Viaţa economică a românilor la 1900

În vremurile mai vechi nu se putea deosebi între români decât plugari şi păstori, şi numărul plugarilor întrecea, bineînţeles, cu mult pe acel al păstorilor. Ocupaţia naţională a poporului românesc a fost în toate vremurile în primul rând agricultura.

Viaţa păstorească era peste tot în decădere, căci marii proprietari de turme şi crescătorii de vite din Ardeal, mai ales din regiunile de la sud de Braşov şi Sibiu, care dădeau odată ocupaţie atâtor păstori, bârsanii din Ţara Bârsei şi sibienii sau ţuţuienii din preajma Sibiului, dispăruseră aproape cu totul. Acum nu se mai trimeteau ca odinioară multe mii de oi de cel mai bun soi, bârsane, în ţara de peste Carpaţi, pentru a-şi căuta până în Dobrogea, ba chiar până în Basarabia, iarba grasă şi atât de îmbelşugată de acolo. Acum cei ce dădeau de lucru ciobanilor erau numai ţăranii mai chiaburi, şi bogăţia lor în oi era relativ mică: nici măcar 9.000 de oi nu se mai trimeteau acum la păşunat în România.

Ceea ce mai înainte forma obiectul unor lungi şi serioase tratative diplomatice şi dădea prilej de tratate speciale între Austria şi Principatele dunărene - chestia „ciobanilor ardeleni” - Se regula acum într-un singur paragraf al tarifului vamal. Şi în regatul României creşterea oilor şi a vitelor scăzuse în genere foarte mult. Marele export de oi de mai înainte spre capitala turcească încetase de mult şi relaţiile comerciale cu Turcia erau mai ales de la 1878 de o însemnătate foarte secundară. Lucrarea lânii în fiecare casă boierească, cu ajutorul a multor roabe ţigănci, făcea parte din domeniul trecutului: stofele şi hainele de lână se importau mai mult fabricate gata din Apus. Numai la ţărani brânză şi mămăliga era o necesitate zilnică, hrana naţională. Dar cu toate acestea ultima statistică (1903) nu însemna mai puţin de 5-600.000 de oi.

Încă din veacul al XIV-lea Oltenia exporta cu turmele porcii în Ardeal, şi puţin mai târziu comerţul de export moldovenesc ducea boi mari, graşi, până la Danzig, de unde mai târziu erau încărcaţi chiar pe corăbii spre Anglia. Epoca mai nouă adusese încă şi în acest domeniu al economiei naţionale însemnate prefaceri. Uriaşele păduri de stejar, care dădeau porcilor în mare abundenţă cea mai bună hrană a lor, dispăruseră prin desţelenirile veacului al XVI-lea şi al XVII-lea. De atunci încoace agricultura urmărită şi extinsă reclamase pentru sine păşunile din Moldova, care odinioară formau cea mai mare parte din mănoasa ţară.

Ţăranul era legat de agricultură prin interesele sale vitale ca proprietar de pământ sau ca muncitor cu ziua la marele proprietar şi ţinea numai atâtea vite câte-i erau absolut necesare la munca lui de câmp. Afară de aceasta la împroprietărire s-a fost uitat să se dea ţăranului pe lângă ogor şi imaş, şi arendarea lui, taxa ce se lua pentru utilizare, costa mult. Pe de altă parte exportul în străinătate era în diferite feluri restrâns şi promitea puţin câştig, de când statele vecine, Serbia şi Bulgaria, cu crescătoriile lor mai bune de vite, deveniseră concurente şi de când agrara Ungarie cu tertipuri de poliţie veterinară împiedeca exportul.

Rusia, vecina de răsărit, avea destule vite, aşa că nu-i trebuia să importe decât foarte puţine, şi măreţul comerţ de odinioară al Moldovei cu boi graşi s-a fost restrâns la un mic export în spre Basarabia şi spre judeţele ruseşti învecinate. Spre norocul crescătorilor de vite, consumarea cărnii în oraşele în continuă creştere se făcea în mare cantitate şi chiar şi în hrana ţăranului juca un rol din ce în ce mai mare, cu toate că acesta voia încă mai bine carnea de porc şi de pasăre, pe când carnea de vacă i se părea „spurcată”.

Creşterea albinelor era încă în veacul al XVIII-lea un izvor de bogăţie. De demult mierea şi ceara românească erau cunoscute şi mult preţuite la Constantinopol şi chiar în Veneţia. Fiecare proprietar îşi avea stupina sa, căreia îi acorda o atenţie şi o îngrijire deosebită. Necontenita împuţinare a relaţiilor comerciale cu Răsăritul şi dispariţia întinselor pajişti ruinaseră şi această ramură a economiei naţionale. Abia în anii din urmă iniţiativa învăţătorilor şi preoţilor săteşti, urmând îndemnurile Ministerului de Instrucţie, adusese iarăşi o ridicare a agriculturii, şi nu rareori s-au văzut grădini de albine care erau prevăzute cu cele mai nouă dispoziţii americane.

Ultima statistică număra 300.000 stupi de albine. Încercarea de a se introduce sericicultura s-a făcut cam pe la 1850 prin simţul practic al domnului muntean de atunci, Ştirbei. Criza mătăsii pe la 1870 trezise multe speranţe, dar îndată totul se nărui. Ideea de a face din leneşii călugări producători de mătase se izbi de incapacitatea şi de hotărâta lor îndărătnicie şi nu se putu realiza.

Pescuitul în râuri şi lacuri îl regulă abia în al nouălea deceniu legea Antipa. Pescăria forma într-adevăr o însemnată ramură de câştig în veacurile anterioare, dar nu dădea material de export. Pescuitul în Dunăre nu hrănea decât numai pe locuitorii câtorva sate de la ţărm; el era mai productiv în regiunile în care marele fluviu despărţit în mai multe braţe se pierdea în nesfârşite canale şi lacuri; aşa, de pildă, între Călăraşi şi Piua Petrei, apoi mai jos de Brăila şi aproape de Galaţi, unde lacul Brateş trebuie socotit ca un produs al Dunării.

Delta, foarte bogată în peşte, şi marile întinderi de apă ale Dobrogei erau proprietatea statului şi exploatate chiar de el; acolo, se întrebuinţau şi români, dar în cea mai mare parte lipoveni şi alţi ruşi, care trăiau în unele părţi nestrăbătute şi acoperite cu stuf din Deltă, aproape într-o formă anarhică. Produsul acestor pescării forma un însemnat articol de export şi aducea vistieriei un folos de 2 milioane de lei anual; cel mai însemnat debuşeu era Austro-Ungaria. Dar o industrie în legătură cu întinsa activitate a pescarilor români nu se dezvoltase încă şi, dacă nu şi icrele negre, totuşi măcar peştele sărat, indispensabil din cauza lungilor posturi ale bisericii ortodoxe, era adus încă din Rusia.

Curtea ţăranului mişuna totdeauna de păsări. Pentru nevoile casei el vindea în piaţa oraşului vecin găini şi ouă, pe care i le lua mai mult cârciumarul, în Moldova însă micul negustor evreu, pe preţ de nimic, adesea şi în schimbul câtorva duşte de rachiu. În vremea din urmă şi ele formau un articol de export, dar plănuitul export de carne nu s-a putut îndeplini din cauza interesaţilor din Ungaria care izbutiseră să capete din partea guvernului oprirea tranzitului, întemeiată pe consideraţii de poliţie sanitară. De când Tratatul din Adrianopole confirmase românilor, atunci încă sub suzeranitatea turcească, liberul export al produselor lor, ei erau de predilecţie agricultori.

Chiar în anul 1882, din cele 12 150.000 de hectare de pământ şes de pe atunci, 2.583.473 hectare erau consacrate agriculturii, iar în anul 1903 acest număr se ridicase la 5.195.494 hectare”. Pe la 1870 se admitea că jumătate din tot şesul ar fi propriu agriculturii. Tot pe atunci valoarea exportului de grâne ajungea cam la 120 de milioane lei şi forma 77% din tot exportul, pe când valoarea vitelor exportate era preţuită numai la 15 milioane şi forma cel mult 9% din totalul exportului. Se mai adăuga şi lâna, cu ceva mai mult de 6 milioane. Pentru perioada de la 1879 la 1886 raportul între grâne şi vite, în măsura în care participau la exportul general, era de 76% faţă de 6%, pentru perioada de la 1886 la 1901, însă, 83% faţă de 4%.

Agricultura era exercitată în România de marea proprietate. Câteva familii vechi, harnice, econoame aveau în stăpânirea lor numeroase moşii imense. Aşa fostul prim-ministru G. Gr. Cantacuzino poseda - şi cea mai mare parte i-a fost venit prin moştenire - nu mai puţin de treizeci şi două moşii şi doisprezece munţi, care după calculul obişnuit îi asigurau un venit anual de 3 milioane şi făceau dintr-însul cel mai bogat om din România. Şi unii proprietari moldoveni dispuneau de moşii adevărat princiare şi, cu toate că trecuse vremea în care Buzeştii aveau trei sute, unii ţineau totuşi câte trei sau patru moşii foarte întinse în mâinile lor. Pe la 1860 - afară de foarte puţinii ţărani proprietari - tot pământul României era împărţit numai între 7.100 de moşieri, socotind fiecare moşie aparte; afară de aceasta, statului îi aparţineau 1.493 de moşii, care fuseseră înainte proprietăţi ale mănăstirilor din ţară şi ale celor închinate.

Cu privire la cultivarea pământului, vechile obiceiuri strămoşeşti erau deosebite în Moldova şi Muntenia. Boierul muntean, care îşi câştigase cele de mai multe ori moşia, odată cu locuitorii ei cu tot, lăsa pe aceştia din urmă să lucreze şi mai departe pământul în anumite condiţiuni. Numai o parte şi-o păstra pentru el personal şi-şi ridica pe dânsa locuinţa, curtea sa, şi numai câmpul din preajma ei îl lucra cu slugile şi argaţii săi. Restul îl lăsa pe sama diferitelor familii de săteni; ei trebuiau să aducă o parte din produs proprietarului, care-şi ridica toamna „dijma”.

După deplina dezrobire a ţăranului, care căpăta din proprietatea boierului un mic petec incalculabil de pământ, vechile relaţii cu fostul proprietar de pământ, şi totodată de suflete, n-au fost cu totul înlăturate. Ba dimpotrivă, aşa cum se întâmpla de obicei când progresul economic nu merge deopotrivă cu cel politic, se născuse un curios amestec de legal şi nelegal, de nou şi vechi, de libertate şi robie. În urma creşterii fireşti a populaţiei, ţăranul, care pe lângă aceasta nu dispunea nici de capitalul necesar, şi, nici după înfiinţarea instituţiilor de credit ale statului (Creditul Agricol, Banca Agricolă), nu găsea credit, şi care nu căpătase loc de păşune şi pădure, nu se putuse menţinea ca factor economic independent al întregului popor.

