Viaţa materială a geţilor şi a dacilor

Agricultori şi păstori

Geţii şi dacii care trăiau pe jumătate nomazi cât timp au stat la sudul Dunării, trec la viaţa aşezată, când se strămută la nordul fluviului. Devenind agricultori, ei se organizară, într-un stat, care ia forma neapărată, tuturor statelor începătoare, absolutismul monarhic. La începutul traiului lor la nordul Dunării, geţii avură precumpănirea, şi autorii vechi ne vorbesc de regii lor într-un timp când dacii nu apar nici măcar cu numele în scrierile lor. Cel dintâi rege get ce se întâlneşte în câmpia munteană este acel Dromichete, contimporanul lui Lisimac (301-281 î.Hr.), pe când cel mai vechi rege dac pomenit, Burebista, trăieşte mai bine de 300 (200) de ani după Dromichete (pe la 44 î.Hr.).

Totuşi aceste popoare, geţii şi dacii, se contopesc mai apoi într-unul singur, care ia numele tribului domnitor, acel al dacilor, încât autorii vechi care şi mai înainte amestecaseră adeseori pe aceste două naţii, urmează înainte a lua, în arătările lor, pe una drept cealaltă. De aceea, cu toate că se găsesc ştiinţe deosebite asupra geţilor şi a dacilor în scrierile vechi, ele nu trebuie luate numaidecât ca referindu-se la poporul arătat, putând fi atribuite fără deosebire şi la celălalt popor îngemănat.

Pentru a înţelege organizarea unui popor, trebuie studiate elementele vieţii sale, căci numai din combinarea acestor elemente rezultă forma generală a traiului său. Să începem cu temelia existenţei oricărui popor, starea sa materială sau economică, pentru a ne urca apoi treptat către manifestările mai superioare ale vieţii omeneşti.

Schimbarea traiului geţilor şi al dacilor, din nomad în aşezat nu se făcu deodată şi într-un chip năpraznic, ci mai mulţi ani trecură în care ei zăboviră în o stare mijlocie. Aşa, ştim că, pe timpul lui Alexandru cel Mare, ei posedau numai oraşe de lemn şi că viaţa lor era aşa de puţin întemeiată, încât se putură uşor retrage la venirea Macedoneanului şi scăpa de el în pustietăţile lăuntrice ale ţării lor, unde Alexandru nu voi să-i urmărească.

Chiar pe timpul lui Lisimac, armata acestuia este nevoită să se dea prinsă, din cauza lipsei de hrană, ceea ce rar se întâmplă în o ţară agricolă şi aşezată, dar este îndestul de firesc lucru într-una locuită de un popor, ale cărui avuţii de căpetenie sunt turmele de animale. Potrivit cu această stare a geto-dacilor, în primele timpuri ale aşezării lor la nordul Dunării, găsim notiţe la scriitorii contimporani, care par a atribui acestui popor un trai cu desăvârşire nomad. Aşa Columella, care trăieşte prin secolul întâi era noastră, în tratatul asupra Agriculturei, ne spune că „oarecari naţii, necunoscătoare de grâne, trăiesc din turme de oi, din care cauză cei mai mulţi din nomazi şi din geţi au fost numiţi mâncători de lapte”.

Cu toate acestea, am văzut cum geţii, încă din primele timpuri ale strămutării lor în Muntenia, cultivau grâul, şi aceeaşi cultură se vede mai târziu şi la poporul dac; căci, pe Columna lui Traian, găsim legionari secerând grâu pe ogoarele dace, şi un alt tablou ne arată grâne găsite de romani într-un lagăr părăsit de daci; iar printre dregătorii cei mai mari ai statului dac, întâlnim şi supraveghetori ai agriculturii.

Deşi grâul se vede că a fost cultivat în Dacia, totuşi credem că hrana naţională a dacilor era meiul sau mălaiul. Plinius anume ne spune că „popoarele pontice preferă meiul tuturor celorlalte mâncări”. Sub numele de popoare pontice, el trebuie să fi înţeles cel puţin pe geţi care se întindeau până pe malurile mării, dacă nu şi pe daci. Naturalistul Aelian din secolul al II-lea d.Hr., după ce arată hrana naţională a mai multor popoare, spune că: „Meoţii şi sarmaţii s-ar hrăni ou mei.”

