Viaţa economică a Craiovei în preajma Unirii Principatelor

Marea operă reformatoare înfăptuită în timpul domniei lui Cuza a lăsat amprente şi asupra vieţii Craiovei care, la începutul domniei sale, reflecta fidel stadiul de trecere de la feudalism la capitalism al economiei româneşti. În preajma Unirii, Craiova număra circa 25.000 locuitori, situându-se din acest punct de vedere, imediat după capitala Ţării Româneşti.

În Craiova existau în acea vreme 4.633 de clădiri, dintre care 3.220 de case, 26 de biserici, 11 şcoli, 60 de fabrici-ateliere. Din cele 3.220 de case, 2.500 aparţineau sărăcimii, având un singur nivel sau se găseau sub pământ. Totodată, Craiova se înscrie printre oraşele cu cea mai mare pondere în viaţa economică a Ţării Româneşti, fiind unul din cele mai importante centre meşteşugăreşti şi comerciale ale ţării, 15% din populaţie trăia din practicarea unor meserii, 14% din comerţ. Se dezvoltau în primul rând meşteşugurile tradiţionale.

Cei mai numeroşi meseriaşi erau blănarii, cojocarii şi şepcarii, în jurul a 200, în atelierele cărora lucrau peste 100 de calfe şi ucenici; urmau cizmarii şi ei aproape 200 şi peste 100 de ucenici; croitori de haine bărbăteşti - circa 150 cu câteva zeci de calfe şi la fel ucenici, aproape 100 de fierari lucrători în gros cu calfele şi ucenicii lor; tăbăcarii, aproximativ 50, 10 boiangii şi zeci de curelari, şelari, arămari, săpunari, ceaprazari, funieri, rotari, dogari, pălărieri, plăpumari, făclieri, pişcaşi etc.

Sporul mare al populaţiei a determinat în această vreme extinderea oraşului şi, odată cu aceasta, creşterea numărului meseriaşilor specialişti în construcţii edilitare. Astfel, se consemna existenţa a aproximativ 250 de tâmplari şi făcători de tot felul de mobile, dulgheri şi şindrilari, cărămidari, zidari, pietrari şi caldaragii (pavatori sau făcători de pavaje), olari şi blănari, tinichigii, zugravi şi un număr mare de arhitecţi - 38 - mai mulţi decât în toate judeţele Ţării Româneşti, cu excepţia Ilfovului, luate la un loc.

Alături de aceste meserii mai vechi, legat de noile forţe de producţie în dezvoltare, apăreau în Craiova strungari „de tot felul de lemn, os, metal”, lăcătuşi şi „făcători de tot felul de instrumente de maşini, legători de cărţi”. Urmau meşteşugarii din ramurile alimentare, al căror număr se afla, de asemenea, în creştere, peste 170, între care brutari, măcelari, morari şi cofetari cu calfele şi ucenicii lor. Înclinaţia spre lux a păturilor bogate orăşene favoriza apariţia şi dezvoltarea unor meserii noi alături de cele mai vechi. Se constată, astfel, existenţa a peste 150 croitori de haine femeieşti, modişti şi modiste, tapiţeri şi decoratori, caretari, orologieri, giuvaergii, bărbieri, frizeri şi perucari.

În total, Craiova număra peste 1.000 de meseriaşi în atelierele cărora lucrau mai mult de 600 de calfe şi aproape 500 de ucenici. Oraşul Craiova absorbea în acea vreme 57,7% din numărul total al meseriaşilor din judeţul Dolj. Numărul şi diversitatea mare a meşteşugarilor relevă, totodată, stadiul avansat al diviziunii muncii. Deşi numărul meseriaşilor era aproape egal cu suma totală a calfelor şi ucenicilor, existau numeroase ateliere aparţinând cooperaţiei capitaliste simple care foloseau 4-5 până la 10 lucrători, alături de micile ateliere meşteşugăreşti a căror dezagregare au grăbit-o, creând condiţii de dezvoltare unor forme de producţie superioare, manufacturi sau fabrici.

Existau în Craiova şi aproximativ 90 de stabilimente cu caracter industrial dar, ca şi în cazul meşteşugarilor, majoritatea erau profilate pe producerea bunurilor de larg consum. Funcţionau, astfel, 12 mori, 3 fabrici de bere, 2 fabrici de gaz şi ulei, 4 tăbăcării, 2 tipografii. Deşi în progres evident şi ca număr şi ca volum de producţie faţă de prima jumătate a secolului al XIX-lea, totuşi valoarea mică a producţiei, utilajul rudimentar, cât şi productivitatea redusă, indică starea înapoiată a acestor stabilimente industriale dintre care multe nici nu depăşiseră stadiul cooperaţiei capitaliste simple.

