, străbătut şi stors de cetele de pecenegi, până la depărtata Dunăre, bine cunoscută în poveştile şi geografia populară a slavilor, a mai fost vorba aici, cum şi despre felul în care aceste zadarnice pretenţii ambiţioase se reduseră în cele din urmă la nimic.

Când principi de sânge felurit se certau între ei pentru domnie în încă neformatul stat rutean de la izvoarele Nistrului şi când Haliciul începu acum să atragă spre el puterea, învinsul îşi găsea întotdeauna un adăpost la pecenegi şi la ţăranii români fără stăpân: într-un astfel de caz, când cineva nu mai era văzut şi totuşi se ştia că e încă în viaţă, se spunea că s-a dus „la Dunăre”.

La cel dintâi prilej bun însă îndărătnicul pretendent obişnuia să se întoarcă îndărăt, ca să-şi încerce încă o dată norocul; aceasta este, de pildă, soarta viteazului Don Quixote dintre dinastii ruşi, Ivanco, fiul lui Rostislav, despre care se spunea că în anii săi de nenorocire ar fi ajuns un berladnic; chiar după moartea sa, veşnic neastâmpăraţii săi soţi de arme erau numiţi berladnici. Odată, în anul 1174, aceşti franctirori ai prăzii au cucerit un oraş cu numele Oleşie şi principii ruşi trebuiră să-i alunge printr-o expediţie întreprinsă anume pentru aceasta; ei izbutiră după o luptă ce se dădu lângă Dţina (u Dţinia). De atunci berladnicii dispar pentru totdeauna.

Toate acestea sunt luate dintr-o singură cronică rusească, care dă numai scurte însemnări analistice şi care abia dacă s-a născut contimporan cu evenimentele, cel puţin nu în forma-n care ne se înfăţişează astăzi. S-au găsit, fireşte, cercetători care au ştiut să spună multe şi mărunte despre toate acestea, Oleşie, Dţinia etc., dar un cetitor imparţial, care ţine samă de împrejurările timpului, nu va confunda astfel de desluşiri cu adevărul stabilit istoriceşte. Din sărăcăcioasele date ale cronicei nu ne luminăm prea mult, deoarece ştirea nu află nicăieri o întregire şi o lămurire.

Berladnic are, ce-i drept, o asemănare cu numele oraşului Bârlad din Moldova; principii ruşi, când sunt alungaţi de rudele lor, sunt trimeşi la Dunăre - ca la moarte sau în iad -, iar despre marii stăpânitori galiţieni se lăţise faima că-şi supuseseră „munţii ungureşti” şi satele de pescari de la Dunăre. Apoi, Dţinia sună într-o oarecare măsură ca Vicina de la Dunărea de Jos; „Selun” unde a murit Ivanco, ar putea fi mai curând Sulina, de la gura fluviului, decât Solun, Salonic.

În sfârşit, Bârladul apare ca unul dintre cele mai vechi oraşe din Moldova, şi lângă el se află încă în veacul al XVII-lea o veche cetăţuie tătărească. Poate că se poate trage de aici concluzia că Ivanco, şi avea aici „gradul” său şi că, întocmai ca un cavaler-bandit al ţinutului, ca paznic nepoftit peste peştii, carpones, de la Dunăre din acea vreme, îşi îndeplinea meseria faţă de carele pescarilor. Dar atât e totul - şi poate chiar prea mult.

Totuşi un stat al Bârladului şi o însemnătate a acestuia pentru comerţ cu două veacuri înainte de întemeierea principatului Moldovei nu se poate închipui. Ce-a fost Bârladul mai târziu, o datorează drumului comercial care ducea de la Lwow - Lemberg, prin Siret şi Suceava, mai ales însă prin Siret, spre porturile „tătăreşti”. Armenii, care, deşi puţin la număr, locuiau acolo, veniseră din oraşe care, la rândul lor, primiseră şi ele acest element oriental din Galiţia, iar imigrarea armenilor în această regiune ruso-polonă a avut loc abia în secolul al XIV-lea.

