Viaţa economică în Dacia romană

În timpul stăpânirii romane în Dacia se constată o intensă activitate economică, dezvoltată în condiţiile sistemului sclavagist târziu. S-a organizat o largă exploatare a bogăţiilor solului şi subsolului Daciei, prin băştinaşi, prin colonişti şi sclavi, cu ajutorul unui aparat de conducere introdus aci după sistemul practicat de romani şi în alte provincii ale imperiului. Aceste bogăţii au atras acea mulţime de colonişti aduşi ex toto orbe Romano.

Viaţa economică a Daciei capătă un puternic avânt, încă din primii ani ai cuceririi şi până pe vremea războaielor marcomanice ale lui Marcus Aurelius, ea se dezvoltă într-un ritm rapid. Atacurile neamurilor barbare asupra provinciei, întâmplate în anii 167-180, au provocat oarecare stagnare a dezvoltării sale economice. Dar buna reorganizare a provinciei, din timpul Severilor, repară pagubele economice suferite de pe urma atacurilor barbare din vremea domniei împăratului filozof. Destrămarea vizibilă a acestei înfloritoare vieţi economice începe odată cu criza generală din Dacia, pe timpul lui Gallienus.

Producţia de mărfuri. Negustorii

Producţia de mărfuri cunoaşte o dezvoltare largă în Dacia, ea fiind legată de specificul bogăţiilor naturale ale provinciei. Se produceau mari cantităţi de cereale, aur, sare, lână, fier, miere, lemn, textile, piei etc., care în mare parte luau calea exportului. Există apoi o producţie destinată numai trebuinţelor locale (ceramică, cărămidă etc.). În general, deşi dispunea de însemnate materii prime, provincia nu a ajuns la o producţie de mărfuri fine, fabricate în alte regiuni ale imperiului (bijuterii, ţesături, terra sigillata, obiecte de bronz etc.) de unde erau apoi importate în Dacia. Este drept că unele ateliere din Dacia au încercat a imita dintre aceste mărfuri de import, dar n-au reuşit a le da factura specifică şi fineţea locului lor de obârşie.

Producţia ceramică se dezvoltă cantitativ şi calitativ în forme cu totul superioare faţă de olăria dacică. Constatăm în primul rând, încă din primele timpuri ale stăpânirii romane, un oarecare import de vase de lux, numite terra sigillata, care se distingeau prin ornamentele în relief de pe pereţii lor şi prin glazura de culoare roşie, cu aspect de luciu metalic, în exterior. Dacia a importat atare vase din atelierele ceramice ale Galliei (Lezoux, Banassac etc.), din cele ce activau în dreapta Rhinului (Rheinzabern, Heddernheim, Westerndorf etc.) şi în parte din Pannonia. Producătorii acestor vase de lux, exportate pe valea Dunării până în Dacia, îşi ştampilau marfa şi aceasta ne ajută la identificarea locului de producţie.

Olarul Victor din valea Rhinului este prezent cu marfa sa pe piaţa de la Apulum, Cintugenus din Pannonia apare la Sucidava, iar la Romula vând cantităţi mari de atare vase proprietarii unor ateliere din Gallia ca: Albucius, Bannolucus, Cinnamus, Maior, Suobnillius şi alţii. Natural, aceste vase de lux aduse în Dacia în tot secolul II d.Hr., erau accesibile ca preţ, numai elementelor bogate. Dată fiind frumuseţea acestora şi cererea de pe piaţă, olarii din Dacia au trecut la imitarea lor, copiindu-le cu ajutorul unor tipare, cu care le turnau. Adesea, ei îşi confecţionau tipare pentru a aplica ornamente pe pereţii vaselor (Apulum, Porolissum, Napoca, Romula etc.). Aceste imitaţii locale se recunosc uşor, prin tehnica lor rudimentară, ca şi prin decorul modest, format din frunze, rozete, cerculeţe, palmete etc.

