Viaţa daco-romanilor

Îndeletnicirile economice

Înlocuirea stăpânirii dace cu acea romană în ţara lui Decebal aduse după sine o schimbare totală, nu numai în alcătuirea etnică a poporaţiei ţării, dar şi în condiţiile traiului său, care luă în totul fizionomia romană. Determinată însă prin natura ţării, prin izvoarele ei de bogăţie particulare şi prin caracterul colonizării ei, cultura ce înflori în acest colţ îndepărtat al împărăţiei Romane, dădu naştere unor forme de viaţă, până la un punct deosebite de acele din restul Imperiului Roman, care din această pricină merită a face obiectul unui studiu deosebit.

Minele de aur

Îndeletnicirea de căpetenie a Daciei romane nu fu decât o continuare a acelei la care se dădea mai cu deosebire şi poporaţia dacă, pe timpul vieţii sale neatârnate, anume exploatarea minelor, îndeletnicire deprinsă de înşişi dacii de la cei mai vechi locuitori ai cetăţii carpatine, luxoşii agatirşi. De îndată ce romanii puseră piciorul în Dacia, ei întreprinseră lucrarea minelor şi mai ales a celor de aur, şi am văzut că tocmai acestea erau nada cea atrăgătoare care aducea atât de numeroşi romani din toate părţile imperiului şi mai cu osebire din Italia şi Roma, pentru a împopora Dacia.

Că însuşi Statul roman trebuia să se îngrijească de această folositoare exploatare este uşor de înţeles; de aceea şi găsim chiar pe Traian că aduce lucrători din Dalmaţia iscusiţi în extragerea aurului. Ba această atragere a lucrătorilor dalmatini fu înconjurată de favoruri deosebite, precum primirea lor în decurionatul capitalei şi altele de acestea.

Astfel întâlnim pe Celseniu Constante, fost decurion în oraşul Aequum, pus în aceeaşi însuşire în Sarmizegetusa, şi desigur că alăturea cu el vor fi fost şi alţii, al căror nume s-au pierdut. Că inscripţia care aminteşte pe acest dalmat trebuie să fie din vremile lui Traian, se vede de pe aceea că acest personagiu, mort la vârsta de 30 de ani ca decurion în Sarmizegetusa şi arătat ca fiind mai înainte decurion în Aequum, trebuie să fi fost numit în această însuşire în capitala Daciei, imediat după sosirea lui aici sau mai bine zis, a fost transferat din decurionatul Aequului în acel al Sarmizegetusei.

Decurionii însă se luau, de obicei, dintre cetăţenii vechi ai oraşului şi, pentru a explica asemenea excepţie, trebuie să raportăm numirea acestui străin la decurionatul Sarmizegetusei la timpul întâiei colonizări, atunci când se înjghebară şi primele autorităţi ale oraşelor, din coloniştii nou veniţi în Dacia. Tot la un asemenea timp apropiat de întemeierea provinciei, ne duce şi titlul simplu de colonia dacica dat Sarmizegetusei în această inscripţie, care titlu în cele posterioare este mult mai pompos şi mai lung, purtând numele roman de Utpia Traiana Augusta alipit pe lângă acel vechi de dacica Sarmizegetusa, precum şi adeseori epitetul de metropolis.

Într-un stat despotic ca al dacilor, nu rămâne nici o îndoială că minele de aur trebuiau să fi fost proprietatea regelui şi acelaşi principiu era consfinţit şi în statul, nu mai puţin absolut, al romanilor. Cucerirea Daciei a trebuit deci să dea minele ţării în stăpânirea statului, adică a împăratului roman. De aceea şi găsim în Dacia un procurator special al împăratului, pentru minele de aur, numit procurator aurariarum, şi care era întotdeauna un libert al lui August. Procuratorii erau deci originari din Roma, trimişi în Dacia ca oameni de încredere ai împăratului, pentru care am şi găsit pe unul din ei, dispunând cu limbă de moarte, ca rămăşiţele sale să fie strămutate la Roma.

Acest îngrijitor al minelor de aur nu trebuie confundat cu ceilalţi trei procuratori ai subprovinciilor Apulensis, Porolissensis şi Malvensis, care supravegheau strângerea contribuţiilor. El avea sub dânsul mai mulţi subprocuratori, îngrijitori ai deosebitelor mine de aur ale Daciei, care nu erau toate în aceeaşi localitate. Ei purtau titlul de subprocuratores aurariarum. Dintre dregătorii inferiori ai cancelariei acestor procuratori, mai aflăm un tabularius aurariorum dacicorum, precum şi mai mulţi adjutores tabulariorum.