Atât stabilimentele industriale cât şi atelierele meşteşugăreşti îşi bazau producţia pe materiile prime provenite mai ales din agricultură. Acestea se găseau din abundenţă în zonă, conturându-se încă de pe acum una din trăsăturile esenţiale ale vieţii economice a oraşului Craiova, care avea să se menţină pe tot parcursul orânduirii capitaliste.

În acelaşi timp, ca o consecinţă directă a creşterii populaţiei, a dezvoltării meşteşugurilor şi stabilimentelor industriale, se dezvoltă comerţul. În preajma Unirii, Craiova concentra aproape 1.000 de comercianţi, care îşi desfăceau mărfurile în cele 1.230 de prăvălii câte număra Craiova în acea vreme. A sporit îndeosebi numărul comercianţilor care se ocupau cu aprovizionarea populaţiei oraşului, ajungând la cifra de 700, dintre care majoritatea erau comercianţi cu vite, cu vinuri, cu lemne, cherestegii, băcani, tutunari.

Într-un număr însemnat, aproape 150, se găseau negustorii care aprovizionau cu materii prime atelierele meşteşugăreşti şi stabilimentele, sau desfăceau mărfurile acestora. Între aceştia, se aflau comercianţi cu ridicata, comercianţi cu fier, aramă şi alte metale, comercianţi cu seu, lână, librari, lipscani. În acelaşi timp, schimburile economice cu Transilvania erau ilustrate prin numărul mare al comercianţilor cu produse braşovene.

Pronunţata diversitate a branşelor comerciale, numărul mare al comercianţilor, cât şi existenţa a 3 bancheri şi 7 zarafi, precum şi a unor agenţi comisionari-zălogari, sugerează volumul însemnat al afacerilor comerciale ce se întreprindeau în Craiova. Situat în mijlocul judeţului cu cea mai numeroasă populaţie din întreaga ţară, cu una din cele mai mari producţii agricole (care se adaptase, în bună parte, cerinţelor vremii prin introducerea plantelor tehnice pe o scară largă şi creşterea ponderii cerealelor, în special grâu cerut la export), Craiova devenise un puternic centru de prelucrare a acestor mărfuri şi de desfacere a lor.

Totodată, Craiova polariza în cea mai mare parte activitatea meşteşugărească şi comercială din celelalte judeţe din Oltenia, mărfurile şi târgurile sale săptămânale fiind căutate de un număr mare de negustori. Marii comercianţi locali s-au angajat în timpul războiului Crimeii, în anii 1855-1856, chiar şi cu aprovizionarea cu grâne a capitalei. Oraşul Craiova se dezvolta, astfel, bazându-se în primul rând pe consumul intern, dar marii negustori realizau apreciabile beneficii şi din schimburile de mărfuri cu Transilvania, cu negustorii de la sudul Dunării şi din Europa centrală, unde grânele şi vitele din această parte a ţării erau din ce în ce mai mult solicitate.

O expresie a dezvoltării economice era constituirea la Craiova, în anul 1860, a primei societăţi moderne pe acţiuni „Societatea prin acţiuni a moarei cu aburi din Calafat”. În anul 1861, de pildă, prin intermediul negustorilor craioveni se rezervau pentru export 50.000 tone de grâu din recolta de grâu de aproape 55.000 tone a acelui an. Se exportau, de asemenea, în mari cantităţi, rapiţă - întreaga producţie a judeţului - porumb, orz, ovăz sau făină, produse animaliere, miere, ceară etc. Se importa tutun, sticlă, zahăr, bumbac, obiecte de îmbrăcăminte, unelte şi puţine maşini agricole. Un rol însemnat în dezvoltarea comerţului l-au avut construirea liniilor telegrafice, modernizarea şoselelor şi construirea unor drumuri noi.

După construcţia liniei telegrafice Craiova - Bucureşti, prin instalarea liniilor telegrafice Slatina - Craiova şi Craiova - Turnu Severin în anul 1859, apoi Craiova - Calafat în 1860, afacerile comerciale erau impulsionate. Lipsa căilor ferate va continua să afecteze circulaţia mărfurilor până în anul 1875, când Craiova va dobândi această cale de transport mai ieftină, fiind legată de capitala ţării şi cel mai important port al Olteniei, Turnu Severin, prin linia ferată Bucureşti - Piteşti - Craiova - Vârciorova.

Cu tot progresul înregistrat pe linia dezvoltării meşteşugurilor, stabilimentelor industriale şi a comerţului, Craiova era departe de a valorifica în întregime posibilităţile ei economice pe care le oferea aşezarea sa în mijlocul Câmpiei Olteniei şi, mai ales, era departe de a valorifica potenţialul şi energia creatoare a maselor muncitoreşti. Pentru a sublinia limitele dezvoltării sale este suficient de arătat că atelierele meşteşugăreşti şi stabilimentele industriale din Craiova nu puteau absorbi nici măcar forţa de muncă de care dispunea oraşul în acea vreme, aşa încât un număr de peste 200 de muncitori îşi mai căutau încă de lucru în agricultură. Nu lipsa de materii prime sau a braţelor de muncă constituia frâna principală în calea dezvoltării forţelor de producţie capitaliste.