Stăpânirea romană aduce în Dacia răspândirea producţiei de ceramică roşie provincială. Existau, atât la oraş cât şi la sat, ateliere ceramice unde se produceau în număr mare vase pentru piaţă, alături de lămpi de lut, figurine de pământ, albioare din lut pentru pisat grâul, tuburi de teracotă şi altele. Cuptoare ale acestor ateliere locale s-au descoperit la Apulum, Cristeşti, Napoca şi Sucidava. Unii proprietari de ateliere îşi scriau numele pe vase, cum fac: Marcus Martinus (Orlea), Apollinaris Ea (Romula), Cl. Domitius Evarestus şi Val. Lucius Rufus (la Ilişua), Rufus (Napoca) şi alţii.

La Cristeşti s-a putut observa de asemenea că vasele romane prezintă diferite forme şi ornamente derivate din ceramica locală dinaintea cuceririi romane. Majoritatea vaselor romane din Dacia sunt de dimensiuni mici, de culoare roşie, gălbuie sau cenuşie deschis şi sunt bine arse. Începând cu prima jumătate a secolului III d.Hr. pasta lor trece la o culoare neagră şi va înlocui treptat pe cea roşie, în centrele romane de pe malul stâng al Dunării, care se găseau încă sub stăpânirea imperiului, în secolele III VI.

Olarii turnau de asemenea un mare număr de opaiţe (lucerna) necesare luminatului în case. În domeniul acestei producţii s-a petrecut acelaşi fenomen ca şi cu vasele de terra sigillata. Lămpile fine ale unor mari producători din provinciile apusene ale imperiului roman, ajungând în Dacia pe calea comerţului, au fost de asemenea copiate cu firmă cu tot de către olarii locali (Atimetus, Cassius, Fortis, Ianuarius etc.).

Numeroasele tipare din lut pentru turnat asemenea opaiţe, descoperite în Dacia aduc dovada şi a unei producţii locale de lămpi, încărcate cu modeste ornamente, ca rozete, figuri de animale, vrejul de viţă şi altele. Din cuptoarele olarilor mai ieşeau pentru trebuinţele casnice locale, diferite greutăţi din lut, fusaiole, tuburi din teracotă şi în special figurine din lut. Aceste ultime copiau, în general pe cele din bronz şi serveau ca obiecte de cult sau de împodobit casele celor săraci.

Prin armată şi colonişti se răspândeşte în Dacia folosirea cărămizii şi a ţiglei romane, pe care, ca şi în cazul ceramicii roşii, le găsim larg întrebuinţate şi la sate. S-au turnat cărămizi ce atingeau prin dimensiunile lor, aproape un metru pătrat, executate în lut de culoare roşie, foarte bine arse. În vecinătatea marilor oraşe existau cuptoare de cărămizi ale unor proprietari particulari, care produceau în cantităţi mari ţigle şi cărămizi, cerute pentru marile construcţii urbane (Sarmizegetusa, Romula etc.).

Se pare că unele oraşe dispuneau de asemenea de cuptoare proprii pentru pregătit ţigle şi cărămida (Drobeta, Dierna). Producţia aceasta a cunoscut o largă dezvoltare, mai ales în regiunile lipsite de piatră bună pentru zidărie. Trupele şi unii cărămidari particulari obişnuiau a ştampila cu numele lor aceste produse, constituind astfel, pentru noi, preţioase indicaţii istorice. Cuptorul şi ştampilele unui atare cărămidar, Manius Servius Donatus, au fost identificate la Sarmizegetusa.

O producţie specific locală o aveau la Romula atelierele de gravat geme, de la care, în afară de piese întregi, ne-au rămas şi multe deşeuri de atelier. Gravorii de aci foloseau jaspisul, cornalina, onyxul, cristalul de stâncă etc., pietre semipreţioase ce se găseau în cea mai mare parte pe teritoriul Daciei. În majoritate ei săpau pietre cu scene în adânc (intaglii), cumpărate de către mulţi oameni liberi din provincie, pentru a le folosi ca sigilii, prinse la inele. Pietrele gravate se întrebuinţau de asemenea în număr mare, pentru împodobirea hainelor, bijuteriilor, diferitelor obiecte de lux şi altele. Inscripţiile ne fac cunoscut numele unor meşteşugari de condiţie liberă sau sclavi, primii putându-se grupa în asociaţii profesionale numite collegia.