Pe vremea legendarului cavaler rătăcitor Ivanco Rostislavovici, Liovul şi Cracovia, de unde venea toată mişcarea comercială în aceste ţinuturi sud-estice, n-aveau încă nici o însemnătate. Înainte de anul 1257, germanii nu veniră în Cracovia, care abia atunci ajunse o civitas, iar însemnătatea Liovului purcede abia din veacul al XIV-lea, când armenii se aşezară aici lângă germani. În veacul al XII-lea nu se aflau în văile de jos ale Siretului, Prutului şi Nistrului decât doar câteva sate împrăştiate-n pustietate, aşa cum găsiră oştile bizantine ţara: un drum comercial nu fiinţa încă, şi chiar pe domeniul imperial nu era cu putinţă să se întreţină relaţii sistematice cu teri străine.

Încă din veacul al XV-lea apare-n Bârlad un şoltuz cu cei doisprezece pârgari ai lui, prin urmare o instituţie a dreptului magdeburgic: conducătorul se cheamă odată Carapoton şi era prin urmare un armean, altă dată numele său e Dinga. În pecete, obştea aceasta, care duce acum o viaţă sărăcăcioasă, e arătată ca oraş: trăg Bârlad; se găsesc apoi pe dânsa trei peşti zugrăviţi grosolan, cum şi trei stele şi un soare: interpretarea heraldică a acestor semne nu prezintă o deosebită greutate.

Tecuciul se află acolo unde apa Bârladului se varsă în Siretul cu mult mai mare. Ca şi Bârladul, el e o aşezare pe marele drum răsăritean, un oraş comercial, care se cobora în trecut până-n întâia jumătate a secolului al XV-lea; încă-n învoiala de împărţire a Moldovei între cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun, până atunci în luptă unul cu altul, Tecuciul e numit, în anul 1435, localitate, mişto, întocmai ca şi Vasluiul: amândouă sunt încunjurate de un volost, o întindere care ţine de oraş şi e alcătuită desigur din ţarini, păşune, pădure etc., pe când Bârladul singur poartă titlul de târg, adică oraş comercial cu piaţă.

„Localitatea” din secolul al XV-lea, cu postul ei de vamă domnesc, decăzu foarte de timpuriu într-un mare sat. Pe la 1650 cârmuia încă aici un şoltuz cu pârgarii săi, şi locuitorii îşi spuneau, după documentele publicate, orăşani. Pe pecetea cu inscripţie slavonă, pe care era prost mâzgălit, ca stemă a locului, un iepure fugind cu nişte picioruşe ascuţite, se putea ceti încă trag Tecuci, dar cetăţenii străini, mişcarea şi bogăţia, tot ce mai licărea încă în Bârlad şi Vaslui, aici pierise. Domnii, în măsura-n care se mutau de la o reşedinţă la alta, nu veneau mai departe de Vaslui, şi acest fapt îşi avu şi el înrâurirea sa.

Înfloritorul oraş-port din veacul al XVII-lea Galaţi, la vărsarea Prutului în Dunăre, nu exista încă două veacuri înainte de data întemeierii Moldovei: el se născu abia mai târziu din pricina noilor interese economice care se iviră pe urma suzeranităţii turceşti, şi anume pe locul unde, lângă morile de pe apa Covurluiului, nu fiinţa decât un biet sat de pescari.

Reni, aşezat pe malul basarabean, aproape la unghiul dintre ambele ape, numit de turci, după o altă numire slavă, Tomarova, câştigase mai devreme decât Galaţii însemnătate în acest colţ de ţară. cu toate că nici el nu se coboară mai departe decât a doua jumătate a veacului al XVI-lea şi cu toate că nici n-a existat aici vreodată o organizare orăşenească.

Dar, când, pe la jumătatea veacului al XVI-lea, Despot Vodă, la suirea sa în Scaun, vizită această margine a micului său stat, el merse de la Galaţi - localitatea nu e determinată mai de aproape prin vreun apelativ, deşi călătorul sas Reicherstorfer cunoaşte ceva mai înainte Galaţii ca oppidum - spre oppidum Reni, unde locuiesc mulţi negustori greci”.