Ideea de obşti săteşti cu privire la cultivarea în devălmăşie a pământului, la arendarea moşiilor străine şi la acordarea de credit micilor ţărani săraci s-a fost născut abia în ultimul timp. Boierul, care acum cu adevărat era vecinul mai bogat, mai puternic, rămase după ca şi mai înainte, singurul care putea da ţăranului pâinea zilnică. Din pricina acestei stări de lucruri se născuse la ţară un proletariat, adică un fel de jumătate de proletariat, iar noua agricultură făcută pe suprafeţe întinse găsea muncitori iefteni în număr suficient.

Marele proprietar muntean în foarte multe cazuri îşi avea moşia prin moştenire şi nu se gândea să o înstrăineze ca să se consacre industriei sau să meargă pentru mai multă vreme în străinătate. Unii locuiau vara la moşie şi supravegheau singuri lucrarea ei. Cu mijloace moderne lucrau însă foarte puţini, şi aceştia erau mai ales de aceia pe care lipsa de muncitori pe un pământ nou câştigat pentru cultură în stepă - mai ales în judeţele Ialomiţa şi Brăila - sau în curăturile de pe fostele păduri întinse de odinioară de la Dunăre - în judeţele Teleorman, Romanaţi, Dolj, îi silea la întrebuinţarea maşinilor.

Alţii însă chemau mai bucuros în ajutor ţărani din depărtare şi mai ales străinii erau preferaţi, bulgari şi sârbi, care costau mai puţin şi erau mai suferitori, cu toate că nu munceau deloc bine şi mai harnic. Dar braţe care trebuiau plătite nu le chema marele proprietar muntean sau acel care în cele mai multe cazuri îl reprezintă, adică arendaşul, decât numai atunci când nu putea altfel. Unde avea la îndemână un ţăran nevoiaş, trăind fără de capital - dacă avea sau nu un petec de pământ, - starea lui nu se schimba mult -, acolo şi acesta era atras la muncă. El căpăta atunci trei până la patru pogoane, pe care le lucra şi al căror produs îl împărţea cu proprietarul; în acest caz cel din urmă îşi rezerva de obicei dreptul să hotărască el timpul împărţirii şi să-şi aleagă partea care i se cuvine.

Afară de aceasta ţăranul trebuia să are un pogon de pământ pentru stăpânul său economic şi pe deasupra să-i mai facă servicii două sau trei zile pe an cu carul sau cu plugul, chiar cu mâinile, la strângerea semănăturilor sau la căratul lor. Adesea trebuia să mai contribuie şi la plata jitarului pus de proprietar. Multe urmări rele ieşeau din acest sistem, cum e uşor de înţeles. Cu toate greutăţile ce avea de îndurat, ţăranul nu scotea din toată munca anului decât foarte puţin câştig, ceva mai mult de 100 de lei; ziua de muncă i se plătea adesea cam numai cu 50 de bani.

Uşor ajungea la datorii pe care până la sfârşitul vieţii nu le putea plăti, şi astfel toată viaţa lui era legat de acela care-i da de muncă sau de cârciumarul, de negustorul sau cămătarul satului. Dările pe care trebuia să le plătească în bani le putea încropi numai cu mare greutate. Vechea lui viaţă patriarhală lua cu mult mai încet decât o doreau adevăraţii patrioţi români o înfăţişare modernă, şi în astfel de condiţii agricultura devenea cea mai josnică spoliere ce ne-o putem închipui, deoarece în fiecare an se ara cu plugul tot ogorul de muncă fără să se gândească cineva la o compensare a celui păgubit.

Cele mai triste urmări le aducea obiceiul de a arenda totdeauna moşiile aceluia care da mai mult. Mulţi proprietari mari trăiau bucuros la Bucureşti sau la Paris, alţii făceau politică şi alţii se dedau la plăceri uşoare. Statul, care confiscase bogatele moşii ale mănăstirilor, le da în arendă, de cele mai de multe ori chiar în aceleaşi condiţii ca orice particular. Eforiile spitalelor şi instituţiilor de binefacere, care posedau o parte considerabilă a solului naţional pe baza vechilor sau noilor danii, făceau la fel.

Pe când absolvenţii şcolii de agricultură din Bucureşti trebuiau să se mulţumească cu tot felul de slujbe ca funcţionari administrativi, un fost cârciumar sau cămătar se înălţa ca stăpân economic exclusiv al unuia sau mai multor sate; cele mai de multe ori era un grec sau un bulgar, în Moldova însă, cum vom vedea îndată, aproape totdeauna un evreu. Munca la câmp n-o pricepea, binele ţării îi era indiferent, iar ţăranii n-aveau în ochii lui mult mai multă trecere decât vitele. Faţă de ogor şi de cel care l-a fost muncit de mii de ani, el n-avea nici o milă şi contribuia cât putea la stoarcerea amândurora.

Adesea un astfel de aventurier economic, un ordinar incult, înzestrat numai cu o şiretenie naivă, dar cu punga goală, venea în ţară, arenda cu bani de împrumut moşia pe cinci, zece sau cincisprezece ani, împrumuta pe deasupra şi de la instituţiile de credit ale statului, care erau cu mult mai lesne accesibile arendaşului străin decât sărmanului plugar român, lăsa să decadă toate mijloacele de exploatare ale agriculturii, aducea pe ţărani în sapă de lemn, nimicea puterea de productivitate şi pleca apoi peste graniţă cu unul sau mai multe milioane.

În Moldova de Sus, în unele cazuri, marii proprietari făceau singuri agricultură, şi în această privinţă învăţaseră foarte mult de la poloni şi bucovineni, vecinii lor. Dar ei au şi fost trăit de demult în alte raporturi cu ţăranii decât tovarăşii lor de clasă din Muntenia. Mai de mult, adică înainte de 1862, ei tratau uneori părinteşte pe ţărani şi se îngrijeau de ei, fără să încheie cu dânsul contracte de muncă, cum se obişnuia în România sudică. Cu toate că ţăranul ajunsese şi el proprietar, tot nu trăsese mai multe foloase decât cel din Muntenia. Şi el trebuia să trăiască tot din muncă pe moşia boierească, pe când bucata lui de pământ era de obicei foarte neglijată şi muncită numai primitiv de tot.

De la „vecin”, adică de la boier, numai rareori primea ca plată o bucată de pământ mai mult sau mai puţin productiv; pentru munca sa el era de regulă mai mult plătit în bani. Dar banii nu-i primea zilnic sau săptămânal, ci odată la sfârşitul anului agricol. Socoteala acestei plăţi era adesea strâmbă, dar o judecată pentru îndreptare era foarte costisitoare şi încurcată, şi constituia de fapt una din cele mai mari rarităţi. Şi aici juca un mare rol faptul că la aservirea ţăranului el fusese dator celui ce-i da de muncă, sau evreului, care de obicei îi cumpăra dinainte mica recoltă, iar suma o trecea în contul vechii datorii. Pentru ţăranul moldovean aceste împrejurări erau cu atât mai nefavorabile, cu cât plata în bani se cheltuia foarte des numai pe băuturile nesănătoase ale cârciumarului satului.

Agricultura se făcea cu mai mari cheltuieli şi cu aplicarea tuturor mijloacelor ajutătoare moderne pe acele moşii pe care le cultiva însuşi proprietarul. Maşini de tot felul şi cele mai bune pluguri se întrebuinţau peste tot. Păcatul era numai că nu se cruţau deloc puterile pământului hrănitor, şi exploatarea mai mult sau mai puţin rafinată trezea griji într-un viitor nu prea îndepărtat. Câmpiile erau lăsate numai în parte să se odihnească; gunoirea sau îngrăşarea chimică a pământului erau excepţii rari de tot, şi erau privite cu neîncredere, ca o activitate neserioasă. În Muntenia, ca şi în Moldova, productivitatea solului scăzuse acum simţitor şi se socoteau numai 15 hectolitri de grâu produs la pogon, pe când nu cu prea multă vreme în urmă se lua îndoit.

Mai rău era încă atunci când proprietarul îşi arenda moşia unui evreu. Arendaşii evrei n-aveau mai bune cunoştinţe agronomice decât tovarăşii lor de naţionalitate grecească sau bulgărească din Muntenia şi se conduceau, de altfel, de aceleaşi sentimente ca aceia, ba încă în şi mai mare grad. Toată lumea era condusă şi supravegheată de evrei. Grija de muncitori, care se găsea ici şi colo la câte un boier român, o căutai absolut în zădar în acest caz. Evreul privea, dimpotrivă, pe ţăranul român cam tot aşa cum odinioară fermierul olandez pe boşimanul din Colonia Capului, şi pe lângă aceasta trebuie să ne gândim că un Mochi Fischer, un om absolut incult şi fără însuşiri, din pricina neglijenţii şi a inaptitudinii economice a marilor proprietari români, care purtau numai frumoasele lor nume vechi, îşi putuse câştigă în arendă un regat de peste o sută de moşii întinse, rodnice.

Dacă atât de pe nedrept ponegritul în străinătate articol 7 din Constituţie n-ar fi existat, care măcar prin constrângerea legii ne ferea de catastrofa marii proprietăţi naţionale, atunci numitul Fischer, care nici chiar la vârsta lui nu vorbea cumsecade româneşte şi nu participa câtuşi de puţin la viaţa socială a românilor, un om care nici măcar în marea criză din 1904, când seceta continuă provocase în sate o adevărată foamete, nu aruncase câteva mii de lei din imensa sa bogăţie ţăranilor în suferinţă, ameninţaţi cu moartea, ar fi fost cel dintâi printre proprietarii acestui pământ românesc udat cu sânge şi sfinţit printr-o muncă de veacuri!

Din al nouălea deceniu al veacului trecut, Camerele luaseră un şir întreg de hotărâri bune în folosul ţăranilor, iar în cancelariile ministeriale se făcuseră regulamente corespunzătoare de aplicare. Unele din ele aduseseră chiar roade. Şcoala rurală era cu mult mai bună decât cea din epoca anterioară. Cu toate că Băncile populare s-au fost creat pe o bază care nu poate fi socotită ca fiind cea mai bună, ajutaseră şi ele mult până atunci. Partidul liberal întemeiase chiar Casa Rurală, care să împrumute pe ţărani.

Centralizarea băncilor populare sub supravegherea statului devenise o realitate. În împrejurările grele guvernul împrumutase ţăranului mijloacele necesare de existenţă; pe vremea ultimei nenorociri naţionale, recolta proastă din 1904, se jertfiseră pentru aceasta 20 de milioane şi, cu toată garanţia băncilor populare, cu greu se spera că s-ar putea întoarce o bună parte din această sumă. Dar acestea tot nu erau de ajuns pentru a înlătura starea rea în care se afla o mare parte a ţărănimii. Numai o reformă completă, bazată pe instrucţie, ar fi putut înrâuri în mod salutar, şi anume una care să lămurească pe ţărani asupra drepturilor şi intereselor reale şi să facă pe proprietari să-şi dea sama într-un mai mare grad de datoriile lor economice, umanitare şi naţionale.