Cu toate că se constată că minele cele mai mari şi mai productiva erau în stăpânirea împăratului roman, mai aflăm altele în stăpânirea privată. Ni s-a păstrat anume în fabulele cerate vreo trei contracte de închiriere a unor gropi de aur, pe care acei ce le dau, le numesc ale lor. Unul din aceste contracte, scris de Flavius Secundinus din partea proprietarului Memmius Asclepi, care nu ştia carte, constată că el închiriază o groapă lui Aurelius Adjutor, pe termen de 6 luni, din ziua încheierii actului, 20 mai 164 d.Hr., până la Idele lui noiembrie, adică 13 a acelei luni, pentru preţul de 70 de denari, cu condiţie ca, în cazul când proprietarul ar vrea să revoace contractul, să plătească arendaşului câte 5 sesterţe (1,25 denari) pe zi ca despăgubire. Aceeaşi penalitate să lovească şi pe arendaş, în cazul când n-ar plăti arenda în ratele obişnuite, probabil lunare, fiind obligat proprietarul a-l aştepta numai trei zile peste termenul fixat. La caz de irumpere a apei în groapă, se va scădea arenda proporţional cu paguba suferită.

Acest contract este arătat ca încheiat la Immenosum Maior, localitate ce se afla în apropiere de Zlatna (Roşia Montană), unde a fost găsit acest document. În josul lui se vede iscălit proprietarul Memmius Asclepi, bineînţeles tot de mâna acelui ce scrisese actul şi doi martori Titus Beusantis qui et Bradua şi Socratio Socrationis. Al doilea contract, găsit tot la Zlatna, conţine arendarea unei gropi a unuia L. Ulpius Valerius, iarăşi neştiutor de carte, către Socratio Socrationis, martorul din contractul precedent, cu aceleaşi condiţii.

Actul este scris pentru Valerius, de unul Adjutor Macarius. În sfârşit, un al treilea contract, trecut de asemenea între un om neştiutor de carte, al cărui nume însă nu se poate descifra, arendează celui de al doilea martor din contractul dintâi, Titus Beusantis Bradua, o groapă auriferă până la Idele lui noiemvrie, pentru suma de 105 denari, stipulând iarăşi aceleaşi condiţii care par a fi fost stereotipe pentru asemenea contracte.

Caracteristică este mai întâi împrejurarea, că nici unul din cei trei proprietari de gropi aurifere nu ştiu carte; apoi, micul preţ al arendei acestor gropi, care se urcă cel mult până la 200 de lei, în monedă de astăzi, pentru timpul de şase luni. Explicaţia acestui fapt ne pare a fi următoarea. Pe lângă minele cele mari pe care le-am aflat în stăpânirea împăratului, se aflau şi gropi mici, exploatate de privaţi, în tărâmurile aurifere. Aceşti proprietari erau, după cât se vede, legionari demisionaţi, cărora li se împărţise[ră] pământuri în apropierea minelor de aur şi care închiriau gropile lor la oameni străini, nepricepându-se cum să le exploateze singuri. Astfel, atât Socratio Socrationis, cât şi Titus Beusantis Bradua, sunt învederat nume neromane.

Exploatatorii acestor mine formau mai multe colegii, despre care s-au găsit urme, mai ales la locurile exploatării. Astfel, la Ampeia, astăzi Zlatna, aşezată pe pârâul Ampoiul, s-a găsit o inscripţie dedicată unui împărat de colegiul aurarilor. Alta pusă tot de colegiul aurarilor s-a găsit la Crăciun. Lucrătorii minelor, cei mai mulţi sclavi, se numeau leguli aurariorum şi există o inscripţie care îi pomeneşte împreună cu alţi sclavi.

Deşi rămăşiţele de documente şi inscripţii relative la mine s-au găsit aproape numai cât la Abrud şi Zlatna, totuşi se constată că mine au trebuit să fie exploatate de romani şi în alte părţi ale ţărilor carpatine. Astfel, se găsesc urme, pe care cunoscătorii le declară cu siguranţă drept romane, afară de centrele cele mari de la Abrud şi Zlatna, încă la Boiţa, lângă pârâul Caianelul; lângă Criş, la Brad, Cebe şi Baia Crişului; apoi, spre nord, la Rodna şi, în sfârşit, în Banat, la Sasca şi Moldova. Că romanii au căutat aur în toate aceste locuri se vede întâi din metoda săpării, care corespunde întocmai cu descrierile lui Plinius şi ale altor autori.