Între Prut şi Nistru, în regiunea care din toate punctele de vedere formează o a treia insulă, un al treilea ţinut cu un caracter propriu geografic, etnografic şi nu mai puţin economic, se găsesc un număr-de orăşele care, ca Hotinul, s-au dezvoltat dintr-un „podgrad” - cum se cheamă în ţările sârbeşti. Domnii Moldovei, sau premergătorii lor necunoscuţi din acest colţ de graniţă, aveau cetăţui de ocrotire împotriva duşmanilor lor tătari şi înfiinţaseră în ele posturi de vamă pentru negustorii ce treceau pe-acolo, şi anume în Soroca, ce s-a ridicat abia în veacul al XVI-lea, pe timpul lui Ştefan cel Mare, şi în mult mai vechea Tighine, din care turcii au făcut „Bender”, acea Tighine care odinioară, pe vremea când Cetatea Albă aparţinea încă hanului tătarilor, deschidea drumul spre stepă, spre campi ai Hordei, spre Caffa şi înfloritoarea Crimeea. Soroca şi Tighina n-au avut niciodată caracter orăşenesc, şi cea din urmă, care ar fi putut ajunge un oraş, a fost împiedecată de la aceasta prin schimbarea drumului comercial în veacul al XV-lea.

La apus de cele două cetăţi, cu împrejurimea lor ca de târg, stă Orheiul, care a fost şi el întărit încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare şi-şi avu proprii săi pârcălabi: aceştia reprezentară pe foştii comandanţi ai părăsitei Tighine, căreia-i era totuşi menit un mai bun viitor sub cuceritorii ei turci. Orheiul căpătă de la domnii moldoveni libertăţi cetăţeneşti şi posedă dreptul magdeburgic adoptat de oraşele Moldovei: pe lângă pârcălabul domnesc orânduia afacerile orăşeneşti un şoltuz cu ajutoarele sale, care se găsesc încă de pe la anul 1580.

La sud-vest de aici, în apropierea marii păduri de la Prut, Codrul Chigheciului, în pragul unei „pustietăţi” sudice, stă Lăpuşna, care încă în veacul al XVI-lea îşi aştepta întâi coloniştii; ea era cel din urmă punct de vamă pentru negustorii care nu voiau să călătorească până la porturile sudice. Cel puţin, ca în orice localitate de hotar, domnul îşi ţinea şi în Lăpuşna marii-vătavi şi pe la 1590 chiar un pârcălab: dar alături de ei împărţeau dreptatea în neînţelegerile mai mici şoltuzul, pârgarii şi „oamenii buni”, ca în orice alt târg. Pe pecetea, care arată o cruce, obştea e numită „Lipoşna”.

Porturile din Moldova sudică, prin care până în ultimul pătrar al veacului al XV-lea trecea spre orient, prin mijlocirea negustorilor germani şi armeni din Lwow - Lemberg, o mare parte din comerţul polon şi din cel german mai depărtat, şi unde se făcea schimbul cu mărfurile orientale care erau aduse pe Marea Neagră de greci, ragusani şi armeni, sunt Chilia şi Cetatea Albă. Nu-i nevoie numaidecât să ne gândim la vechiul regat al regelui get Dromihete pentru a căpăta o explicare a originii Chiliei: clădit pe o insulă a Dunării de Jos şi anume pe braţul de fluviu ce şi-a luat numele de la dânsul, vechiul oraş avea o poziţie asigurată şi foarte priincioasă pentru comerţ.

În Chilia Veche locuiau mai mult pescari: ei erau desigur în cea mai mare parte români. Dar bizantinii, care chiar în tristele şi desperatele vremuri ale rătăcirilor barbare posedară mereu câteva puncte de reazim pe coasta Pontului şi pe cursul inferior al Dunării, în restauratele castele din epoca de cucerire a lui Iustinian şi Mauriciu, el apare la cronicarii Imperiului grecesc de răsărit din veacul al XII-lea ca loc de refugiu sau de exil, după împrejurări.

Tânărul Alexe Comnenul îşi plânse aici, cu îndureraţii săi ochi arşi, cruda-i soartă; aici a fost ajuns de prigonitorii săi răsturnatul împărat Andronic, cel ameninţat cu o moarte plină de chinuri. Când ne gândim cum acelaşi Andronic, în timpul domniei vărului său Manuil, pe când era încă un pretendent fără putere, fugi prin ţinutul vlahilor de la nordul Dunării în „munţii Haliciului”, unde a fost prins de românii de acolo, se lămureşte şi mai bine de ce detronatul împărat îşi căută mântuirea tocmai pe această cale, cunoscută de dânsul.