Agricultura da în primul rând grâu pentru nevoia internă şi mai ales pentru export în acele ţări apusene care trebuiau să hrănească pe un pământ puţin productiv o numeroasă populaţie: Anglia, Belgia, Olanda şi Germania stau în primul rând. Calitatea era în sine excelentă, dar mijlocitorii exportului, evreii şi grecii, o stricau prin obişnuitul amestec al rodului ţăranilor cu cel boieresc şi prin întrebuinţarea a tot felul de alte mijloace îndoielnice, care aduceau pagube considerabile renumelui bine meritat al grâului românesc. Exportul se făcea pe diferite căi.

O parte se transporta cu drumul de fier spre Austro-Ungaria, unde înainte de războiul vamal din 1886 se cumpărau cereale româneşti în cantitate mare, pentru ca să dea de lucru morilor ungureşti; o altă parte se încărca pe şlepurile dunărene ale societăţilor austriece, ungureşti, româneşti şi ruseşti la Galaţi, Brăila, Giurgiu şi alte porturi ale fluviului. Multe cereale se aduceau direct la ţărmul Mării Negre, fie la Constanţa, pe măreţul pod atunci aproape sfârşit al Dobrogei, unde duce linia ferată care trece la Cernavodă Dunărea, sau la Sulina; în acest din urmă caz, Dunărea de Jos servea la transport împreună cu portul Sulinei, construit artificial de Comisia Europeană. De câţiva ani exista o legătură navala directă cu Rotterdam, care servea exportului de cereale româneşti şi ale cărui vapoare erau proprietatea statului român.

Porumbul ajunsese în România abia în veacul al XVIII-lea, hrana zilnică principală a locuitorilor de la ţară. Lanuri întregi erau acoperite de înalta, puternica plantă americană, iar recolta porumbului era foarte mare în anii buni. După ce grâul de toamnă şi de primăvară era secerat în lunile iunie şi iulie, turmele inundau galbenele mirişti, se trecea în septembrie şi octombrie la ultima muncă a câmpului, culesul porumbului. Acesta era mana săracului şi lipsa lui însemna foamete, pentru că ţăranul nu era încă deprins cu pâinea de grâu.

Consumaţia porumbului era foarte mare în ţară; boabele bune şi cele rele se amestecau şi din hrănirea cu porumb umed, cules târziu şi păstrat prost în sărăcăcioasele colibe, provenea cruda boală a pelagrei, care paraliza cu încetul puternicele organisme rezistente şi le făcea să slăbească, până când suferindul într-un atac de desperare ajungea să-şi pună capăt zilelor. Porumbul era însă şi un însemnat articol de export pentru comerţul român, şi Anglia sta în prima linie printre cumpărători. Secara, ovăzul şi orzul se duceau de asemeni în străinătate, erau cerute mai ales în Anglia şi formau 10 până la 13% din tot exportul de cereale, pe când grâul venea cam cu 40-45%, iar porumbul cam cu 20%.

De un timp relativ scurt începuse a se cultiva şi rapiţa, pentru uleiul ce conţine. Ea se semăna toamna, odată cu grâul de toamnă, de obicei pe lanuri foarte întinse. Cultura rapiţei e o cultură nesigură, întrucât planta aceasta nu rabdă frigul iernilor fără zăpadă; dar, când are timp potrivit, creşte minunat şi răsplăteşte din belşug pe agricultorul întreprinzător. Dacă sămânţa se strică iarna, atunci primăvara se pot să-măna pe acelaşi loc alte păioase. În perioada de la 1886 până la 1906 rapiţa n-a produs mai puţin de 5% din tot exportul românesc.

Odinioară ţăranii şi ţărancele purtau haine făcute numai de ei, iarna, după sfârşitul câmpului, din in şi cânepă, şi de aceea cultura plantelor textile era foarte întinsă. De la tratatul încheiat în 1875 cu Austria, care favoriza foarte mult importul stofelor de îmbrăcăminte, cultura acestor plante dăduse mult îndărăt, spre marea pagubă a economiei casnice a ţăranului şi în detrimentul artei naţionale, care producea lucruri minunate. Numai în ţinuturile muntoase se mai menţinuse modestul ei rol. Marii proprietari lăsaseră aproape cu totul în părăsire acest izvor de câştig, deoarece ei se dedicaseră cu predilecţie culturii obişnuite a cerealelor.

Ograda adesea foarte spaţioasă a ţăranului - în Belgia numai această ogradă ar fi fost privită ca o proprietate frumuşică - era murdară şi plină de praf şi sta mai mult goală. Cultura zarzavatului se găsea numai ici, colo, ca de exemplu în apropiere de Târgovişte, şi chiar, întrucât vine vorba de pământul cultivat de români, de regulă numai acolo unde se simţea influenţa încurajatoare a statului şi a şcolii publice. Nici marii proprietari nu dăduseră atenţie acestei ramuri de alimentaţie. Aproape peste tot pe marginea râuleţelor se găsea câte o mică colonie de bulgari, care îşi udau grădinile de zarzavat cu primitivele roţi de apă.

Ei veneau foarte săraci în ţară, îşi rupeau bucăţica de la gură, rătăceau cu micele lor căruţe trase de un cal; peste tot ei vindeau în târgurile româneşti, ba chiar şi în sate, zarzavaturile necesare. Marele proprietar cultiva cam de vreo douăzeci de ani sfecla pentru nou-întemeiatele fabrici de zahăr: nenorocita primă de fabricare a zahărului, o răsplată a statului pentru fabricanţii de zahăr şi care se socotea pe kilo, înmulţise simţitor numărul şi întinderea lor - cele mai însemnate fabrici erau cele de la Ripiceni, Sascut, Chitila şi Roman - şi nu rareori străluceau încă din primăvară plantele verzi-albăstrui cu puternicele lor foi groase.

Agricultura se făcea în regiunea mijlocie a Munteniei şi a Banatului, dar şi în marea stepă care începea cu Bărăganul - un imens lan de grâu, fără arbori şi fântâni, vara, o albă Sahară acoperită cu zăpadă, iarna -, care cuprindea judeţele Brăila, Râmnicu Sărat precum şi o parte din Covurlui, şi se întindea până la stepa basarabeană, tot atât de goală de arbori. Afară de aceasta mai serveau la agricultură şi văile ocrotite, povârnişurile dealurilor şi marginile de pădure din Moldova, Bucovina, Ardeal şi Maramureş. În această regiune se găseşte peste tot ca bază loesul şi pe deasupra se întinde pământul de cultură negru sau brun, care e format din multe straturi de iarbă înaltă putrezite acolo şi care şi de acum înainte va mai continua multă vreme să existe. Şi totodată găseai peste tot pe ţăranul român ca adevărat fiu al acestui pământ, care pe el numai îl hrănea, pe alţii însă îi îmbogăţea, şi în România liberă-i făcuse stăpânii ei într-un mai mare grad decât în celelalte ţinuturi româneşti.

Pe când ţăranul în România era în cea mai mare parte numai muncitorul cu ziua al boierului şi arendaşului grec, bulgar sau evreu, ţăranul român de sub stăpânirea politică străină îşi susţinuse mult mai bine drepturile sale asupra pământului al cărui proprietar rămăsese. Nici afară din România marii proprietari români nu erau o raritate. Şeful partidului naţional din Ardeal, Gheorghe Pop de Băseşti, era unul din cei mai mari proprietari ai ţinutului şi avea peste 1.000 de jugăre de pământ arabil. Moşia arhiepiscopatului din Blaj avea peste 11.000 de jugăre, fondurile foştilor grăniceri ardeleni, care se întrebuinţaseră pentru scopuri de cultură românească, 12.600 jugăre. Dar acestea au fost numai excepţii izolate: românii în Ardeal erau dimpotrivă în marea lor majoritate mici proprietari. Tot aşa era şi în Banat şi dincolo de apa Murăşului şi în tot ţinutul de sub suveranitatea ungurească.

Astfel stătea iarăşi lucrul în Bucovina şi Basarabia, căci în aceste provincii domnise până în veacul al XVIII-lea sau al XIX-lea aceeaşi viaţă ca în Moldova de astăzi. În Bucovina micii boieri români, mazilii, precum şi marii proprietari moldoveni, care avuseră şi moşii bucovinene, pierduseră mult, întrucât au trebuit să cedeze cea mai mare parte din vechea proprietate boierească armenilor, polonilor şi evreilor. De un timp însă acest proces părea că s-a sfârşit. Pe la 1890 nu mai erau în mâinile românilor decât încă cincizeci şi două de moşii mari, pe când şaizeci şi cinci aparţineau armenilor sau polonilor şi treizeci şi două se aflau în stăpânirea evreilor; fondul religionar de 2.253.000 de nectare, confiscat de stat, nu mai putea fi luat în consideraţie. În ţara lăsată pe mâna evreilor, mica proprietate a ţăranilor era mai puţin asigurată decât în Ungaria, dar folositoarele bănci populare şi realizarea reformelor plănuite puteau ajuta mult.

Boierii basarabeni păstraseră ceva mai multe proprietăţi, dar în multe cazuri le făcea concurenţă grecul şi armeanul, mai puţin evreul, măcar nu direct. Grecul juca aici, ca arendaş şi cămătar, acelaşi rol ca evreul în Moldova. Numai un sfert din pământ se afla în mâinile ţăranilor, şi aceasta era urmarea dezrobirii ruseşti a ţăranilor din 1869. Unele proprietăţi ţărăneşti s-au format prin cumpărare, îndată după 1812, când boierii moldoveni fură constrânşi să-şi înstrăineze repede moşiile. Alţi ţărani fuseseră totdeauna liberi şi-şi păstraseră proprietatea lor de mazili în nordul ţării şi la Nistru.

Mulţi din aceştia din urmă, care-şi pricepuseră mai bine decât mazilii şi moşnenii din România interesul lor, stăpâneau încă în devălmăşie moşiile moştenite. Peste tot agricultura oferea românilor aceleaşi producte: anume porumb pentru nevoile casei, grâu pentru boier sau de vânzare pe propria socoteală. Numai în puţine regiuni din Ardeal şi din Banat, unde românii au fost adoptat obiceiurile saşilor şi sârbilor şi odată cu acestea şi felul lor de hrană, şi, ici şi colo, şi în Bucovina, sub influenţa noilor colonişti, pâinea luase locul mămăligii, pe care părinţii şi strămoşii lor încă de pe la 1700 o preferau.