După spusele concordante ale celor ce le-au cercetat, se constată că aceste săpături au fost făcute fără întrebuinţarea de materii explozibile, cu cazmale şi unelte de fier. Pentru a înmuia mase mai mari, se întrebuinţa focul, turnându-se apoi pe piatra înfierbântată oţet şi apă, despre care metodă se văd şi astăzi în Roşia Montană cele mai lămurite urme. Apoi, în toate aceste mine, se găsesc numeroase instrumente, precum cazmale, ciocane, drugi de fier, pene şi lămpi miniere de o formă învederat romană; ba chiar, în vechile galerii ale regelui Emerik din Ofenbaia (Baia de Arieş) s-a găsit săpată de mai multe ori în pereţi litera latină D.

În minele Sfântului Simon, din muntele Chirnicu Mare, lângă Corna, s-a găsit o scobitură cu pereţii şlefuiţi, prevăzută cu o vatră, o masă şi locuri de şezut, toate lucrate din stânca cea mai vârtoasă. În galeriile Sfintei Caterine din muntele Leti, se găsiră, în anul 1835, zece amfore romane şi o mulţime de blide, precum şi butoaie şi măsuri pentru grâu. Toate aceste împrejurări dovedesc că minele formau în Dacia o întinsă îndeletnicire şi că, dacă nu ne-au rămas despre ele mai multe urme vorbitoare, aceasta se datorează atotdistrugătorului timp.

După ce cvarţul aurifer era scos din mină, adeseori de copii mici care se târau pe brânci, prin lungile şi îngustele gâturi săpate în stâncă, ducând în spetele lor câte o coşniţă cu mineral, acesta era pisat în pive ce fier şi, apoi, spălându-se făina pisată, elementele străine erau luate de apă, iar aurul, ca mai greu, rămânea pe fund şi era adunat. Potrivit cu această metodă de exploatare a minelor de aur, s-au găsit în Transilvania pive de piatră, pentru pisarea cvarţului aurifer. La Buda, lângă Criş, în o pădure din apropierea minelor, s-a găsit o piuă colosală de fier cu două toarte, de patru picioare înălţime şi două picioare în diametru.

Cu toate că scriitorii vechi nu ne-au lăsat niciodată statistică asupra producţiei minelor Daciei, totuşi noi credem că putem să o evaluăm la câtimea produsă de minele din Galiţia (Galicia), Lusitania şi Asturia, arătată de Plinius, ca dând până la 20.000 de pfunzi pe an. Pentru a produce această câtime, trebuiau însă să lucreze în ele cel puţin 20.000 de oameni, ceea ce iarăşi ne pare de primit, deoarece întâlnim lucrând numai în minele de argint din Cartagena 40.000.

Alte mine

Afară de aur, ce alcătuia exploatarea de căpetenie a bogăţiilor pământului Transilvaniei, se mai scotea din el şi sare. Deşi nu ne-a rămas nici o ştire directă asupra lucrării ocnelor, totuşi putem deduce o asemenea din faptul că am întâlnit în Dacia un întreprinzător al salinelor, şi de pe numele unui oraş Salinae, botezat de romani pe pământul Daciei, şi care se afla tocmai pe locul unde şi astăzi se găseşte încă o bogată mină de sare, la Ocna Mureş16. Aici s-a descoperit o inscripţie, iar străvechile gropi sunt săpate după sistemul roman, găsindu-se totodată şi multe monede şi instrumente romane. Este însă sigur că romanii exploatară şi bogatele mine de sare de la Turda, unde s-au găsit vreo zece inscripţii, urmele unui apeduct şi ale unui castel roman.

Ştim, de asemenea, că se exploata şi fierul, după cum se vede aceasta din un fragment de inscripţie care vorbeşte de mine de fier, deşi sfărâmarea parţială a pietrei pe care dânsa se află, nu mai învoieşte restituirea deplină a textului ei. Este însă învederat că în această inscripţie legatul provinciei, unul, Terentius, mulţumeşte lui Anloninus Pius pentru deschiderea minelor de fier făcută din ordinul lui şi într-adevăr pe timpul lui Pius întâlnim în Dacia pe un proprietar Terentius Gentianus. În rândurile cele trei dintâi ale inscripţiei, se dedică piatra geniului şi puterilor unui zeu necunoscut „născut unde fierul se extrage din măruntaele pământului”. Această inscripţie a fost găsită la Apulum, unde vom vedea că era aşezarea unui numeros colegiu de fierari. Şi astăzi, există mine de fier în Transilvania, între Deva şi Haţeg.