În veacul al XIII-lea, stăpânitorii Constantinopolului surghiuneau pe patriarhii lor căzuţi în dizgraţie la Chele, şi încă şi în veacul al XIV-lea apare „Chele sau Lykostomion” într-o însemnare a posesiunilor Patriarhiei. În aceeaşi vreme veniră-n cetatea grecească de la gurile Dunării şi genovezii, care, ca mulţămită pentru ajutorul dat la restaurarea împărăţiei bizantine pentru noua dinastie a Paleologilor, căpătaseră monopolul comerţului pe Marea Neagră şi acum voiau să înalţe steagul comercial al Sfântului Gheorghe în porturile ei mai mari sau mai mici, cum şi pe fluviile ce ţineau de dânsa.

Încă în anul 1381 rezida aici un consul genovez, cu casierul, massarius, al său, pe când corăbiile Republicii cercetau Pangalli, Constanţa, Vicina şi gurile Dunării, Sulina şi Sf. Gheorghe, pentru ca să încarce grâne şi piei nelucrate. Dar acest caricatorium frumenti italian ajunse încă de la începutul veacului următor, după 1403, în mâinile marelui domn muntean Mircea.

Sub stăpânirea muntenească şi puţin mai târziu sub comandanţi unguri, pe care-i trimisese Ioan Hunyadi, Chilia trăi şi prosperă, până când în anul 1465 a fost cucerită de eroul moldovean Şiefan. Oraşul avea desigur o populaţie foarte amestecată, care se trăgea mai mult din răsărit, adică era mai cu samă de origine grecească. După douăzeci de ani sultanul era stăpân peste Chilia (1484) şi gurile Dunării, şi timpul unui comerţ viu şi al bogăţiei provenite dintr-nsul trecuse pentru Chilia, şi în parte şi pentru întreaga Moldovă.

Nistrul se varsă în Marea Neagră printr-un fel de mic sân de mare. Pe malul nord-vestic al acestuia, unde puteau intra fără primejdie chiar corăbii mari, stăteau din timpuri străvechi surele ziduri ale unei cetăţi, unui grad de piatră de origine slavă, care, ca de obicei pentru întărituri mai mari, şi care nu sunt de lemn, a fost numit Belograd, Cetatea Albă. Pe vremea când cei dintâi piraţi ruşi străbăteau apele Pontului nordic, când comandanţii bizantini de la graniţă întreprindeau îndelungate călătorii de recunoaştere şi de negocieri înlăuntrul stepei, la pecenegi.

Cetatea Albă de la Nistru e amintită în diferite ştiri, dar mai era numită şi vechea Cetate Neagră (de către oamenii culţi, care nu-i luau în samă piatra „albă”, ci desigur bătrâneţea-i sură). Urmă apoi o vreme, pe la 1330, când cuceritorii tătari îşi puseră vameşii lor aici, în „Moncastro”. Când genovezii îşi supuseră gura Nistrului, ei găsiră încă aici rămăşiţele bizantinului Maurokastron, al cărui nume ei îl înţeleseră ca Mauocastro, Maocastro, în sfârşit Moncastro, pe când populaţia băştinaşă n-a cunoscut niciodată decât o Cetate Albă.

Negustorii italieni ocupară poate cetatea cu învoirea hanului, cum s-a întâmplat şi în Caffa, o reînnoiră pe deplin, o pierdură însă încă din veacul al XIV-lea în folosul domnilor Moldovei, care-şi întind stăpânirea „până la Mare”; în socotelile Caffei şi Perei nu sunt pomeniţi niciodată ofiţeri genovezi în Moncastro. Totuşi, pe la începutul veacului al XV-lea se încercă, şi cu succes, o însufleţire a vechii stări de lucruri: în anul 1400 până la 1401 Alexandru Vodă trimise o oaste şi puse să i se aducă din Cetatea Albă în capitala sa, Suceava, moaştele Sfântului Ioan cel Nou, care cu câteva decenii mai înainte îndurase martiriul din partea paginilor tătari; chiar în anul 1410 însă, portul acesta e pomenit de un notar al Republicii ca o colonie a genovezilor.