Menţinerea relaţiilor feudale până în 1864, lipsa independenţei de stat şi a pieţei unice naţionale, precum şi lipsa unei politici economice progresiste de stat, îşi puneau amprenta asupra dezvoltării oraşului. Profilul său agricol era subliniat şi de numărul mare al locuitorilor angajaţi direct în agricultură, 12,20% din întreaga populaţie a oraşului.

Alături de cei 229 mari proprietari funciari şi 116 arendaşi, la periferiile oraşului mai locuiau încă 160 clăcaşi. Contrastele oraşului se întâlneau nu numai pe plan urbanistic, dar şi prin concentrarea în Craiova a unei variate compoziţii sociale de la boier şi mare comerciant până la lucrător, ţăran liber şi clăcaş. Este semnificativă ponderea mare a populaţiei care trăia din exercitarea profesiunilor libere - peste 20%.

Dezvoltarea forţelor de producţie capitaliste a produs însă modificări însemnate în peisajul social al Craiovei. De unde în prima jumătate a secolului al XIX-lea Craiova mai trecea încă drept oraş al marii boierimi, care dăduse şi ultimii doi domnitori ai Ţării Româneşti, în preajma Unirii pe primul plan al vieţii sociale începea să se situeze noua clasă - burghezia - formată din cei aproape 2.000 de negustori, meseriaşi şi patroni de ateliere sau stabilimente industriale, la care se adaugă un număr însemnat de arendaşi, cel mai mare din ţară după Bucureşti.

Nemulţumită de privilegiile de care se mai bucura încă boierimea, burghezia căuta pe toate căile să-i ia locul. Alături de aceasta, în mod firesc, începe să se dezvolte şi clasa muncitoare. Numărul lucrătorilor din atelierele meşteşugăreşti şi stabilimentele industriale cunoaşte o creştere simţitoare, după Unire, ajungând la peste 2.000 de muncitori. Prezentă în toate mişcările revoluţionare de la mijlocul secolului al XIX-lea, muncitorimea înclina acum şi mai mult balanţa forţelor sociale locale în favoarea progresului social.

De consemnat este faptul că la cei aproape 25.000 de locuitori ai săi, Craiova nu avea decât 12 medici care trebuiau să asigure asistenţa medicală şi a populaţiei judeţului, revenind astfel, de fapt, un medic la aproape 17.000 de locuitori. În schimb, era oraşul cu cel mai mare număr de preoţi din ţară, după Bucureşti, şi un aparat administrativ dintre cele mai umflate. Învăţământul va face paşi însemnaţi. În învăţământul public din mediul urban, în 1862 funcţionau 8 şcoli primare şi un gimnaziu. În cele 8 şcoli primare învăţau, sub conducerea a 18 profesori, peste 1.000 de copii, iar la Colegiul central 140 de elevi având 14 profesori.

Craiova se distingea ca un oraş al marilor contraste. Marea boierime îşi ridica somptuoase clădiri întreţinând numeroşi servitori şi echipaje luxoase care o purtau cu „distincţie” prin gropile şi colburile Craiovei. Alături de ea se ridica un grup însemnat de mari negustori şi patroni care se străduiau mai mult să imite marea boierime. De cealaltă parte, sărăcimea - marea majoritate a populaţiei oraşului - aflată din ce în ce mai mult sub influenţa unei pături însemnate de mici negustori şi meseriaşi, precum şi un însemnat grup de intelectuali progresişti cu înrâurire manifestă în viaţa Craiovei.

Check Also

Exploatarea economică a României în timpul ocupaţiei străine din primul război mondial

Problema exploatării economice a teritoriului românesc invadat a constituit una din preocupările majore ale administraţiei …

Dezvoltarea societăţii şi a raporturilor internaţionale în sud-estul Europei în secolele XIV-XV

Dezvoltarea societăţii de pe teritoriul României în secolele XIV-XV este strâns legată de aceea a …

Şcoala – factor activ de cultură şi civilizaţie în viaţa şi evoluţia Craiovei

Documente care să ateste existenţa unor şcoli în oraşul Craiova nu vom întâlni decât la …

Situaţia economică a Craiovei între cele două războaie mondiale

Perioada celor două decenii interbelice a fost şi pentru Craiova o etapă importantă în dezvoltarea …

Ofensiva boierimii craiovene după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza

Îndepărtarea de la tron a domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi aducerea dinastiei de Hohenzollern au …