O a doua zonă de viaţă economică o formează partea deluroasă, care de altfel geograficeşte n-are peste tot acelaşi caracter. În Muntenia înălţimile se ridică blând şi pe încetul în mijlocul întregului şes întins, şi aproape într-o linie dreaptă, care străbate ţara de-a curmezişul şi care e însemnată printr-un şir de însemnate târguri vechi de la Buzău până la Târgu Jiului. În Banatul apusean această zonă lipseşte aproape cu totul şi tot aşa lipsite de dealuri sunt regiunile nordice până în Maramureş. Maramureşul şi Bucovina formează podişuri înalte, dintre care cel din urmă a acoperit cu păduri bătrâne.

În Ardeal, în Moldova românească şi în Basarabia apele se aruncă spre sud şi sud-est în văi largi, care sunt mărginite de lanţuri de dealuri cu păreţi ciudat de sfâşiaţi şi cu văi adânc. Această conformaţie geografică condiţionează în parte un alt fel de ocupaţie a locuitorilor. Agricultura se făcea în Moldova peste tot până sus la munte, şi din punct de vedere economic, ţinutul ei muntos e foarte restrâns; el cuprinde numai Vrancea, precum şi Soveja, jumătatea apuseană a judeţelor Bacău, Neamţ şi Suceava. Se mai adaugă apoi Ardealul răsăritean, cercul Bistriţei, Scaunele secuiesc Ciuc şi Gurghiu, precum şi Bucovina apuseană şi cea mai mare parte a Maramureşului.

Agriculturii nu-i mergea prea bine în această regiune. În Muntenia domina sistemul moinelor; aşa se numesc câmpiile pe care se face agricultură după ce au slujit trei ani de-a rândul ca păşune. Lanuri înguste de porumb se găseau în astfel de condiţii chiar la o înălţime considerabilă. Voinicii şi frumoşii locuitori ai acestei regiuni îşi căutau adesea câştigul în partea de jos a ţării, unde erau căutaţi pentru agricultură ca muncitori cu ziua. Bucovinenii, cordunenii, cura erau numiţi după primul cordon sanitar care trebuia să ascundă anexiunea acestei ţări, lucrau pe moşiile marilor proprietari din Dorohoi şi Botoşani. Ungurii din Moldova îşi găseau ocupaţia vara dincolo de Siret.

În Muntenia de asemeni se puteau vedea oameni de pe Valea Prahovei, prahovenii, secerând grâul pe Bărăgan. Locuitorul muntean din ţinutul dealurilor avea însă de obicei, şi atunci, câteva sute de pruni. El însă nu vindea ca locuitorul părţilor mai ridicate din judeţul Suceava prunele, nucile, merele, perele şi piersicile proaspete sau uscate, cu care acesta din urmă câştigă bune parale, deoarece fructele lui i le cumpăra iarăşi nelipsitul evreu şi ajungea prin Germania - nu: ţăranul muntean de la deal făcea din micile lui prune moi, nu prea gustoase, ţuica. În septembrie se fierbea ţuica în toate satele Munteniei nordice de la Râmnicu Sărat până la Baia de Aramă, şi o viaţă foarte veselă domnea printre aceia care se ocupau de fabricarea ei.

Vechii domni şi-au fost dat multă osteneală ca să aibă vinuri bune pentru marile lor ospeţe. Boierii le-au fost urmat exemplul, şi înaltul cler şi locuitorii mănăstirilor n-au despreţuit nici.ei: nobila băutură. Podgoriile de la Cotnari erau cele dintâi din Moldova şi mai târziu ajunseră vestite cele de la Copou, în apropierea Iaşului, şi cele de la Huşi, pe Prut, unde era reşedinţa episcopală. Podgoriile mai târziu vestite de la Odobeşti, chiar lângă hotarul care despărţea Principatele, se pomenesc abia în veacul al XVII-lea, când întreaga viaţă a Ţării de Jos începu să bată mai puternic; cele de la Nicoreşti pe Siret sunt tot de-o vârstă.

În Muntenia aveau cătare, încă pe la 1700 mai ales vinurile din Piteşti, unde, apoi, această cultură a decăzut cu totul. După 1800 ajunseră foarte vestite vinurile de Drăgăşani, chiar lângă Olt, pe dealurile judeţului Vâlcea; Muntenia însă îşi avea cele mai bune vinuri în judeţul Prahova, pe „Dealul Mare”. Boierii munteni şi nu mai puţin locuitorii români din Braşov, din Şchei importau mult vin românesc în Ardeal, unde era foarte căutat, pe când moldovenii îşi vindeau vinurile negustorilor galiţieni, mai târziu evreilor din târgurile de graniţă, care în schimb îi pricopseau cu rachiul polon.

În epoca mai nouă nu s-a fost ajuns la un export de vin românesc în condiţii moderne. Pe lângă aceasta mai venise şi pustiitoarea filoxeră, care fusese adusă odată cu viţa franceză şi care ruinase cu totul vechile vii. Acum Cotnarii erau numai un sat sărac, înconjurat de dealuri goale şi triste. Statul introdusese pe moşiile sale viţa americană, căreia filoxera nu-i strică, şi mulţi mari proprietari, chiar şi mulţi ţărani, au fost urmat acest exemplu. Se observa o înviere a culturii viţei; regiunea consacrată culturii viţei crescuse din 1860 până pe la 1900 de la 100.000 la 150.000 de hectare, şi acestea din urmă produceau vin în valoare de 28 milioane de lei.

Afară de viile statului, acelea ale domnului Barbu Ştirbei şi ale lui G. Gr. Cantacuzino în Muntenia, acelea ale lui Greceanu şi ale mai multor podgoreni mai mici în Moldova produceau vinul necesar ţării. Mai târziu se va încerca desigur şi un export în mai mare cantitate. Exportul mai mare de pe la optzeci, înainte ca filoxera să fi făcut pustiirile sale, a fost numai un fenomen trecător, deoarece Franţa, care pe atunci, în timpul crizei sale viticole cumpăra vin românesc, nu mai avea nevoie de el.

Bogăţia în păduri a pământului românesc era imensă într-o epocă nu prea depărtată de momentul de faţă; „pământul negru” hrănea trunchiuri de sute de ani, care cădeau jertfă numai adâncii lor bătrâneţi. Această stare de lucruri trecuse de mult. Despăduririle fuseseră urmărite cu mare zel în Ardeal încă de mult, de saşi şi de nobilii unguri. În Moldova şi în Muntenia, dimpotrivă, procesul acesta, care crea câmpii pentru agricultură şi izlazuri pentru păşunat, mersese la început cu mult mai încet. Încă prin veacul al XVIII-lea erau întinderi mari acoperite de păduri bătrâne, şi aceasta era foarte prielnic haiduciei.

Bucovina trecu la Austria cu un procent de 50% păduri şi păru într-adevăr vrednică de numele de „făget” (Buchenwald), chiar dacă cei mai mulţi copaci erau frumoşi brazi subţiri şi adevăraţi stejari stufoşi. Graţie îngrijirii statului, care administra direct bunurile fondului religionar, această mică ţară mai poseda încă 451.220 hectare de teren păduros. Chiar rarele păduri ale Basarabiei înstrăinate la 1812, care acopăr mai mult partea nordică şi răsăriteană a provinciei, fuseseră cruţate destul de bine, dar în ultimii douăzeci de ani se pustiise şi acolo pădurea în chip barbar. Evreii în special contribuiseră la acest rezultat prin setea lor de speculă.

În actualul regat al României despădurirea începu prin al şaselea deceniu al veacului trecut. Domnii munteni Bibescu şi Ştirbei s-au gândit întâi la o tăiere raţională, şi cel din urmă chemă chiar specialişti francezi, dar aceştia declarară lemnul nostru inferior calitativ celui bosniac. Progresele agriculturii căzură fără milă şi cu risipă jertfiră bătrânii arbori ocrotitori care asigurau ţării o climă statornică şi blinda. În Muntenia şesul rămase despădurit şi aştepta tot felul de plante şi semănături folositoare, aducătoare de îmbogăţire repede.

În judeţul Ilfov, unde se puteau vedea încă păduri, poate mai multe ca aiurea, întâlneai pe pământul marelui proprietar mai mult copaci răriţi sau cel mult pădure tânără de tot. Ţăranii urmaseră acest exemplu ruinător şi în unele regiuni deluroase nimic nu se mai putea împotrivi puterii torenţilor; lutul era săpat adânc de apă şi sub razele arzătoare ale caldului soare de vară dealul se surpa încet în bucăţi. Râurile secau repede de arşiţa soarelui şi ciobanul rătăcea fără să găsească şi răcoare. În judeţul Vâlcea, în partea de nord a Argeşului şi chiar în judeţul Prahova pădurile se păstrau mai bine; în Buzău însă dealurile erau mai mult goale şi triste. Tot aşa era şi în unele părţi ale judeţului vecin, Putna, care ţine de Moldova; numai la înălţimi mari se mai găseau păduri. În genere totuşi marii proprietari din Moldova urmăreau până în ultimii ani cu mai puţină râvnă această ramură de bogăţie naţională.

Mai în urmă însă, din pricina mai puternicii participări a evreilor şi a altor străini, specula s-a fost dezvoltat fără nici un frâu. Lemnul românesc era căutat până în Egipt, ca mai înainte în Turcia. Se exportau, ce-i drept, din Ardeal şi Bucovina lemne pe căile de apă ale Moldovei; se întrebuinţa de pildă lesniciosul transport pe plute pe repede a apă a Bistriţei, care ducea de la localitatea de hotar Dorna, din Bucovina, până la Bacău, pentru ca să-şi încredinţeze acolo încărcătura Siretului, care o ducea până la vărsarea-i în Dunăre între Brăila şi Galaţi; ieftenul tarif al Căilor Ferate Române contribuia încă la aceea că lemnul românesc constituia un însemnat articol de export.

Între anii 1871 şi 1875 valoarea exportului de lemne se urcă la aproape 2 milioane de lei; mai târziu ajunse până la 6 milioane, căzu apoi când cu războiul vamal cu Austro-Ungaria la jumătate şi de atunci s-a urcat din nou pe încetul. O mare parte din lemnul exportat se lucra însă în ţările industriale vecine şi se întorcea apoi iarăşi în România. Cu toate acestea câştigul era de netăgăduit, şi această împrejurare adusese în ţară câţiva întreprinzători mai mult sau mai puţin serioşi; societatea Gotz a fost desigur cea dintâi dintre acelea care se ocupară cu lemnul românesc, şi în părţile muntoase ale Moldovei întâlneai adesea, ca de pildă la Comăneşti, apoi la Tarcău şi aiurea pe valea Bistriţei, marile lor fierăstraie. O întreprindere mai nouă, firma Lessel, şi-a fost însuşit mulţi munţi păduroşi din judeţul Argeş. În timpul din ui-mă o societate engleză încercase a se stabili în pădurile din Putna.