Romanii lucrau apoi şi carierele de marmură, din care se puneau numeroasele inscripţii pe piatra de marmură, ce se găsesc în Dacia, şi a căreia fir este întocmai cu acel al carierelor ce şi astăzi se văd la Bucova lângă Poarta de Fier şi la Grădiştea. Este interesant de notat că românii numesc şi astăzi dealul din care se extrăgea acest material, Dealul Marmura. În această denumire se găseşte învederat urma vechiului nume al carierelor marmoree ale romanilor. În aceste cariere se vedeau până mai odinioară o mulţime de obiecte săpate pe jumătăţi1 în stâncă, precum coloane, altare, stâlpi şi, pe la începutul secolului, se mai cunoşteau urmele unor şine săpate în piatră, pentru transportarea materialului.

Meserii

Această activitate însemnată, pusă în lucrare de romani la minele din Dacia, trebuia să atragă aici un număr însemnat de locuitori care veneau necontenit să împrospăteze elementul roman originar. Şi din această veşnică adăogire a acestui element, se explică înrâurirea lui atotputernică asupra naţionalităţilor eterogene ce le întâlnim în provincie, precum şi contopirea lor atât de deplină în elementul latin. Asupra celorlalte ocupaţii productive ale daco-romanilor ne dau oarecare desluşiri amintirile colegiilor de pe monumentele epigrafice. Am studiat mai sus organizarea acestor întovărăşiri. Acuma, ne trage rândul a arăta îndeletnicirile la care se dedau membrii ce le alcătuiau, pentru a vedea astfel ce soiuri de ramuri de producţie în flori au în Dacia.

Mai întâi, întâlnim colegiul fierarilor, foarte numeros în Dacia. El era împărţit în mai multe decurii, fiind prea întins pentru a alcătui un singur corp. Aşa găsim în Sarmizegetusa 4 decurii ale acestui colegiu şi în Apulum 11, apoi în Municipium Drobetis o schola fabrorum. Acest mare număr al fierarilor nu credem să-şi poată găsi explicarea numai în împrejurarea că se cuprindeau sub acest nume şi alte bresle de meşteri, căci chiar aşa fiind, încă numărul lor ar fi cu mult prea mare într-adevăr, am văzut mai sus că colegiul lui Jupiter Cernenul nu putuse ţinea, din cauză că numărul de 54 de membri nu ajungea a întâmpina, prin contribuţiile lor, cheltuielile trebuitoare la întreţinerea colegiului. Pe de altă parte, Plinius cel Tânăr spune, într-una din scrisorile sale către Traian, că împăratul să se gândească, dacă se poate institui un colegiu de fierari, numai cu numărul de 150 de oameni. Deci şi acest număr se vede a fi fost neîndestulător pentru susţinerea unui colegiu.

În cazul când colegiul era împărţit în decurii, fiecare din ele având localul, templul şi săracii ei de sprijinit, trebuia ca o decurie, pentru a putea exista ca atare, să întrunească numărul de membri trebuitor, pentru a asigura existenţa unui colegiu, adică cel puţin 200. Ce aveau însă de făcut vreo 800 fierari, lemnari şi stoleri în Sarmizegetusa şi vreo 2.200 în Apulum? Noi credem că prezenţa atât de numeroasă a membrilor acestui colegiu trebuie explicată prin nevoia de fierari cea simţită mai ales, în o ţară minieră, unde uneltele de fier care slujeau la spargerea stâncilor, stricându-se în fiecare moment, erau de nevoie mulţi meşteri, care să se îndeletnicească cu reîntocmirea lor. Afară de colegiul fabrilor, se mai găseşte acel al centonarilor, adică al negustorilor de lână, pomeniţi în Apulum, unde probabil procurau haine ostaşilor legiunii a XIII-a Gemina şi familiilor lor. Se pomenesc în inscripţiile care-l amintesc, patroni şi matroane ale acestui colegiu.

Interesante sunt colegiile luntraşilor şi ale plutaşilor care se întâlnesc tot în Apulum. Ambele aceste întovărăşiri de transporturi pe apă îşi exercitau meseria lor pe râul Mureş, ducând către Panonia cea lipsită de sare, acest mineral extras mai la deal de Apulum, la Salinae. Tot într-acolo se transportau, de plutaşi, lemnele de cherestele, către câmpia cea stearpă de arbori a Mesopotamiei europene.

Alt soi de luntraşi erau utricularii, care se slujeau în loc de luntri, de nişte burdufuri de piele, numite pe latineşte uter, de unde le vine numele. Modul cum ei lucrau este necunoscut. Probabil aşterneau pe burdufurile umplute cu aer o suprastructură de lemn, un fel de plută de transport. Colegiul utricularilor în Dacia era însemnat, deoarece îl vedem posedând un templu propriu al său.