Numele şi activitatea unor meseriaşi ce lucrau în atelierele de pietrărie şi cele ceramice, au fost arătate mai sus. Se mai cunosc din textele epigrafice un grup de salariaţi din atelierele a doi fraţi pietrari din oraşul Apulum, un mensor (antreprenor), din aceeaşi localitate, un zugrav (pictor) şi alţii. Ca executori testamentari apar pe un monument funerar din Sucidava, un constructor (architectus) şi un meşter pielar (coriarius). Se pare că aceştia doi erau sclavi eliberaţi. Deşi aceşti meseriaşi activau izolat şi erau foarte numeroşi în Dacia, ei rămân anonimi în masă, deoarece starea lor materială modestă nu le îngăduia a ridica monumente epigrafice.

Colegiile sunt asociaţii constituite din mai multe persoane, cu caracter profesional, religios, funerar etc., în scopul ajutorării reciproce, economice, profesionale, religioase etc. Unele colegii din Dacia uneau şi pe coloniştii veniţi aci din diferite regiuni ale imperiului roman (Asiani, Galatae, Ponto Bithyni etc.). Pentru viaţa economică a Daciei mai importante au fost colegiile cu caracter profesional, formate din meseriaşi şi negustori. Dintre colegiile profesionale-meşteşugăreşti se cunosc în Dacia cele ale meşteşugarilor (fabri), luntraşilor (utricularii), postăvarilor (centonarii) şi purtătorilor de bagaje şi de lectice (lecticarii).

Fabrii îşi aveau atare organizaţii la Sarmizegetusa, Apulum, Tibiscum şi Drobeta. Ei constituiau asociaţii diferite (lemnari, dulgheri, zidari etc.), erau organizaţi după sistemul militar în centurii şi decurii, cu un praefectus sau magister în frunte, fiind sprijiniţi de un patronus sau de un defensor (apărător). Colegiul fabrilor din Sarmizegetusa avea cel puţin 15 decurii, fiecare cu 10-22 oameni, poseda steag propriu şi un local de întruniri. Organizaţia cu caracter militar a multor colegii profesionale este legată de misiunea ce o aveau de a ajuta stingerea incendiilor.

Colegiile se formau şi din meseriaşi nevoiaşi ce-şi apărau în comun interesele lor profesionale, de aceea îşi alegeau ca patroni sau ca apărători, dintre personajele bogate şi influente ale provinciei, care la nevoie deschideau şi punga în schimbul unor onoruri modeste, primite din partea asociaţiei. Sediul colegiului purta numele de schola (Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta), în el se păstrau insignele, se ţineau şedinţe, aveau loc ospeţe şi se căpătau în acelaşi timp anumite elemente de cultură.

Colegiul centonarilor, pomenit numai la Apulum, unde poseda şi el o schola, era format din meseriaşi ce lucrau pături, postavuri şi diferite piese de croitorie. Foarte discutabilă este profesiunea utriculari-lor, ce ar fi, după unii cercetători, un fel de plutaşi care foloseau pentru aceasta burdufuri umplute cu aer. Pe lecticari îi identificăm cu hamali ce transportau persoane în lectice şi bagajele celor ce nu dispuneau de mijloace de transport.

Activitatea negustorilor în Dacia este documentată numai de câteva texte epigrafice. În prima jumătate a secolului III d.Hr., negustorii din Dacia Apulensis (negotiatores provinciae Apulensis) erau strânşi într-un fel de colegiu şi aveau chiar un apărător al intereselor lor (defensor) domiciliat în capitala Daciei. La Sarmizegetusa, inscripţiile ne fac cunoscuţi patru negustori, dintre care doi erau şi membri ai colegiului de fabri, iar alţi doi sunt de neam sirian (Suri negotiatores).