O lege a pădurilor s-a făcut la 1886, pentru ca să pună frâu poftei de despădurire, mai ales din partea ţăranilor sărăciţi şi a boierilor moldoveni ruinaţi. Aduse desigur mult folos, dar nu peste tot. Replantarea pădurilor, înainte de toate, nu se făcea aproape niciodată serios. Legea era ocolită şi mulţi aruncau ultima rămăşiţă din moştenirea părintească în mâinile evreului. Statul, din parte-i, cu toate că înfiinţase o şcoală de silvicultură şi cu toate că avea în mâna sa un milion şi o sută de mii de hectare din cele 2.800.000 hectare pădure pe care le mai poseda încă România - ele acopereau 21% din regiunea muntoasă -, nu da peste tot şi întotdeauna cel mai bun exemplu. Copaci bătrâni putrezeau des, iar cei tineri erau tăiaţi prea timpuriu, cu tot controlul ce se exercita pe domeniile statului. Şi, totuşi, dacă era să se aducă o îmbunătăţire împrejurărilor climaterice înăsprite, trebuia să se facă uz şi în acest domeniu de mai multă râvnă patriotică. Şi aici trebuia să înceteze neglijenţa şi risipa trecutului.

Ministrul Carp izbutise să treacă în anul 1895 o lege a minelor, cu toată împotrivirea energică a partidului liberal, care văzuse într-însa o prea mare favorizare a străinilor. Dar legea aduse numai puţine foloase, România avea totuşi încă de atunci un şir de tineri geologi şi mineralogi încercaţi, care ieşiseră din şcoala profesorului Mrazec din Bucureşti, şi de zece ani începuseră cu succes zeloase şi serioase studii în domeniul cunoaşterii munţilor, pe care până atunci îi ştiau mai bine cercetătorii străini decât cei din ţară. Înainte se vorbise cu predilecţie de marea bogăţie de metale şi cărbuni care trebuia să fie în Carpaţii româneşti şi care a fost lăsat veacuri neatinsă numai de frica lăcomiei turcilor. Se gândeau probabil la minele ardelene din epoca veche şi nouă, la minele de cărbuni de la Petroşani, de pe Jiul de sus şi la minele de aur de la Zlatna, în jurul cărora existau încă în veacul al XVIII-lea bogaţi ţărani români, proprietari de mine şi muncitori. Se mai gândeau la minele din Maramureş, ai căror proprietari şi arendaşi erau uneori şi români.

Saşii căutători de aur din veacul al XII-lea şi al XIII-lea şi mult mai vechii conchistadori romani, care jinduiau aurul dacic, pe care-l socoteau de atunci inepuizabil, se treziseră din nou în amintire. Se ştia că multe râuri româneşti, adică muntene, poartă în nisipul lor de aur, cu a cărui culegere se ocupau încă din primele timpuri ale aşezării lor pe pământul românesc ţiganii aurari, un neam de oameni născocitori şi veseli. Dar până atunci se găsiseră de fapt sau se dovediseră metale numai într-o atât de mică măsură, încât o exploatare sistematică n-ar fi fost deloc răsplătită.

Cercetările geologice în această direcţie mai mult nimiciseră toate speranţele puse. Cărbunii se găsiseră până atunci numai într-o mică măsură şi minele de lignit, cum se găseau la Mărgineanca, Brânduşi, Zănoaga, Piscu (judeţul Dâmboviţa), Bahna (judeţul Mehedinţi) şi Dealul Lung, Asău, Plopul, Comăneşti (judeţul Bacău) nu fuseseră în stare să micşoreze însemnatul import necesar de cărbuni. Mai curând contribuise la aceasta utilizarea reziduurilor petrolului ca material combustibil. Vechile cariere de piatră, ca acea, vestită, de la Deleni, erau acum părăsite. Cele mai nouă însă, ca de pildă cea din judeţul Argeş, produceau numai o parte din ceea ce se întrebuinţa la construcţii. Pământul românesc părea că ascunde de fapt în adâncul său numai sare şi petrol.

Gel puţin din vremea romanilor şi până în zilele noastre s-a scos din adâncul lui mari cantităţi de sare. Mai înainte sarea românească se exporta în bulgări mari numai în Turcia; atunci exportul în Bulgaria era foarte însemnat, cu toate că Bulgaria răsăriteană căpăta mai ieften sarea de mare de la Anchial. Serbia, care introdusese un monopol pe sare, cumpăra anual de la statul român, care avea şi el un monopol pe sare, pentru mai bine de un milion. Încă prin al treilea deceniu al veacului al XIX-lea, sârbii cumpărau sarea lor din Muntenia şi o vie concurenţă se născuse repede între munteni, care aveau minele de la Ocnele Mari (judeţul Vâlcea) şi Slănic (judeţul Prahova), şi între moldoveni, care aveau în judeţul Bacău adânci şi minunate mine la Ocna.

Exportul Munteniei atingea în 1835 suma de 30 de milioane de ocale, când domnul Alexandru Ghica încheie primul tratat relativ la aceasta cu statul sârbesc. Încă sub Ştirbei în Muntenia şi sub contemporanul său Grigore Ghica din Moldova, se aduseră îmbunătăţiri în sens modern la scoaterea sării. În ultimii 20 de ani statul, care nu mai arenda dreptul de exploatare, crease cele mai bune şi mai costisitoare instalaţii. Acuma, la lumina electrică lucrau puşcăriaşii precum şi ţărani, care erau bine plătiţi pentru această muncă grea. Cantitatea de producţie nu scădea, cu toate că de câţiva ani s-a fost părăsit vechea mină de la Telega. Această ramură de export era foarte capabilă de o mai mare întindere.

Puţurile de păcură, care dădeau un petrol impur, de care ţăranul se slujea la unsul căruţelor, sunt pomenite încă din veacul al XVII-lea, şi anume în judeţul moldovenesc Bacău. Pe la 1840 se făcuse o încercare în Muntenia cu extragerea păcurii la Păcureţi (Prahova), dar vechiul fel de a extrage a dăinuit până acum câţiva zeci de ani. Încă prin anii 1860 şi 1870, în timpul crizei interne din America, a început, favorizat de scutirea de impozite, exportul petrolului românesc, a cărui valoare se urcă până la 2.300.000 lei anual. Atunci Moineştii din Moldova trecură în al doilea rând, pe când foarte mari depozite de păcură se descoperiră pe Valea Prahovei, la nord de Câmpina, până la poalele munţilor.

Exploatarea se făcea la început foarte primitiv, fără capital, nici maşini. După 1895, când intră în vigoare legea minelor, se formară însă societăţi cu capital mai mult străin, olandez şi german, englez şi belgian, care se consacrară extragerii petrolului. Singura societate a fost multă vreme „Steaua română”, la care se asociară apoi societatea olandeză Amsterdam, cea engleză de la Berca şi cea belgiană de la Ţintea. Unele puţuri dădură un produs necrezut de mare: mari cătăţimi de petrol izbucniseră din pământ şi săriră la mai mulţi metri înălţime, pentru ca să îmbogăţească în câteva săptămâni pe proprietarii lor. Câmpina se prefăcu rapide într-un mic oraş.

Cercetările se întinseră apoi curând asupra celor două judeţe vecine: Dâmboviţa (Glodeni) şi Buzău, care contribuiră şi ele mult la producerea petrolului. Izvoarele de la Buştenari rivalizară cu cele vechi din Prahova. Se întemeie o revistă, „Moniteur des interets petroliferes roumains”, care se continuă şi oferea o bogată informaţie în cei patru ani de apariţie a ei. Şi pentru micile capitaluri ale funcţionarilor păru un moment că s-a găsit în acest chip un mod de plasare roditor.

Petrolul a fost aplicat ca material combustibil la locomotivele statului şi la vapoare; ba se recomanda chiar ţinerea unui congres petrolifer la Bucureşti. S-a discutat ideea unei conducte, care să meargă până la ţărmul Mării Negre, la Constanţa, unde se făcură în port amenajări speciale pentru încărcatul petrolului. Ceva din spiritul american întreprinzător a intrat în viaţa economică a României, odinioară de altfel înceată. Producţia totală se urca până la 300.000.000 kg; numai pentru export s-a ajuns în anul 1901 la 78.000.000 kg, dar nu s-a menţinut aici.

Cu toate acestea petrolul reprezintă o Însemnată parte din venitul naţional. De altfel se simţea încă lipsa de capital; de aceea atragerea capitalului străin cu orice preţ era ideea favorită a unor influenţi politicieni români. Vizita agenţilor marelui trust american Rockefeller (Standard Oil Company) a fost salutată cu bucurie de conservatori, care urmau de fapt conducerea lui Take Ionescu. Liberalii împiedecară însă în timpul ultimului lor guvern stabilirea sistemului american de stoarcere. De ambele părţi s-a luptat cu aprindere pentru sau contra lui Rockefeller.

Când Take Ionescu ajunse ministru de Finanţe, în această calitate el putea fi de oarecare folos americanilor, care făceau mari sforţări. Un adevăr a rămas în orice caz în picioare, că nici un popor nu-şi serveşte propriile sale interese naţionale atunci când primeşte cu ospitalitate bogăţia câştigată de alte popoare odată cu reprezentanţii lor; căci în definitiv tot la supremaţia economică a străinului se ajunge, şi, când acest străin nu-i un om fără patrie, ci aparţine unei naţionalităţi puternice, atunci el devine un factor hotărâtor şi politiceşte, pe încetul sau prin mijloace de constrângere financiară, în sfârşit chiar prin revoltă şi război.

Ceea ce s-a întâmplat în Africa de Sud spre paguba veşnică a burilor crescători de vite şi cultivatori de pământ, oameni cinstiţi, viteji şi luminaţi, din partea concetăţenilor lor, putea sluji drept îngrijitoare pildă şi românilor care-şi iubeau sincer patria şi neamul şi care-şi pricepeau interesele. Numai desăvârşita atitudine naţională a unui popor îndreptăţeşte dăinuirea sa. Aceste consideraţii, precum şi mersul firesc al expunerii noastre ne duc la începuturile industriei româneşti, a cărei dezvoltare şi nevoi trebuiesc cercetate.

În vremea veche orice gospodărie ţărănească îşi făcea singură toate cele necesare hranei şi îmbrăcămintei. Ca obiecte pe care nu şi le puteau fabrica singuri erau considerate de ţărani numai armele şi anume unelte. Saşii, armenii, grecii şi germanii importau pentru boieri şi pentru Curtea domnească numai stofe, blană şi giuvaieruri, dar mai nimic altceva, aşa că importul era foarte mic, pe când meşteşugurile serveau numai la îndestularea nevoilor casnice. Câţiva domni au înfiinţat „fabrici” în veacul al XVII-lea şi al XVIII-lea: Matei Basarab puse să se fabrice sticlărie, Grigore Alexandru Ghica întemeie în Moldova o fabrică de postav care se susţinu câţiva ani cu lucrători poloni, dar mai mult germani.