Priscus, când descrie călătoria lui la Attila, spune că într-un sat locuitorii băştinaşi i-ar fi adus mei în loc de grâu şi mied în loc de vin. Meiul pare a fi fost temelia hranei locuitorilor din ţările române, până adânc în timpurile moderne, când popuşoiul (porumbul) veni să înlocuiască această antică cereală. Aşa, un misionar catolic care vizitează Muntenia pe la 1670, spune că „tot acel popor se hrăneşte din pâine de mei”, şi Mihai Viteazu este poreclit de saşi în bătaie de joc: „Mălai-vodă”.

Pe lângă numele de mei, se află la români şi acel de mălai, care pare a fi rămăşiţa formei dace a cuvântului, după un prototip malana, pe când meiul este format din latinescul milium, precum teiul din tilia. Din cuvântul mălai s-a format apoi, prin duplificare, mamalai, care a dat naştere numelui mâncării de astăzi naţionale a românilor: mămăliga.

Ca băutură geto-dacii cunoşteau vinul, pe care l-am găsit încă de mai înainte cultivat de agatirşi în Transilvania. Se ştie că patria cea veche a geto-dacilor, Tracia, era o regiune vinicolă, cauză pentru care şi era considerată ca locul de naştere a zeului vinului, Dionisos. Chiar dacă n-ar fi găsit geto-dacii cultura vinului aclimatată în părţile nordice ale Istrului, ar fi introdus-o ei din sud. Îmbelşugarea vinului la popoarele tracice explică viţiul lor naţional, beţia.

Autorii vechi ne spun chiar despre geţi că, la ei, „bărbaţi şi femei beau vinul după moda scitică, neamestecat cu apă, slujindu-se, în loc de pahare, de cornuri mari de cerb şi de bou, care se treceau din mână în mână.” Atheneu şi Platon adaog că au obiceiul de a bea până la deplina îmbătare. Corneliu Nepos asigură că „Tracii au obiceiul de a lupta cu paharul ca cu armele, fiind oameni foarte dedaţi la băutură”. Burebista, organizatorul statului dacilor, pune un frâu acestei patimi necumpătate, ordonând dacilor, prin organul profetului Deceneus, ca să stârpească viile, de care ordin, lucru îndestul de extraordinar, dacii ascultară.

Din industriile agricole, se pare că dacii nu cunoşteau morile mecanice, cu apă sau vânt; căci Ovid, care a fost în ţara geţilor, în surghiun la Torni, spune despre femeile gete că „în loc de lână, ar frânge darurile Cererei”, ceea ce trebuie raportat la faptul că ele măcinau grâul la morişti de mână. Instrumentele lor de arătură nu ne sunt cunoscute; numai secerile de bronz ce s-au găsit în Transilvania, au o formă apropiată de acea a secerilor de astăzi.

Grânele se păstrau în gropi de pâine, ca până mai odinioară în ţările române. În afară de agricultură, îşi trăgeau geto-dacii hrana lor din creşterea animalelor. Am văzut pe geţi numiţi mai sus mâncători de lapte. Ei posedau, înainte de toate, herghelii foarte bogate de cai, care probabil vor fi servit într-un timp mai vechi ca şi sciţilor la hrana animală, singura de care dispun popoarele nomade.

După aşezarea geto-dacilor, caii serveau pentru călărie. Boii erau întrebuinţaţi pentru lucrarea câmpului şi cărături, probabil şi carnea lor pentru hrană. Vacile, pentru laptele lor, din care ştiau a extrage untul, prin urmare şi smântâna şi brânza. Oile erau de asemenea îngrijite atât pentru laptele, cât mai ales pentru lâna lor, foarte trebuitoare spre învestmântare, în o ţară aşa de friguroasă în timp de iarnă, ca Dacia. Afară de acestea, se mai ocupau locuitorii Daciei şi cu străvechea îndeletnicire a creşterii albinelor, din productul cărora ei chiar dobândeau un articol de export.