Dintre cei cinci negustori cunoscuţi la Apulum, doi sunt tot sirieni, alţi doi de origină orientală şi altul celt, originar din Augusta Treverorum. În rândul negustorilor putem înscrie şi pe doi greci din Ampelum, care, la 28 martie 167 d.Hr. constituie o societate bancară (societas danistaria), condusă direct de către un sclav al lor, în scopul de a da bani cu dobândă legulilor aurari. Se mai cunosc un negustor la Potaissa (oriental după nume) şi alţi doi la Drobeta (unul oriental, altul celt).

Constatăm din menţiunile de mai sus, că majoritatea negustorilor cunoscuţi în Dacia sunt de origine orientală, locul întâi deţinându-l cei sirieni, după care urmează cei veniţi din Gallia (Treveri). Este deci o situaţie similară cu aceea cunoscută în alte provincii ale imperiului din secolele II-III d.Hr. Aceasta nu exclude însă şi existenţa unor negustori locali, ieşiţi dintre veterani şi colonişti. Negustorii sirieni se organizează în asociaţii, în Dacia, încă de pe timpul lui Traian şi în mare număr erau din Palmyra. Pentru provinciile balcanice ale imperiului, centrul lor de activitate era în Tracia, la Augusta Traiana, unde apar do negustori palmyrieni din Dacia şi, după unii cercetători, ei exportau la nord de Dunăre însemnate cantităţi de vinuri superioare.

Se constată însă şi o activitate a negustorilor din Dacia în afara graniţelor acestei provincii. Ei apar la Salona, Nedinum, pe coasta dalmată şi în Mitilene. La Aquilea se cunoaşte un negustor originar din Colonia (pe Rhin), dar care pentru multele afaceri comerciale ce le făcea cu Dacia, se intitulează negotiator Daciscus. Prin aceşti negustori, Dacia exporta mărfuri socotite ca materii prime şi de volum mare, cum au fost: sarea, cerealele, lemnul, vitele, pieile, ceara, mierea, lâna, peştele sărat etc.

Provincia nu dispunea de însemnate ateliere locale pentru a prelucra o parte din aceste mărfuri, încât ea apare ca o regiune mai mult de export a unor materii prime. Cât priveşte importul ei, el se limita la o categorie de obiecte de lux, cumpărate de oamenii bogaţi şi de soldaţi. Între aceste articole se pot cita: uleiurile, vinurile, terra sigillata, vase de sticlă, obiecte de bronz, bijuterii, stofe fine şi altele.

Moneda romană, din metal preţios (aur şi argint), pătrunsese în Dacia şi servea pentru schimb cu cel puţin două secole mai înainte de cucerirea romană. Odată cu anexarea Daciei, circulaţia monetară se intensifică, apoi îşi face apariţia în schimbul local şi moneda din bronz. Provincia a avut un timp relativ scurt, începând cu anul 246, o monetărie proprie care funcţiona, probabil, la Sarmizegetusa şi bătea monede de bronz cu inscripţii şi embleme ale provinciei

Dacia. Prin comerţ, prin soldele plătite numeroaselor trupe, prin plata funcţionarilor de stat şi altele, moneda romană se răspândeşte din ce în ce mai mult în Dacia. Cele mai frecvente descoperiri monetare izolate se fac azi în aşezările urbane şi în castrele Daciei acolo unde circula banul. Satul este sărac şi slab prins în circuitul economic de marfă-bani. La sat are putere de cumpărare numai proprietarul funciar.

Tezaurele monetare ce se descoperă în ţinuturile rurale ale Daciei aparţineau acestor proprietari funciari sau elementelor bogate de la oraş, care se refugiau la ţară, unde îşi ascundeau aceste bogăţii în caz de primejdie. O mare cantitate de monedă romană a ieşit în afara graniţelor provinciei prin comerţ şi prin plata unor stipendii triburilor barbare vecine. Numeroase depozite monetare se descoperă în nordul Daciei şi în Moldova, formate numai din monede de argint.