Muntenii urmară exemplul său, şi prin al şaptelea deceniu al veacului al XVIII-lea s-a înfiinţat o a doua fabrică de postav la Afumaţi (judeţul Ilfov). Atâtea alte aşezăminte răsăriră ici şi colo (fabrici de lumânări, de testemeluri) în aceeaşi epocă fanariotă, în care domnii căutau să imite exemplul monarhiilor apusene, cu „manufacturile” lor indispensabile pentru economia naţională. După 1822 şi după Regulamentul Organic însă dispăru orice industrie serioasă de pe pământul românesc. Tot ce nu se putea lucra în casă, până la cel mai mic articol, trebuia să se procure prin mijlocirea comerţului german, adică austriac.

Cu toate acestea importul era încă foarte mic, căci luxul era foarte puţin dezvoltat şi ţăranul, care nu-şi găsise încă o ocupaţie statornică de muncitor cu ziua pentru el şi familia lui în marile întreprinderi de agricultură ale boierilor, nu putea intra încă în consideraţie în calitate de cumpărător pentru produsele străine. Comerţul săsesc încetase de o bucata de vreme, noul comerţ european însă abia începea acum să se dezvolte. Abia după 1850 viaţa claselor mai înalte, care, prin exportul de cereale exercitat timp de câţiva ani fără nici o vamă, câştigaseră un foarte frumos venit şi trăiau numai în foarte rare cazuri în străinătate, începu să fie mai luxoasă, şi prin aceasta cerinţele crescură.

Evreii, care jucau un rol din ce în ce mai mare în viaţa economică a Moldovei, aduseră în mari cantităţi fabricate ieftene, pe care le expuneau în dughenele lor pentru ţărani sau chiar îl sileau să cumpere prin comerţul ambulant, căci pe atunci nu exista încă o lege care să regularizeze şi să înfrâneze acest comerţ, cum exista prin 1890, chiar dacă nu era păzită tocmai cum trebuie. Vânzarea mergea astfel bine, iar, dacă nu, atunci „negustorul” nu se dădea îndărăt nici de la faliment. Prin nevoile crescânde ale boierilor şi afacerile evreilor, valoarea importului crescu pe la 1860, până la suma de peste 70 de milioane lei.

După prefacerea politică din 1866 se începură în România marile lucrări publice, mai ales construcţia căilor ferate, şi pe lângă vechile mărfuri tradiţionale, coloniale, care veneau din Orient, pe lângă mărfurile franceze de lux şi cele mai proaste din proastele fabricate austriece, aduse pentru nenorocitul ţăran, se importară din Apus şi tot felul de maşini şi mărfuri de metal. Dezvoltarea căilor ferate necesită în curând şi importul cărbunilor până acum aproape necunoscuţi, şi lignitul austriac de la Steinbruck şi cel unguresc de la Petroşani găsiră un bun debuşeu în România.

Cu toate acestea bilanţul, căruia de altfel noi nu-i dăm o specială însemnătate şi în care nu vedem nici un semn al bogăţiei naţionale, arăta în anii 1866 până la 1877 un import de circa 100 de milioane de lei faţă de un export în valoare de 150 până la 200 milioane. Cea mai mare parte a mărfurilor importate venea din Austro-Ungaria şi Franţa, pe când Turcia procura, ca de obicei, toate mărfurile coloniale.

O industrie românească nu exista încă pe vremea aceea, dacă nu vrem să socotim ca atare primitivele rafinării de spirt (velniţe), în care se fabrica rachiul moldovenesc şi care aparţineau mai mult proprietarilor, ori micile mori - de obicei mori de apă, mai puţine de vânt şi nici una de aburi - sau poate micile fabrici de săpun şi lumânări ale câtorva armeni şi evrei. O fabrică de chibrituri aproape de Iaşi, exploatată cu capital evreiesc, şi o alta la Filaret (suburbia Bucureştilor) erau singurele care existau în ţară înainte de introducerea monopolului în anul 1886, care duse la întemeierea unei mari fabrici moderne a statului.

Ca stăpân pe monopolul tutunului, statul avea încă din 1870 în capitală o fabrică de tutun şi de ţigări. Pentru necesităţile Căilor Ferate se înfiinţară la Paşcani însemnate ateliere ale Companiei Drumurilor de Fier din Nord, cu lucrători poloni. Industria cărţilor a fost organizată în toate ramurile ei prin străduinţa lui I.V. Socec, primul întreprinzător editor de cărţi şi librar din ţară. Aceasta era însă aproape totul până prin anii optzeci.

În 1875 se încheie însă tratatul comercial cu Austria. S-a arătat mai sus însemnătatea lui politică; economiceşte, tratatul era greşit, căci diplomaţii români nu aveau încă practica necesară ca să facă o operă bună şi să o apere. Prin acest tratat exportul de vite a fost din ce în ce mai restrâns, şi chiar acel al cerealelor ar fi putut fi mai avantajos. Austria dimpotrivă putea să importe aproape nestânjenită toate fabricatele, toate, până la cele mai obişnuite obiecte de lemn, ca linguri pentru ţărani, scobitori şi altele de felul acesta - întocmai ca pe bunele şi simplele vremuri săseşti - şi chiar se plătea cu preţuri ridicul de ieftene pentru mărfuri adesea ridicul de proaste.

Importul austriac îşi întrei valoarea în perioada de la 1875 până la 1885; de la 40 de milioane se urcă la 130 de milioane. Din Franţa, care-şi aducea în ţară articolele ei de lux şi mărfurile de modă, se aducea, din contra, numai între 15 până la 24 de milioane; importul din Anglia însă se ridică de la 25 la 56 de milioane, căci englezul preîntâmpina noile nevoi în fabricate grosolane de bumbac ale ţăranului. Partea Germaniei, care în importul din 1875 era numai de 5 milioane, se urcă până la 30-40 de milioane; Italia, Belgia şi celelalte state jucară însă numai un rol secundar.

Trebuie să se observe că exportul românesc prezintă cu totul alte proporţii: Anglia lua cu 38% locul întâi printre ţările care cumpărau produse româneşti. Austro-Ungaria sta cu 16% pe a doua treaptă; Franţa şi Turcia nu erau nici mai bune cumpărătoare, nici mai rele ca mai înainte, deoarece ele importau între 9 şi 11 milioane de lei din aceste produse româneşti. Germania, cu tot marele său export în România, nu cumpăra direct cereale româneşti decât de 2 milioane de lei.

Bilanţul era atunci numai în mică măsură activ, fără ca pentru aceasta să fim îndreptăţiţi la concluzii pesimiste cu privire la bogăţia ţării, căci trebuie să ne gândim că ea îşi înnoia cu totul capitalul consolidat, care consta în clădiri, străzi, echiparea oştirii etc. De fapt, mult mai mulţi bani româneşti se duceau în străinătate prin aceia că destui români preferau şederea peste graniţă, şi toţi aceştia nu contribuiau cu nimic la îmbunătăţirea situaţiei regatului cu cele necesare unei vieţi moderne. Se şi atrăsese capital străin pentru satisfacerea cerinţelor statului şi tot aşa în vederea întemeierii de instituţii de credit în folosul proprietarilor de case şi de moşii.

România intrase în viaţa modernă absolut fără capital, căci în epoca turcească nimeni nu putuse economisi. Pentru ţăranii aşa de jefuiţi fusese o curată imposibilitate, iar exploatatorii străini din acea vreme părăsiseră demult ţara. Boierii însă îşi cumpărau proprietăţi teritoriale. Circulaţia banului era mai ales foarte mică; statul însă avea nevoie de bani mulţi ca să-şi refacă din temelie instituţiile, şi de mulţi bani aveau nevoie şi marii proprietari, mai ales în Moldova, dacă voiau să facă agricultură în stil mare. Dar şi viaţa de plăceri de la Paris costa mulţi bani.

Impozitul se sprijinea însă pe aceeaşi bază pe care o prevăzuse Regulamentul Organic. Statul cerea în primul rând de la fiecare persoană majoră capitaţia, contribuţia personală, iar comunele prestaţia, sau cum se chema acum: „căile de comunicaţie”. Acest impozit nu era prea mare, cum era de aşteptat într-o ţară ai cărei locuitori erau mai ales ţărani săraci; el se aduna mai mult sau mai puţin regulat, iar satisfacţia birnicilor era foarte imperfectă; dacă s-ar fi acordat perceptorilor o tantiemă, aceasta i-ar fi îndemnat la mai mult zel.

Mai ales în oraşe întârzierea plăţii birului era considerabilă, şi de aceea impozitul personal abia aducea statului 6 milioane pe an. Apoi fiecare ţăran trebuia să contribuie la facerea şi întreţinerea şoselelor; şi erau însărcinaţi cu aducerea acestui serviciu statului în anumite timpuri ale anului câteva zile, de către administraţia municipală a satului. Cine nu vrea să execute lucrul - şi aceasta se întâmplă nu rare ori - acela îşi putea împlini datoria întocmai ca orăşeanul, prin plata unei despăgubiri în bani.

Un al doilea fel de dare era impozitul funciar, care a fost introdus între 1859 şi 1860. Hotărât, el împovăra prea greu pe ţărani, pe când marele proprietar - proporţia era de 5% din valoare pentru proprietar, 6% pentru arendaş, 12% pentru proprietarul ce trăieşte în străinătate - plătea mult mai puţin şi totuşi ar fi putut mult mai uşor suporta o sarcină mai mare. Consideraţii politice au fost amânat totuşi mult timp o reformă a aprecierii exacte a valorii pământului. O impunere la o dare mai ridicată a marelui proprietar ar fi avut totodată şi mântuitoarea înrâurire că s-ar fi mai restrâns sistemul arendărilor şi neglijarea agriculturii. La oraşe impozitul funciar plătit de proprietarii de imobile era mai bine regulat şi produsul său total aducea Vistieriei statului aproximativ 17 milioane.

Comerţul era supus la patentă; la o mai bună organizare nu se ajunsese încă, şi de aceea produsul era de abia 4 milioane. Dimpotrivă pare anormal că impozitul licenţei cârciumarilor aducea el singur un venit de 4,5 milioane. Averea mişcătoare, precum şi venitul ca atare nu erau supuse impozitului, şi de aceea ce plăteau avocaţii şi medicii, aşa-numitele profesii libere, era neînsemnat; consideraţii politice faţă de clasa conducătoare contribuiseră la aceasta.