Mai târziu oraşul trecu în stăpânirea durabilă a lui Alexandru şi a urmaşilor lui, şi, când ţara a fost apoi guvernată de doi domni, care după o luptă îndărătnică puseră capăt lungilor neînţelegeri printr-un tratat, cel mai tânăr, Ştefan, căpătă ţinuturile de la miazăzi; unul dintre rudele şi moştenitorii săi, Alexandrei, rezida în Cetatea Albă, şi el a fost înmormântat aici la 1455.

Însemnătatea Cetăţii Albe, care era în vecinătatea nemijlocită a terilor tătăreşti şi sta în legătură cu Marea, întrecu pe a Chiliei; în veacul al XIV-lea, înainte încă de epoca genovezilor, veneau în portul de la Nistru vase şi corăbii din Trapezunt şi alte localităţi de pe malul asiatic al Pontului. În legenda mucenicului Ioan se pomenesc „locuinţi de-ale evreilor”, şi flota cruciaţilor găsi aici, încă înainte de 1450, numeroşi genovezi, letinii poporului, care cântă în poemele sale epice pe marii stăpâni „letini” ai Dobrogii şi nemăsurata lor bogăţie.

Alături de genovezi, şi venind ca şi aceştia din Crimeea, armenii s-au dat aici unui viu comerţ cu răsăritul şi apusul. Grecii nu puteau lipsi din acest loc de adăpost întemeiat de ei din vremuri străbune, unde se întâlneau barbarii slavici şi turanici din Campanea: aşa se găsesc un „famosus”, „Kryche von Weissenborg”, Caloiani şi fiul său Duca, care erau prea bine cunoscuţi liovenilor prin piperul lor şi alte articole de băcănie.

„Valahii” care veneau din acest port „valahic” la metropola de comerţ a Galiţiei, ca Dimitri, Dimitraş şi tatăl său „Iurgius”, desigur că nu erau aşa de numeros reprezentaţi în populaţia totală ca şi concetăţenii lor de origine străină. Despre constituţia acestui oraş-port pe vremea moldovenilor ştim câte ceva şi conform cu aceasta împrejurările erau acolo cu totul altfel decât în celelalte oraşe deosebit orânduite în ce priveşte dreptul public: pe lângă pârcălabii domneşti judecau şi acreditau jupani şi bătrâni; şi despre pecetea oraşului e vorba, dar fără date mai lămuritoare.

Toate acestea se schimbară însă odată cu cucerirea turcească din anul 1484, când noul Akkirman ajunse ceva mai mult decât o cetate de graniţă a sultanului şi-şi păstră chiar ceva din însemnătatea-i comercială de altă dată. Ca şi la Chilia şi Cetatea Albă, şi soarta oraşelor munteneşti de la Dunăre a fost hotărâtă de timpuria cucerire turcească, împiedecătoare a comerţului.

Aceasta se săvârşi sub Soliman cel Mare fără vărsare de sânge, numai printr-o poruncă împărătească îndreptată către domnul lipsit de ajutor al Ţării Româneşti, şi anume câtva timp după luptele lui Radu de la Afumaţi, sprijinit de unguri, împotriva begilor de pe ţărmul drept al Dunării şi curând după lupta, hotărâtoare pentru răsăritul creştin, de la Mohacs, la 1526, în care ultimul rege naţional al statului unguresc, pus pe fugă, peri în mlaştini. Prin această măsură şi prin ocuparea localităţilor de la Nistru se asigură în aceste regiuni graniţa împărăţiei.

Printre aceste porturi muntene de la Dunăre, Brăila fusese până în veacul al XVI-lea cea mai însemnată piaţă de comerţ. Aşezată mai jos de locul unde Siretul se varsă în marea arteră fluvială, Brăila avea cea mai priincioasă poziţie pentru a-şi putea exporta departe produsul pescăriilor sale, căci din câte un sat de pescari purced toate aceste porturi dunărene, când începutul nu l-a format un fost castel bizantino-împărătesc de multă vreme părăsit. Aşezarea primitivă a fost alcătuită desigur din pescarii români şi negustori greci, dar numele aminteşte românescul nume de botez Brăila (de la Brae; conferă Brăescul), din care s-a făcut şi Brăiloiu.