La aceste triburi nu s-a răspândit şi moneda din bronz, iar tezaurele respective reprezintă acumulări de bogăţii în mâinile unor şefi de triburi sau negustori ce fac comerţ cu provincia Dacia. Din vremea stăpânirii romane s-au descoperit, îngropate în Dacia aproape o sută de tezaure monetare. Ascunderea acestora s-a făcut în special în faţa unor situaţii tulburi, pricinuite de atacurile barbare. De aceea, cele mai numeroase ascunderi de tezaure au loc în epoca anarhiei militare (235-271 d.Hr.).

Principala monedă de încredere care a circulat în Dacia a fost denarul de argint. Sub Antonini, el reprezintă o monedă de încredere, dar începând cu Septimius Severus, procentul lui de argint scade. Caracalla emite moneda de argint numită Antoninianus, dar în care arama deţine un procent mai mare decât metalul preţios. Criza monetară din prima jumătate a secolului III d.Hr. se abate şi asupra Daciei. Denarul, cu un procent ridicat de argint, se depozitează şi aproape dispare din circulaţie unde rămân moneda de bronz şi antoninianul. Pe timpul domniei lui Gallienus şi până la evacuarea Daciei, criza monetară este atât de acută, încât moneda devine foarte rară în Dacia.

Dezvoltarea relaţiilor de marfă-bani are loc la oraş, la ţară schimbul fiind rar. Tăbliţele cerate ne arată că existau în Dacia „case bancare”, formate de mai mulţi asociaţi, care dădeau bani cu împrumut pe termen scurt (argentarii). Se împrumutau micii şi mijlocii proprietari loviţi de criză şi care de multe ori nu puteau achita împrumutul şi dobânzile prea ridicate. În societăţile împărţite pe clase, dezvoltarea relaţiilor marfă-bani a dus la ruinarea unei părţi a populaţiei. Banul, ca un „acid corosiv” (Engels) a dizolvat rămăşiţele relaţiilor de comună primitivă. În Dacia relaţiile de marfă-bani au lovit mult în organizaţiile de obşti şi în micii producători rurali, mai ales în epoca de criză a imperiului, ce începe după Severi.

Impozitele. Vămile

Impozitele (vectigalia), ce se plăteau în Dacia, apar aceleaşi ca şi în alte provincii imperiale romane. Ele erau directe şi indirecte. Ca impozite directe sunt cel funciar, plătit pentru terenuri şi imobile (capitatio terrena), apoi capitaţia (tributum capitis) încasat de la oameni de condiţie liberă, cetăţeni sau necetăţeni. Primul ne este atestat într-o tăbliţă cerată, unde se plăteşte pentru un imobil, o dare stabilită prin recensământ (tributa).

Acest impozit funciar nu se plătea însă de către cetăţenii din oraşele care primiseră în Dacia dreptul italic (Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa). Dările indirecte erau mult mai variate şi nume-roase. Astfel era birul de 5% plătit pe moşteniri (vicesima hereditatum) sau pentru eliberări de sclavi (vicesima manumissionum). Despre acesta avem menţiuni la Romula şi Doştat (lângă Sebeş), localităţi în care apare sclavul Hylas, mai apoi liberat, cu calitatea de vicesimarius, deci ca strângător al acestui impozit de 5%.

Deşi tăbliţele cerate, conţinând contracte asupra vânzărilor de robi şi a unor mărfuri obişnuite, nu le menţionează, se plăteau cu acea ocazie, taxe de 4% din valoarea sclavului, iar pentru a doua categorie, 1% din costul mărfii. Conducerea finanţelor o avea în fiecare din cele trei Dacii, câte un procurator ajutat de o adevărată armată de funcţionari inferiori, recrutaţi mai toţi din rândul sclavilor şi al liberţilor de stat. Tot din grupa obligaţiilor fiscale făceau parte şi corvezile la care erau supuşi ţăranii, pentru transporturi, întreţinerea drumurilor, găzduirea funcţionarilor împărăteşti şi altele. Statul roman practica în provincie o adevărată politică de jaf fiscal, încât: „Birurile, dările către stat şi prestaţiile de tot felul aruncau masa populaţiei într-o sărăcie din ce în ce mai mare; împilarea devenise insuportabilă din cauza guvernatorilor, perceptorilor şi soldaţilor, care storceau fără milă populaţia”.