Din contra, în timpul crizei din anul 1899 se pusese un impozit proporţional, începând cu 5%, pe venitul prea numeroşilor, dar în genere nu destul de bine plătiţilor funcţionari, chiar pe acel al funcţionarilor privaţi, şi prin aceasta ajunsese să se scadă leafa funcţionarilor statului până la 20%. Impozitul pe moştenire, de câtăva vreme ceva mai ridicat, era totuşi prea mic, chiar în cazul unei înrudiri îndepărtate. Împotriva nenorocitei şederi în străinătate, care avea ca urmare dezastre financiare şi înstrăinare, nu se procedase încă până atunci cu energice măsuri fiscale. Numai pensionarii statului erau îndatoraţi să trăiască măcar câteva luni pe an în ţară, dar se făceau nu rare ori excepţii.

Industria, ivită abia de curând, contribuise numai de câtăva vreme, şi chiar în măsură insuficientă, prin taxa pusă pe petrol şi alcool, cu un venit de 3 până la 10 milioane la acoperirea nevoilor statului. Industria se bucura în special de privilegii vamale, scutiri de impozite şi chiar premii de stat mai mult decât era prielnic finanţelor statului. Ţăranul, în schimb, în ţinuturile deluroase trebuia să plătească scump pentru prunii sau pentru ţuica sa. Se introdusese şi o taxă pe vin. Mai înainte veniturile comunale constau în cea mai mare parte din taxele (accizele) luate de la tot felul de mărfuri puse în vânzare, şi o lege specială încuviinţase comunelor să crească aceste taxe până la un maximum hotărât. De aici se născură veşnice vexaţiuni mai ales pentru ţărani, se întâmplară multe mâncătorii din partea funcţionarilor şi întinse contrabande, cu toate urmările lor periculoase. Apoi taxa se plăti la locul de încărcare şi produsul ei se adăugi „fondului comunal”, care până atunci se dezvoltase mulţămitor.

Cel mai vechi monopol al statului era monopolul sării, care existase în toate timpurile. El aducea peste 7 milioane lei. Monopolul tutunului, cu un venit de 37 milioane, exista de la 187.040. Pe la jumătatea deceniului al optulea se introdusese şi un monopol al chibriturilor, care aducea 3 milioane. Cel mai nou monopol era acel al hârtiei de ţigară, un expedient al ultimei crizei: venitul era de 2 milioane. Ceva aducea şi monopolul cărţilor de joc şi al prafului de puşcă de pe la 1880, dar ambele la un loc dădeau cel mult un milion. În total prin toate aceste monopoluri se ajungea la o sumă de 50 până la 60 de milioane, deci cam 25% din venitul total al statului.

Un monopol pe alcooluri ar fi fost mântuitor pentru sate şi totodată foarte folositor finanţelor statului; ideea s-a şi dezbătut de mai multe ori, şi unele capacităţi economice naţionale recomandaseră o astfel de măsură, anumite comisii trimise special pentru acest scop în Rusia studiaseră împrejurările respective. Din nenorocire şi aici se amestecaseră interese politice, căci cârciumarii aveau o însemnată influenţă la alegeri. Vama a fost organizată modern încă de prin anii ’50; cu tot marele import, se ridica totuşi anual pentru stat numai până la 25 de milioane, cu toate că era de o mare însemnătate financiară. Cei 3.000 km de căi ferate, care aduceau cel mult 20 de milioane venit net, şi Serviciul Maritim al statului nu acopereau cu mult dobânda, socotită la 52 de milioane, a capitalului întrebuinţat la construirea lor. Poşta, organizată perfect, dădea şi ea numai foarte puţin.

Domeniile statului erau, după cum s-a spus, foarte întinse, şi dacă n-ar fi domnit nenorocitul sistem al arendării, ar fi contribuit mult la acoperirea nevoilor financiare ale Regatului în repede dezvoltate. O parte dintr-însele au fost întrebuinţate în 1884 pentru crearea unui Domeniu al Coroanei: douăsprezece moşii mari, cu o întindere de 132.112 hectare, ajunse iute un model de gospodărie, trecură atunci în stăpânirea Coroanei. Unele moşii fuseseră parcelate şi împărţite la ţărani în schimbul unei rente anuale. Celelalte şi această rentă aduceau tezaurului 20 de milioane.

În sfârşit, cam la 10 milioane aducea taxa timbrului, şi ceva şi taxa serviciului militar, revoltător de nedreaptă. Din toate aceste diferite ramuri ale veniturilor statului se căpăta un total, care în anul 1872 putea fi socotit la 73 de milioane, iar în 1904 se urcase până peste 210 milioane. Suma aceasta putea fi suficientă pentru viaţa zilnică, dar nu era de ajuns atunci când se întreprindeau astfel de lucrări însemnate cum erau Căile Ferate şi porturile, în special cel de la Constanţa, care costă 60 de milioane, sau cel de la Giurgiu, apoi marele pod de peste Dunăre, care înghiţi 34 de milioane, când se înălţau clădiri publice şi afară de aceasta se organiza din nou administraţia, se înarma modern oastea, iar în ţară (Galaţi-Nămoloasa-Focşani) şi în jurul capitalei se făceau întărituri costisitoare.

O instituţie de credit pentru proprietatea teritorială era absolut necesară, dacă nu voiau ca împovărarea enormă a moşiilor să ducă la o catastrofă a agriculturii naţionale. Şi tot aşa era necesară o instituţie de credit pentru construirea caselor în oraşe, dacă era să ne gândim serios la modernizarea şi înfrumuseţarea lor. Nu mai puţin necesară o Bancă Naţională pentru înlesnirea tranzacţiilor zilnice. Puţinul capital indigen nu era deloc organizat, şi până prin al optulea deceniu lipsea chiar Casa de Depuneri şi Consemnaţii, care se înălţă pe Calea Victoriei din Bucureşti ca una din cele mai frumoase clădiri şi căreia i s-au încredinţat peste 60 milioane de economii. Abia mai târziu se creară cele dintâi societăţi româneşti de asigurare, care erau în special necesare împotriva desului pericol al focului: Societăţile Dacia-România, Patria etc. În astfel de împrejurări împrumuturile statului erau absolut necesare.

Şi în vremuri mai vechi, când Vistieria era greu apăsată de rechiziţii şi contribuţii turceşti sau ruseşti, se gândiseră la împrumuturi; o cârmuire moldovenească încercase de exemplu să contracteze unul în anul 1823 la evreii din Galiţia, şi sub Grigore Ghica se încheiase un împrumut în Muntenia. Dar de obicei persoane particulare sau instituţii de binefacere împrumutau banii necesari, care se înapoiau pe încetul, cu foarte mari dobânzi. Nici sub Cuza Vodă nu se ajunse încă la un mare împrumut de stat în străinătate, şi primele împrumuturi făcute în 1864 la englezi nu se ridicaseră nici la 35 de milioane. Era împrumuturilor necesare cum şi a celor nefolositoare începu propriu-zis abia în 1866. Drumurile de fier costară aproape 800 de milioane: era o sumă enormă pentru puterea ţării, şi ea a fost împrumutată de Societatea Română a Căilor Ferate cu diferite dobânzi mari, sau trebui să fie împrumutată de stat pentru răscumpărarea întregii reţele, pentru ca să despăgubească societatea galiţiană a drumurilor de fier Lemberg-Cernăuţi-Iaşi de porţiunea românească.

În schimbul obligaţiilor, asigurate prin moşiile statului, sau în schimbul hârtiilor ipotecare intrară în ţară numai în cursul anului 1871 peste 100 de milioane în bani. Hârtii de rentă cu procente de 4-5% fură destul de des emise după 1880, pentru ca să plătească cele 266 de milioane înghiţite de armată, fortificaţii, clădiri publice, gări, poduri etc. Din nefericire s-a întrebuinţat acest mijloc extraordinar şi periculos de a introduce în vistieria statului bani străini chiar şi atunci când marile lucrări se apropiau de sfârşit, şi încă într-o şi mai mare măsură, ca şi cum ar fi fost absolut necesare.

În anul 1894 se făcu un împrumut de 120 de milioane, după ce abia între anii 1891 până la 1893 se scosese o sumă încă mai mare de pe piaţa universală. Urmară apoi 90 de milioane în anul 1896 şi 180 de milioane în 1898. Apoi sosi anul de criză 1899; din nou trebui să se contracteze un împrumut şi tocmai într-un timp când războiul sud-african absorbea zilnic uriaş de mult capital european: 175 de milioane se căpătară numai în grele condiţii, care fură îndulcite abia prin conversiunea din 1902; ele se asociară împrumuturilor antecedente şi ridicară datoria statului la suma totală de peste 1.400 de milioane (mai precis 1.412.339 lei).

În afară de aceasta oraşele aveau o datorie de 45.371.000, comunele rurale una de peste un milion şi judeţele una de 14 milioane. Când fiecărui contribuabil îi revine o parte de 2.500 de lei din datoria publică, şi încă într-o ţară necomplet dezvoltată economiceşte, orice om politic prevăzător, cinstit vedea că pe această cale lunecoasă nu trebuie mers mai departe. În cursul ultimilor patru ani de guvernul liberal, adică de încercatul, cumpănitul şi bine calculatorul său şef D.A. Sturdza, se echilibrară planurile finanţelor statului şi se plăti datoria flotantă fără a se recurge la expedientul altor împrumuturi. Guvernul Sturdza s-a retras însă în ianuarie 1905, când după o nouă recoltă rea, se răspândise zvonul unui nou împrumut românesc şi ministrul de finanţe Take Ionescu arătase că acest zvon este numai „prea grăbit”. În cele din urmă se ajunse de fapt la o conversiune, care nu aduse încă statului român nici un folos real.

Cu banii străini îngrămădiţi în ţară se plătiră înainte de toate fabricaţiile străinătăţii. Importul acestora ajunse de fapt foarte însemnat, chiar în unii ani, ca de pildă în 1891, la mai mult de 430 de milioane şi nu scăzu niciodată sub 330 de milioane. Abia de la 1900 se observă o hotărâtă scădere, şi în aceasta se oglindeşte iarăşi conştiinţa publică, care pricepe nevoia economisirii în gospodăria privată ca şi în cea de stat. Cifrele statisticei exportului diferă adesea foarte mult de la un an la altul, şi la aceasta contribuie o îngrijitoare nestatornicie a împrejurărilor climaterice, de care atârnă producerea cerealelor. Valoarea exportului se urcă uneori la 370 de milioane, alte ori numai la 224 de milioane şi în cel mai rău din anii răi, în 1399, a scăzut chiar la 149 de milioane. În ultimii ani se arată o uşoară creştere a exportului.

Dar în această ultimă perioadă împrejurările ajunseseră mult mai complicate ca înainte. De o parte, mijlocia preţurilor de care se serveşte statistica fiind încă tot cea de la 1870, era învechită şi trebuia scăzut aproape 30%. De altă parte, România poseda ea însăşi o industrie, căreia i se prezicea chiar în străinătate o dezvoltare favorabilă. Acum exista un partid industrial în faţa celui agrar, care prin Societatea Agrară, cu ajutorul expoziţiilor agrare - cea din 1904 se prezintă destul de frumos - şi prin ziarul său „Agrarul” îşi susţinea interesele.