Casele geţilor şi ale dacilor, în primele timpuri ale viţei lor în pământul Daciei, erau de lemn, deoarece am văzut pe Alexandru cel Mare dând în Muntenia peste un oraş, al cărui nume nu ni s-a păstrat, construit din asemenea material. De aceste oraşe, sunt amintite în istoria primitivă a geţilor, încă alte două: unul este oraşul Helis, unde Dromichete aduse pe Lisimac; celalalt, Genucla, al regelui get Ziraxis.

Dacii care vin mai târziu, au şi ei construcţii de lemn făcute din garduri de nuiele căptuşite cu lut. Cele mai adeseori, ei clădeau zidurile prin lut apăsat între doi păreţi de scânduri şi apoi ars. Cele mai multe din clădirile lor, mai ales cele militare, fiind ridicate de meşteri romani, erau de piatră şi închegate cu puternicul mortar roman, care au lăsat până astăzi urme în mai multe ruine.

Geţii şi dacii duceau, în locuinţele lor, o viaţă destul de simplă. Despre această simplicitate avem o dovadă în descrierea mesei date de Dromichete regelui Lisimac, la care masă se spune că geţii ar fi mâncat din blide de lemn mâncări ordinare. Totuşi, din această descriere chiar, se poate vedea că obiectele de lux, tacâmuri de aur şi argint, nu erau necunoscute geţilor, deoarece ei ospătează pe macedoneni din acestea, prefăcându-se că le dispreţuiesc, pentru a putea da regelui străin o lecţie de morală.

Şi la geto-daci, ca şi astăzi, va fi fost mobilierul deosebit după condiţia de avere a claselor societăţii: simplu şi sărac în casa ţărănească; bogat şi scump în cele avute. Că luxul nu era străin întregii poporaţii geto-dace, se vede din bogatele prăzi de război luate de Traian la cucerirea Daciei. El putu ridica măreţul său for numai cât din prada de mână făcută de la daci.

Pe basoreliefurile Columnei lui Traian, se văd soldaţi romani ducând mai mulţi catâri încărcaţi cu vase de metal, fără îndoială, vase de argint sau aur. Aiurea, se vede o căpetenie dacă oferind lui Traian o tavă plină cu giuvaiere, pentru a-şi răscumpăra viaţa. Traian hărăzeşte apoi două vase de argint şi un corn de zimbru împodobit cu pietre scumpe, probabil, cornul de băut al lui Decebal, lui Jupiter Casianul, din templul de lângă Seleucia, în timpul expediţiei sale asiatice.

Tot pe Columna lui Traian, se văd sculptate pe piedestal, înainte de a se începe scenele războiului, un număr însemnat de vase, care sunt cu siguranţă reproducerea unor bucăţi luate de la daci. Deşi se poate ca aceste lucrări de argintărie să fi fost executate în afară de Dacia sau în această ţară chiar, de meşteri străini, s-ar putea totuşi admite, faţă cu arătările lui Pausanias şi Herodot asupra perfecţiunii artei făurăriei la sarmaţi, masageţi şi la sciţi, că nici geto-dacii, care erau un popor cu mult mai civilizat decât celelalte, nu vor fi rămas mai pe jos în arta argintăriei.

Dacă forma acestor giuvaere putea fi dată obiectelor găsite în Dacia, şi de mână străină, materialul principal din care erau făcute, aurul, era un product indigen al ţării. Am văzut încă pe agatirşi lucrând, din aurul aflat de ei în Transilvania, felurite podoabe. Dacă nu se poate hotărî întrebarea de au cunoscut chiar agatirşii minele de aur ale ţării lor sau dacă ei culegeau acest metal preţios din nisipul râurilor, vom vedea că pentru daci se dovedeşte într-un chip învederat cunoaşterea şi exploatarea minelor. De asemenea, vom vedea că atât geţii, cât şi dacii, se foloseau de bogatele ocne de sare ale Munteniei şi Transilvaniei.

Îmbrăcămintea

Îmbrăcămintea geto-dacilor era, după cât se vede, identică la ambele popoare. Cel puţin basoreliefurile Columnei lui Traian nu ne dau decât un singur soi de vestmânt civil la toţi barbarii reprezentaţi pe ele, şi între care, fără îndoială că a trebuit să fie şi geţi. Un vers al lui Ovidiu vorbeşte într-altele despre „Geţii purtători de pantaloni” şi tocmai pantalonii erau partea caracteristică a vestmântului dacilor. Aceşti pantaloni erau largi şi lungi până la căpută, unde erau legaţi cu o sfoară. În picioare purtau un soi de opinci prinse cu nojiţe; capul la cei nobili era acoperit cu un soi de căciulă frigiană, care nu se vede însă a fi fost făcută din piele de miel, ci dintr-o stofă moale, deoarece înfăţişează creţi şi ia prea exact forma capului.