O mare pacoste pentru economia şi populaţia provinciilor o aduceau şi taxele de vamă (portorium). Ele se încasau pentru mărfuri şi călători, la frontierele provinciilor, apoi în interiorul lor, ca taxe de bariere (accize), la intrarea în oraşe, taxe de circulaţie pe drumurile principale şi de trecere peste poduri. La mărfuri se plăteau 2,50% din valoarea lor, dar erau şi scutiri, de care beneficiau tot cei înstăriţi. De la Traian la Marcus Aurelius, statul arendează vămile unor asociaţii de publicară sau oameni de afaceri (conductores), ca mai apoi să se treacă la perceperea directă a lor de către împărat, prin grija unor procuratores.

Dacia a făcut parte din circumscripţia vamală a Iliricului (publicum portorium lllyrici) şi a cunoscut arendarea portoriului unor asociaţi (soci sau conductores) care au activat în provincie cu o armată de sclavi, încasatori ai taxelor de vamă (familia vectigalis). Existau numeroase locuri de percepere a vămii (stationes portorii), conduse de unul sau doi sclavi (servi villici), care dispuneau de un birou special de încasări (tabularium). sunt însă discuţii privitoare la numărul şi localizarea staţiunilor vamale ale Daciei, din perioada concesionării apoi a exploatării directe de către stat.

Ştirile epigrafice ne dau ca sigure localităţile Dierna, Micia şi Pons Augusti; iar ca ipotetice: Drobeta, Sucidava, Porolissum, Apulum şi Ampelum. La Micia s-a găsit o inscripţie pusă de sclavul vamal Felix, lui Iupiter, Pământului Daciei, Geniului poporului roman şi al comerţului, drept recunoştinţă pentru avansarea sa (promotus) din staţia Micia, unde funcţiona ca locţiitor de şef de oficiu (vicarius), în post titular, ca şef de vamă la Pons Augusti. O placă de marmură descoperită la Drobeta vorbeşte despre construcţia din temelii a unui tabularium, prin străduinţa a doi sclavi, puşi aci sub ordinele unui procurator al împăratului Septimius Severus. E probabil că unul dintre sclavi avea în grija sa taxele vamale ale portului Drobeta, iar altul pe cele legate de trecerea peste podul lui Traian.

Dintr-o inscripţie, se pare că şi la Sucidava exista aceeaşi dublă situaţie. În staţiunile vamale mai importante, personalul vamal inferior, compus din aceiaşi sclavi, avea diferite atribuţii, cum au fost arcarii (casieri), contrascriptores (verificatori de acte, cunoscuţi la Dierna), dispensatores (socotitori-casieri), tabularii (contabili) şi alţii. Din rândul acestora, cei ce îndepliniseră funcţia ca dispensatores reuşiseră a-şi forma o avere personală, care le permitea să aibă şi ei, la rândul lor, sclavi personali, sau să ridice temple din bani proprii. Mulţi negustori şi oraşe căutau prietenia funcţionarilor superiori de vamă, pentru a-şi asigura unele scutiri de taxe.

Faţă de alte provincii ale imperiului, civilizaţia romană din Dacia prezintă unele aspecte particulare, izvorâte din situaţia ei geografică-militară şi din structura sa social-economică. La oraş putem constata introducerea şi dezvoltarea rapidă a acestor elemente de civilizaţie romană, în formele sclavagiste din faza de început a descompunerii acestei orânduiri. Aici ele se altoiesc peste civilizaţia autohtonilor pe care ajung repede a o pune în umbră. La sat însă acestea vor pătrunde mai greu şi mai slab ca intensitate.