De când încă în 1873 se întemeiase, pe lângă modestele mori şi micile velniţe de rachiu, o primă fabrică de zahăr, de când însemnatul agronom şi om politic P.S. Aurelian predica neîncrezătorului public român industrializarea, multe se îmbunătăţiseră în această privinţă. Industria hârtiei s-a introdus în România în anul 1883, şi în 1885 ţara căpătase prima sa fabrică textilă. Sub influenţa campionilor „industriei naţionale”, aceste prime întreprinderi căpătară mari privilegii. Dar la baza lor erau şi socoteli sănătoase.

Zahărul austriac era prea scump plătit într-o ţară în care cultura sfeclei putuse prospera; pentru autorităţi, pentru cărţile de şcoală, ziare şi literatură, care se dezvoltaseră repede, era nevoie de multă hârtie; în sfârşit armata singură avuse nevoie de atâta postav, încât să dea suficient de lucru unei astfel de fabrici, mai ales într-o ţară aşa de bogată în lână. Fostul ofiţer Alcaz, un original, care călătorise şi prin America de Nord, avuse destul simţ practic ca să ridice la Buhuşi (judeţul Bacău) o fabrică de postav - întâia în Moldova, de când se închisese, pe la 1770, aceea a lui Grigore Alexandru Ghica.

Printre acţionarii care procuraseră capital colonelului Alcaz se afla şi Mihail Kogălniceanu, care mai târziu îşi însuşise fabrica. Pentru dezvoltarea unora din ramurile industriale nici nu fusese absolută nevoie de sprijinul statului. Micile mori înfiinţate în vechime trebuiseră să cedeze numaidecât locul marilor mori de aburi, datorită numai exportului; prin 1904 existau treizeci de astfel de mori, mai ales în Botoşani, dar şi în alte localităţi din Moldova şi Muntenia. Capitalul străin reprezentat prin capitalişti străini putea să lipsească aici; evreii din ţară aveau în stăpânire această ramură industrială.

Tăierea pădurilor trebuise să ducă fireşte la înfiinţarea de fierăstraie mecanice, de care în primul deceniu al acestui veac existau peste patruzeci. Săpunăriile, fabricile de lumânări de ceară şi stearină trebuiseră să se transforme în întreprinderi mai mari de industrie modernă. Deoarece se construia mult în toate oraşele Regatului, era necesară o fabrică de ciment, o fabrică de ceramică şi chiar mai multe turnătorii de fier şi stabilimente pentru lucrarea metalului. Astfel se înfiinţa fabrica de ceramică de la Bucureşti, fabrica de ciment de la Sinaia şi uzina Lemaître.

Dacă însuşi Matei Basarab îşi avuse sticlarii săi, nu se putea închipui că epoca mai nouă s-ar fi putut lipsi cumva de fabrici de sticlă; dacă aceea de la Azuga, pe Valea Prahovei, se întemeiase cu capital săsesc, un arendaş evreu din Moldova înfiinţase fabrica de sticlă de la Deleni-Maxut, şi existau şi alte mici stabilimente. Modeste fabrici de haine şi ghete şi chiar fabrici de mobile existau bineînţeles, şi nu mai puţin se dezvoltase industria preparatelor alimentare, care fabrica ciocolată, conserve, coniac etc. Ar fi greşit dacă s-ar fi atribuit această înfiripare a industriei, a unei industrii bine definite numai războiului vamal cu Austria sau măsurilor de protecţiune luate de guvern.

Războiul vamal ruinase poate câteva fabrici ardelene, dar România nu avuse pe atunci curajul de a se împotrivi cu arme egale potrivnicei sale, care lupta cu vămi prohibitive. Nu; guvernul românesc s-a mărginit la aceea de a retrage mărfurilor austro-ungare toate privilegiile speciale. Asupra ideilor conducătoare, care trebuiseră să fie hotărâtoare pentru noua politică vamală, nu se putuseră uni între ei nici măcar oamenii politici conducători ai partidului liberal, atunci la putere, cu atât mai puţin cu urmaşii lor conservatori din 1888.

Tariful autonom fusese scăzut abia de aceştia din urmă, conservatorii, şi astfel se ajunse la noile tratate cu Germania şi Austria (1891). Abia la înnoirea acestor tratate comerciale în 1905 românii dovediră o cunoştinţă îndestulătoare a stării economice a ţării lor şi urmărirea unui scop hotărât. Atunci pentru întâia oară ei au arătat idei nepreconcepute şi un spirit practic, ştiinţific. A fost prima noastră operă bună în acest domeniu, şi întâmplarea făcu ca unul din partide să pregătească şi să încheie tratatul, iar celălalt să fie la cârmă la votarea lui definitivă de Parlament.

Dar cât de departe eram chiar şi atunci de idealul care plutea înaintea ochilor în anul 1886, când începuse războiul vamal. Se puseseră mari speranţe pe legea industriei din 1887; orice întreprindere care dispunea de un capital de cel puţin 50.000 de lei şi se îndatora după cinci ani să angajeze două treimi de lucrători români se bucura de scutirea de vamă, de scutirea de impozit, de privilegii la transportul pe căile ferate şi primea chiar un teren pentru clădirea fabricii. Cu toate aceste măsuri de ajutorare însă, indigenii tot nu găsiră capitalul necesar pentru naşterea unei industrii mari. Evreul nu înclina spre afaceri riscate; străinii nu veneau bucuros într-o ţară cu caracter naţional bine definit, care acorda numai cu greu cetăţenia şi care trebuia în chip necesar să ţină ca numai fiii ţării să poată câştigă proprietate teritorială.

Numai fabrica de hârtie de la Letea, căreia i se puse la dispoziţie în condiţii favorabile lemnul trebuincios din pădurile statului şi care conform contractului alimentase cu fabricatele sale guvernul şi administraţia Regatului, se dezvoltă repede, şi acest exemplu încurajase şi pe alţii la înfiinţarea de fabrici de hârtie. Industria zahărului se dezvolta numai atunci când întreprinzătorul căpăta o primă de export; căci numai aşa putuse neînchipuit de ieftenul zahăr românesc să concureze în Peninsula Balcanică pe cel austro-ungară. În zădar se încercase desfiinţarea primelor: convenţia europeană a zahărului a zădărnicit acest gând, şi acum consumatorii indigeni trebuiau să plătească zahărul deosebit de scump. Abia în anii din urmă se pusese şi un impozit pe exportul zahărului.

Numai morile prosperau în împrejurările create de războiul vamal. Toate celelalte ramuri ale industriei române mergeau pe calea lor firească, modestă. Chiar când cutare sau cutare fabricant sas din cauza războiului economic se strămutase în România şi întemeiase la sud de Predeal vreo fabrică, un astfel de fapt nu făcuse câtuşi de puţin parte din dezvoltarea sănătoasă şi rodnică în domeniul industrial al poporului românesc. Pentru stat industria, creată în mod forţat, asemănătoare cu cea din statul prusian al lui Frederic al II-lea, însemna o împovărare anuală de 21 de milioane.

Pentru locuitori, care, pentru a avea o ocupaţie pe vreme de iarnă, ar fi avut nevoie de o astfel de industrie, poate de o industrie casnică organizată sub controlul statului sau cu sprijinul capitalului claselor mai bogate, acea mare industrie precoce, făcută numai pentru export, a fost de mic folos. Abia 40.000 de muncitori români îşi găseau hrana în fabricile din toată ţara, şi nimic n-a fost mai uşor decât să se ocolească bunele intenţii ale legii prin întrebuinţarea celor două treimi de români, care în adevăr existau, la munci grosolane, plătite nespus de prost şi care aiurea erau lăsate pe sama vitelor de povară. Numai membrilor români din comisiile de control, advocaţilor români, unor întreprinzători şi multor paraziţi comerciali, şi nu în ultimul rând câtorva puţini teoreticieni, le părea de dorit noua direcţie sub care se prezintă hărnicia românească. Fiecare popor îşi face doar datoria sa economică când lucrează ceea ce pricepe mai bine.

Urmările războiului vamal cu Austria s-au simţit mai mult într-un alt domeniu. Pe timpul lui, România îşi exporta cerealele mai mult spre Anglia şi Germania, direct sau prin mijlocirea Anversului, ca să nu mai vorbim de exportul în Olanda şi de cel din Belgia. În schimb, importul din Germania în România luă o dezvoltare uriaşă, ridicându-se la peste 90 de milioane anual. Aici intrau acele fabricate pe care Austro-Ungaria nu le putea oferi în condiţii atât de bune, mai ales obiecte de metal, rechizite militare şi armament, printre care şi tunuri etc.

Dar de la încheierea tratatelor cu Austria părea că se întorseseră şi vechile relaţii cu această ţară, căci exportul românesc într-acolo se ridicase iarăşi, iar importul atinsese aproape aceeaşi valoare ca şi cel din Germania. Trebuie însă să ne mai gândim că doar comenzile militare nu se mai făceau atât de des şi în stil mare, că industria textilă engleză făcea o însemnată concurenţă oricărei alteia, că articolele de lux ale Franţei erau tot mai mult căutate şi că în sfârşit de la începutul politicei agrare germane protecţioniste, cerealele noastre erau acolo mult mai încărcate de dări. Logica geografică e totdeauna mai puternică decât toate înţelegerile diplomaţilor: cu toată atitudinea duşmănoasă a Ungariei, România întreţinuse cele mai însemnate raporturi comerciale ale ei cu Austria şi cu depărtata Anglie, care avea nevoie de cerealele noastre şi nu putea fi niciodată agrară.

Check Also

Transformări economice şi sociale la Histria secolului al V-lea î.Hr.

Înflorirea economică a Histriei se reflectă pe de o parte în monumentele clădite în acea …

Dezvoltarea economică a oraşelor din Dacia romană

Dezvoltarea oraşelor şi a vieţii orăşeneşti a fost legata de bogăţiile agricole sau miniere ale …

Intensificarea exploatării economice a Moldovei şi Ţării Româneşti de către Poarta Otomană în secolul al XVIII-lea

Dominaţia otomană, în forma turco-fanariotă pe care o capătă în veacul al XVIII-lea, se caracterizează …

Situaţia economică, socială şi politică din Moldova şi Ţara Românească în ajunul Revoluţiei de la 1848

Dezvoltarea forţelor de producţie în Ţara Românească şi în Moldova în perioada premergătoare anului 1848 …

Mijloacele culturale şi economice ale modernizării României în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Cultura a fost un alt aspect de seamă al modernizării României. Literaţi, artişti, oameni de …