Întemeierea principatului Ţării Româneşti dădu modestului sat putinţa unui mare avânt: în anul 1368 Vlaicu Vodă acordă înlesniri negustorilor saşi din Braşov, care ar voi să treacă prin Brăila („Braylau”) spre „împărăţii străine, adică atunci când ar voi să viziteze Bulgaria, Constantinopolul şi Turcia. Câteva decenii în urmă, nu mai exista în aceste regiuni decât o singură „împărăţie străină”, aceea a împăratului păgân din Adrianopol, şi împăratul bizantin era de fapt un captiv al vecinilor săi. Spre Brăila veniră însă, în număr din ce în ce mai mare, după mărturiile unui călător german, „kocken und galein aus der haidenschafft”.

Cronicarul bizantin Chalkokondylas pomeneşte în veacul următor Brăila ca un port foarte însemnat şi oraşul cel mai de samă al domnului Ţării Româneşti. Din această epocă datează o scrisoare, din fericire păstrată, a obştii din Brăila către cea din Braşov şi care se ocupă cu o intervenţie pentru raguzanul Mihociu, ce se aşezase statornic în Brăila, plătea domnului dările cuvenite împreună cu ceilalţi cetăţeni şi prin urmare fusese primit în cetăţenie.

De aici se vede că oraşul îşi avea, ca orice altă aşezare liberă orăşenească din ţară, judele său şi pârgarii ce-l ajutau, şi că cetăţenii îşi câştigaseră, în schimbul plăţii unei anumite sume convenite către visteria ţării, dreptul unui Scaun judecătoresc neatârnat pentru afacerile negustoreşti, în veacul al XVI-lea, imediat înainte de ridicarea unei cetăţi turceşti aici, întâlnim iarăşi o astfel de scrisoare de intervenţie din Brăila.

Străina stăpânire barbară nu duse nicidecum la sărăcie şi des-populare, şi Brăila trecea încă în 1569 drept cea mai însemnată schelă pentru amândouă Principatele. Dar la o dezvoltare liberă, la o însemnătate politică a marelui port dunărean nu mai era acum de gândit: saşii ardeleni uitaseră vechea cale comercială Braşov-Brăila, iar peştii din apele de acolo îl trimitea nazirul cetăţii la Constantinopol.

La miazăzi de Brăila Dunărea se desface în două braţe şi apoi într-o puzderie de pâraie şi lacuri, aşa că formează pentru pescuit un loc foarte prielnic, care nu se poate asemăna în această privinţă decât cu gurile Dunării. Pe o mică distanţă întâlnim apoi iarăşi un curent unic, după aceea însă se întinde din nou până la Silistra o a doua insulă, care seamănă cu cea dinainte.

Între aceste terenuri bogate în pescării se ridică în faţa Hârşovei din Dobrogea, a cărei vechime nu se poate stabili, Târgu de Floci, unul din cele mai vechi ale Ţării Româneşti, pomenit încă din veacul al XV-lea. Târgul scăpă de soarta Brăilei, şi încă în veacul al XVII-lea se hrăneau din pescărit membrii acestei obşti, care, cum se pare, se alcătuia din români şi bulgari şi era administrată conform dreptului ardelenesc, răspândit peste tot, de un jude şi pârgarii săi.

Din epoca romană şi până în timpul de faţă Durostorum, Dârstorul, Silistra şi-a susţinut poziţia ca localitate de frunte la punctul unde Dunărea îşi schimbă direcţia de la apus spre răsărit, se îndreaptă spre miazănoapte şi mărgineşte în spre apus Scythia Minor, Dobrogea românească de astăzi, care ajunge până la Marea Neagră. O aşezare însemnată pe malul stâng era făcută cu neputinţă prin însemnătatea Silistrei; Călăraşi, capitala judeţului Ialomiţa de azi, nu e altceva decât un fost sat de soldaţi, un „sat slujitoresc”, ajutat de noroc, unde se stabiliseră călăraşi care se bucurau de oarecare uşurări de dări şi în schimb trebuiau să se prezinte cu caii lor la Curtea domnului.

În susul marelui fluviu nu se găsesc decât sate şi câmp gol, până la punctul unde Dunărea formează o insulă destul de mare: acolo se afla Rusciucul în Bulgaria şi în faţa acestui oraş Giurgiu. Rusciucul ţine acum locul vechiului Cerven, aşezat aproape de el, unde rezida întâmplător episcopul de „Silistra şi Cerven” - aşa, de pildă, în veacul al XVII-lea.