Autohtonii de la ţară şi mai ales din regiunile retrase trăiesc în oarecare măsură în formele civilizaţiei dacice anterioare cuceririi romane. La ei se introduc mai ales unele unelte de muncă mai perfecţionate, puţină monedă şi unele mijloace tehnice de a construi. Civilizaţia romană reuşeşte însă a fi dominantă, atât la sat cât şi la oraş, în regiunile de câmpii fertile, în cele miniere şi în imediata vecinătate a marilor căi de trafic comercial. Se pare că în aceste regiuni populaţia băştinaşă a fost în mare parte deposedată total de bunurile sale funciare şi adesea împinsă spre locuri muntoase şi mai puţin productive.

Castrele romane s-au ridicat însă în punctele cerute de nevoile de apărare ale provinciei, indiferent de importanţa economică a acestor regiuni. În această situaţie, satul indigen cel mai periferic a venit în contact cu castrul, care şi el a difuzat anumite elemente de civilizaţie romană. De altfel, nu poate fi negat faptul că armatei din Dacia, prin soldaţii aflaţi sub arme, apoi prin veteranii rămaşi pe loc, i-a revenit un mare rol în răspândirea şi susţinerea civilizaţiei romane. În multe cazuri, sisteme de a construi, unelte perfecţionate şi chiar forme de cultură agricolă mai avansată au putut trece din castru în satul băştinaş. Putem vedea, pe baza puţinelor urme de civilizaţie romană, că anumite regiuni, ca nordul Olteniei, centrul Banatului, Ţara Bârsei şi estul Transilvaniei au fost mai slab atinse de această civilizaţie.

Condiţiile vieţii materiale

Condiţiile vieţii materiale din Dacia sunt specifice societăţii sclavagiste în faza ei de descompunere. Cu toată bogăţia provinciei, repartizarea inegală a bunurilor materiale a creat însemnate diferenţieri sociale în sânul oamenilor liberi. Există o restrânsă pătură formată din plutocraţia oraşelor (negustori, proprietari de ateliere etc.) din funcţionărimea de stat, marii proprietari funciari şi soldaţi, care, în calitatea lor de elemente ale exploatării, au o bună situaţie materială, pe când masa ţărănimii şi sărăcimea oraşelor trăieşte din greu. Proasta stare economică a ţărănimii are ca reflex frecventele răscoale. Foarte prost remunerată era şi munca liberă pe ogoare sau mine. Minerul Memmius al lui Asclepius, pentru o muncă extrem de grea, primea de la patronul său 0,40 denari pe zi, într-o vreme când un miel costa 3,60 denari.

Bogăţiile solului şi subsolului Daciei au făcut din această provincie una dintre cele mai bogate regiuni ale imperiului, cu toate că ea a intrat târziu în stăpânirea romană şi a fost mereu frământată de mişcări sociale interne şi atacuri barbare dinafară. Tocmai aceste bogăţii explică tenacitatea romanilor de a o păstra, în momente destul de grave pentru siguranţa provinciei, cum au fost acelea din vremea lui Hadrian, Marcus Aurelius şi Gallienus.

Check Also

Decebal şi cucerirea Daciei de către romani

Reunificarea triburilor dacice Ameninţarea tot mai serioasă pe care o reprezenta pentru Dacia prezenţa Romei …

Piaţa internă în România între 1864 şi 1878

Cu mult înainte de 1864 începuse a se forma în Moldova şi Ţara Românească o …

Dacia, Populaţie, Daco-romani

Originea poporului român şi a limbii române a constituit subiectul unor polemici istorice în centrul …

Caracterele generale ale perioadei de trecere la feudalism (secolele IV-X d.Hr.) în Dacia

Lupta maselor asuprite, precum şi atacurile triburilor libere dinafară, au dus la prăbuşirea sistemului sclavagist …

Regalitatea şi religia în Dacia

În secolele I î.Hr. – I d.Hr., societatea geto-dacică a cunoscut o perioadă de apogeu, …