Corpul era îmbrăcat cu o tunică lungă până la genunchi şi încinsă peste brâu, iar, pe deasupra, era aruncată o manta fără mâneci, prinsă pe umăr cu o agrafă. Atât geţii, cât şi dacii, purtau bărbi pline şi, după cum se vede, nu se tundeau nici nu se pieptănau mai niciodată, pentru care îi şi numeşte Ovidiu „negrijiţi, netunşi şi zburliţi”. Părul îl purtau retezat în frunte şi în plete lungi pe tâmple şi pe ceafă. Femeile aveau două tunici, una lungă până în călcâi, şi alta, deasupra, până la genunchi, prinsă într-o agrafă la piept, iar pe cap purtau o legătoare care slobodă, care le acoperea părul în totul. Mai ştim că geţii obişnuiau a se tatua.

S-a susţinut de unii scriitori că costumul ţăranului român ar reproduce cu exactitate îmbrăcămintea vechilor daci. Asupra acestei asemănări observăm că ea se reduce aproape numai la portul părului, care se vede într-adevăr a fi şi astăzi tot acel ce era obişnuit pe atunci, anume, tăiat în frunte şi în plete lungi pe spate, pe când romanii purtau părul tuns scurt. Ţăranul român consideră din contră de cea mai mare nenorocire, când îşi vede retezată podoaba capului. Cât despre părul de pe obraz, observăm că romanii umblau cu totul raşi, mustăţi şi barbă, şi că ţăranul român de astăzi rade numai barba, dar nu se atinge de mustăţi, ale căror tăiere se consideră ca un semn de ruşine.

Cât despre elementele îmbrăcămintei lor, este de observat că berneviciul sau iţarul este strâmt şi încreţit pe picior, iar nu larg ca braca dacilor; acoperirea corpului se face cu cămaşa care, deşi seamănă cu tunica internă a dacilor, nu are nimic caracteristic; pe deasupra însă, ţăranii români poartă bundiţa, cojocul sau sumanul, iar nu mantaua dacă. Căciula nu seamănă, pe de altă parte, întru nimic cu acel fes fără ciucur al dacilor. Brâul de cură, lat şi împodobit cu alămuri, este pe de altă parte străin îmbrăcămintei străbunilor românilor, precum nu se află la ei cămaşa cu altiţe, nici fotele reţinute de un brâu, părţile mai osebitoare ale vestmântului femeilor române.

Portul naţional al românilor nu este nici roman, nici dac. Deşi cuprinde multe elemente slavone, el este, mai ales în ce priveşte toaleta femeiască, o plăzmuire proprie a gustului naţional, determinată până la un punct de condiţiile climatului, în sânul căruia a luat naştere. Cu toate că Ovid pare a tăgădui femeilor dace îndeletnicirea cu ţesutul, alţi autori arată dimpotrivă, că ele se dedau la această lucrare. Aşa Hesichiu ne spune că „este o plantă, cânepa, ce are o oarecare asemănare cu inul; femeile Traciei fac dintr-însa vestminte.” Întrucât vedem pe Columna lui Traian popoarele Daciei îmbrăcate cu stofe ţesute, putem admite cu siguranţă că aceste ţesături nu erau importate, ci pregătite de femeile lor.

Comerţul

Despre comerţul pe care dacii îl făceau încă din timpurile anteromane, cu deosebitele popoare ale lumii vechi, putem culege indicii îndestul de sigure din monedele aflate pe pământul Daciei şi care datează din vremile mai vechi decât cucerirea romană. Pe lângă monedele dace bătute într-un chip cu totul grosolan dintr-o amestecătură de aur şi de argint, având ca efigie figura unui cal fără urechi, cu 5 bobiţe în loc de coamă şi cu câteva linii informe închipuind pe un călăreţ, s-au mai găsit pe pământul fostei Dacii monede de la poporul tasienilor din insula Tasos a Archipeleagului, nişte tetradrahme cu capul lui Bacus şi Hercul, din care o seamă au fost aflate în Muntenia Mare, lângă Giurgiu şi Bucureşti; apoi multe monede de ale regilor macedoneni, statere de aur de ale lui Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, din care iarăşi s-au găsit lângă Giurgiu vreo 250 de bucăţi şi mai ales o mare câtime de lisimahi.