Giurgiul n-are o origine genoveză, aşa cum, pe baza numelui său, s-a crezut multă vreme; oraşul e numit după întemeietorul său, un român. Giurgiu; în veacul al XIV-lea şi al XV-lea era o cetate, a cărei stăpânire a fost disputată cu aprindere de turci şi români, dar la urmă rămase celor dintâi. Comerţ, privilegii comerciale şi administraţie orăşenească erau cu totul necunoscute în Giurgiu înainte de 1829 - atunci înapoiară turcii Ţării Româneşti raialele lor de la Dunăre; aici era numai un vad, un brod, adică o trecere înlăuntrul ţării turceşti, şi pe un drum vechi se îndreptau într-acolo braşovenii.

Turnu Măgurele, la gura Oltului, e numit, după vechiul castel bizantin care, după restaurarea lui de către turci, joacă un rol în războaiele dintre dânşii şi creştini, sub numele de „Nicopolis Minor”: în privinţa comerţului şi a vieţii orăşeneşti e şi aici ca la Giurgiu. Mai departe în susul apei existau încă din anul 1247 pescării bogate la Celei, şi aceste piscinae fură exploatate pentru regele Ungariei de administraţia din Banatul care-i aparţinea.

Calafatul nu era în secolul al XV-lea decât un post de vamă şi în modesta lui istorie n-au ce căuta genovezii, cum s-a admis pe nedrept. Şi, în sfârşit, în numele cetăţii din care se dezvoltă în Ţara Românească apuseană marca ungurească mai sus numită, în Severin, nu trebuie să vedem altceva decât Cetatea lui Severin - căci numele de Severin se găseşte des în ţară, cum am mai arătat, şi există chiar un sat Severineştii -, numită după un şef necunoscut sau un întemeietor de sat, care se stabilise aici. Cetatea păstră exclusiv caracterul unui loc întărit, până când în secolul al XVI-lea căzu în mâinile turcilor.

Înlăuntrul Olteniei, şi ţinând seamă şi de malul stâng al Oltului, se află două oraşe care merită să fie amintite, Craiova, capitala ţinutului în veacul al XVII-lea, n-are nici o origină legendară cumană sau bulgărească; când domnii Ţării Româneşti căpătară Banatul, deoarece cetatea Severinului nu le aparţinea, întemeiară un „Nou Severin” în munţi, în apropierea lacului după care oraşul purta numele de Râmnic, şi aici a fost strămutat şi Scaunul episcopului de Severin.

Din pricina numelui ei, Craiova e pusă în legătură de către un scriitor ragusan de la sfârşitul veacului al XVI-lea cu istoria viteazului fiu de crai Marcu. În acest răstimp oraşul era „întins, populat şi plin de tot felul de provizii”, dar lipsit de orice întărituri, cu toate că Banul îşi stabilise acolo reşedinţa. Pecetea Craiovei poartă într-un dublu cerc crucea, două stele şi inscripţia: „Craiova oraş”. Despre o constituţie orăşenească nu este însă vorba nicăieri.

Pe malul muntenesc al Oltului sta încă din anul 1368, ca un vechi portorium pentru mărfurile ardelene care erau duse în Banat, Slatina. În amintitul privilegiu comercial pentru braşoveni, Vlaicu Vodă scuteşte pe străini de darea ce se lua aici, şi se poate presupune că şi la Slatina avem a face cu un vechi punct de graniţă ca şi la Tighina în Moldova. Graniţa a fost împinsă mai departe prin întinderea statului, şi oraşul nu mai apare mai târziu ca loc însemnat, ca târg sau oraş al ţării.

Aceasta e pe scurt tot ce se poate spune despre începutul oraşelor româneşti. Acum trebuie să trecem la oraşele din lăuntrul şesului muntean. Ca o capitală provizorie a Ţării Româneşti apar Bucureştii întâi în veacul al XV-lea, sub ocrotitul turcilor, Radu cel Frumos, care nu se putu susţinea decât cu sprijinul apropiatei cetăţi turceşti Giurgiul. S-a presupus că cea mai veche „Cetate a Dâmboviţei” - acest râu îşi trece şi prin Bucureşti micile-i valuri tulburi - ar fi identică cu localitatea care apare mai târziu sub numele de Bucureşti.