Din aceştia ne spune Wolfgang Lazius că s-ar fi găsit deodată 30.000 lângă râul Strei; mai multe alte mii s-au aflat lângă Muncel, la Grădiştea Nouă. Ele au o greutate obişnuită de 3 galbeni. Numeroase sunt şi drahmele de la Apolonia (Avelona), Dirachium (Durazzo) şi din Iliria (Albania). În sfârşit, s-au mai găsit monede de bronz din Corcira, Panormus din Sicilia, Scodra (Scutari), Issa (insulă din Marea Adriatică, lângă coasta dalmatină), Hiponium din Brutium, Cizic; din aceste din urmă, 15 la Galaţi.

Comerţul Daciei era deci îndestul de întins, deşi nu trebuie conchis numaidecât, de la aflarea unor monede, la relaţiile cu poporul căruia acele monede aparţin, întrucât se putea ca unele monede străine să fi venit în Dacia prin popoarele acelea cu care dacii erau în legături de comerţ mai nemijlocite, precum coloniile grece de pe malurile Pontului Euxin. Acest comerţ va fi constat din exportul grânelor către oraşele maritime care le trimiteau la rândul lor, mai departe spre ţările greceşti, de obicei sărace în cereale.

Nu mai puţin se exportau şi cai care încă de pe atunci par a se îi bucurat, mai ales în părţile Moldovei, de reputaţia pe care o posed până aproape de timpurile noastre. Aşa găsim că Filip al II-lea cumpără 20.000 de iepe din câmpiile de la gurile Dunării, pentru a regenera rasa din Macedonia. De asemenea exportau, ca şi mai înainte, agatirşii, mierea şi ceara către popoarele de peste Dunăre. Importul trebuia să fi stătut din arme, stofe mai scumpe, apoi bronz şi obiecte de bronz, întrucât unul din elementele alcătuitoare ale acestui metal, cositorul, lipseşte din ţările dunărene .

Mai însemnată însă poate părea împrejurarea că s-au găsit în Dacia multe monede romane din epoca republicană sau anterioare cuceririi romane. Astfel s-au găsit mai multe sute de denari anteriori lui Iuliu Cesar, dintre anii 217-49 î.Hr., din care 9 bucăţi consulare din timpul celui de al doilea război punic, anul 217, 38 anteriori anului 154, 246 anului 81, 47 anului 50, 61 anului 48 şi 12 din anul 38 î.Hr., toate acestea la Apoldul Mare. La Cerbel, în cercul Orăştiei, s-au găsit iarăşi 49 de denari anteriori lui Iuliu Cesar şi nenumăraţi alţii, toţi din timpurile înaintea expediţiilor lui Traian.

Aceste monede romane nu pot fi considerate ca fiind aduse de romanii ce colonizară Dacia după prefacerea ei în provincie, căci ar fi curios să se fi aflat în Dacia atâţia colecţionatori de monede vechi. Este de admis că cele mai vechi din ele vor fi fost aduse tot de negustorii din coloniile greceşti ale Mării Negre, care aveau legături comerciale cu romanii şi cu dacii; cele mai nouă au putut fi aduse chiar de romani pe care-i vom vedea intrând în relaţii cu dacii, mai ales pe timpul lui Decebal.

Starea materială a poporului geto-dac ne arată deci numai începuturi de dezvoltare. În o ţară însă bogată, precum era Dacia, aceste începuturi chiar trebuiau să pună pe popor în o poziţie materială îndestul de favorabilă, cauză pentru care şi vedem în Dacia astâmpărându-se mai curând decât aiurea viaţa nomadă şi alipindu-se omul de pământul roditor, precum, cu multe veacuri înainte, darnica vale a Nilului oprise pentru prima oară hoardele vagabonde ale omenirii, împingându-le către pârghiile civilizaţiei.