De fapt însă exista de pe la mijlocul veacului al XIV-lea şi o „Cetate a Dâmboviţei” de sus în apropiere de izvorul râului, în munţi, şi acolo trebuiau să plătească vamă braşovenii care veneau în ţară. Pe cursul aceluiaşi râu se ridică mai târziu un al doilea castrum, şi oamenii care se adunară laolaltă sub ocrotirea lui numiră aşezarea lor după un sat ce se afla aici: „Bucureşti”, adică coborâtori ai lui Bucur.

În curând se deschise drumul spre Giurgiu, şi el formă o linie de comunicaţie directă cu ţările turceşti; acest fapt, precum şi aşezarea aici a domnilor cu sentimente turceşti, contribui la dezvoltarea prielnică şi la îmbogăţirea Bucureştilor. Cel mai vechi document asupra organizării acestei capitale datează din anul 1578; de atunci apar regulat judele şi cei doisprezece pârgari din Bucureşti, pe lângă mulţi meseriaşi şi negustori băştinaşi şi străini. Pecetea, schimbată de câteva ori, stă în legătură cu cele mai cunoscute, mai mari biserici din capitală i întâi e înfăţişată Maica Domnului cu Isus, mai târziu Buna Vestire.

În Caracal, răsări un orăşel nu prea departe de Olt, în aşa-numita Oltenie, de pe urma faptului că războinicul domn Mihai îşi ţinu aici cartierul în timpul luptelor de la Dunăre cu turcii: mai departe nu ştim nimic despre modesta istorie a acestei localităţi. Aceasta cred că e de ajuns pentru a cunoaşte şi judeca începuturile vieţii româneşti în oraşe. Peste tot întâlnim în aceste oraşe străini, care au venit cu dreptul lor, cu constituţia orăşenească obişnuită în patria lor, pentru a întemeia colonii asemănătoare pe pământul românesc.

Populaţia băştinaşă a izbutit să fundeze numai sate de pescari la Dunăre, care s-au dezvoltat apoi în porturi, sau reşedinţe domneşti pentru domnul ţării, sub ocrotirea unui „castrum” al lui. Acelaşi lucru se poate spune şi despre partea din vechiul „pământ românesc” care se cheamă astăzi Ardeal. Toate oraşele îşi datorează existenţa unei imigraţii orăşeneşti străine, căci nici ungurii n-au întemeiat el singuri vreo obşte orăşenească. Cele mai vechi oraşe sunt toate durate de saşii chemaţi de la Rin în ţară.

Unde germanii n-au dat elementul orăşenesc, sau unde au venit abia mai târziu şi în număr mic şi prin urmare n-au posedat singuri puterea, acolo n-avem decât târguri, care s-au ridicat în timpuri mai nouă din sate, fie prin înfiinţarea de bâlciuri, fie prin descoperirea vreunei ramuri industriale mai bogate. Aici ca şi peste munţi se arată neînclinarea neamului românesc de a trăi într-un oraş închis, bogat, unde e muncă regulată şi unde trebuie ţinută o gospodărie econoamă. Românului îi trebuie spaţiu, cer, natură, libertate; acestea-i sunt cele mai de samă trebuinţe; ele stau la baza sufletului său şi răsună şi în cântecele sale.

Check Also

Regimul juridic al oraşelor pontice sub stăpânirea romană

Încă înainte de această dată, în situaţia ţinuturilor de la Dunărea de Jos se petrecuseră …

Dezvoltarea oraşelor. Meşteşugurile şi comerţul în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

O parte din oraşele Ţării Româneşti şi Moldovei sunt în plină decădere (Oraşul de Floci, …

Viaţa culturală şi religioasă în oraşele greceşti din Dobrogea în epoca elenistică

Aşa cum n-au putut împiedica desfăşurarea unei activităţi economice şi politice de o remarcabilă vitalitate, …

Organizarea oraşelor din Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Unităţile administrative şi judiciare amintite: scaunele, districtele, comitatele, precum şi episcopiile, îşi aveau reşedinţele în …