O inscripţie ce-l aminteşte s-a găsit la Marga, lângă Grădiştea. Altă inscripţie găsită la Călugăreni, pe lângă Târgu Mureş, pe râul Mureşului, îl pomeneşte la un loc necunoscut. Numărul însemnat al oamenilor care trăiau din transportul pe apă, împărţiţi cel mai puţin în trei colegii, ne îndegetează iarăşi o poporaţie îndestul de deasă a Daciei şi o mişcare însemnată comercială, fără de care n-am înţelege cum de aceşti numeroşi transportori pe apă puteau să-şi găsească subzistenţa.

Că poporaţia Daciei era însă nu numai deasă, dar şi avută, ne-o dovedeşte aflarea unui colegiu al lecticarilar, care se afla în Sarmizegetusa, capitala Daciei şi deci, reşedinţa obişnuită a bogătaşilor ei. Existenţa însă a acestui colegiu al purtătorilor de tragle, în care se duceau, în loc de trăsuri, oamenii avuţi la romani, dovedeşte că luxul şi traiul molatec trebuia să se fi răsfăţat şi în Dacia, ca şi în molateca şi desfrânata Romă.

Ne mai rămâne să vorbim de colegiul negustorilor, care trebuia să aibă o însemnătate deosebită în sânul unei provincii populate şi bogate. O inscripţie găsită la Alba-Iulia (Apulum) conţine o dedicaţie făcută unuia Crassus Macrobius, ca patron al colegiului, de către neguţătorii provinciei Apulensis, şi alta, se vede închinată de Titus Aurelius Narcissus, negustor din aceeaşi regiune, deoarece inscripţia s-a găsit tot în Apulum, lui Jupiter şi Iunonei. Din această specificare a colegiului negustorilor, ca din provincia Apulensis, se vede că mai erau şi altele, cel puţin două, unul în provincia Porolissensis, altul în cea Malvensis.

Negustori din Dacia se întâlnesc însă şi în deosebitele părţi ale Imperiului Roman. Aşa găsim pe unul Aurelius Aquila, decurion din Patavissa, ca negustor din provincia Dacia, aşezat în Dalmaţia, la Salona. Că el era stătător în acest oraş se vede din faptul că se strămutase aicea eu familia lui, unde îi moare femeia, pe care o îngroapă. După cât se vede, acest Aquila era un corespondent al unei case de negoţ din Dacia. Aiure, întâlnim un decurion al Sarmizegetusei, aflându-se în insula Lemnos, unde probabil că petrecea tot în pricini de negoţ.

Asociaţiile, sufletul întreprinderilor comerciale, înlesneau dezvelirea afacerilor, după cum colegiile industriale proteguiau munca: de aceea, printre mai multe contracte de vânzare, cumpărare, închiriere, împrumut şi depozit, s-au găsit în tablele cerate de la Roşia Montană şi două contracte de societate. Unul din ele conţine o societate pentru împrumuturi de bani, încheiată, în 28 martie 167, între Cassius Frontinus şi Iulius Alexander, pe termen de 16 luni, în care cel dintâi pune 500, iar al doilea 267 de denari. Este de admis că numărul afacerilor de împrumuturi de bani, era îndestul de mare, pentru a se înjgheba o societate pe un termen aşa de scurt.

Că aceşti societari exercitau meseria de cămătari încă înainte de a-şi uni puterile spre a exploata mai bine această îndemănatecă meserie, se vede de pe aceea că se află un sinet încă din 20 octomvrie 162, în care Iulius Alexander împrumută cu 60 de denari pe Alexander Cari, stipulându-şi o dobândă a căreia cifră, din nefericire, nu se poate ceti cu siguranţă. De aceea, şi în actul de tovărăşie încheiat cu Cassius Frontinus sau Palombus, el spune că banii săi, 500 de dinari, sunt aduşi în numerar sau in fructuo, adică puşi la fructificare sau daţi cu dobândă.

Acestea sunt prea săracele notiţe pe care afundarea societăţii din Dacia în noianul năvălirii barbare le-au mai lăsat nepierite din acea cumplită criză. Deşi ele ne spun foarte puţin asupra stării economice a Daciei romane, totuşi putem întrevedea că această stare era înfloritoare şi că toată viaţa economică a daco-romanilor se grupa în jurul îndeletnicirii de căpetenie a ţării, exploatarea minelor. Am văzut însemnătatea acestora, în jurul cărora se născuse, lângă agricultori care întreţineau viaţa poporaţiei, şi mai multe bresle de oameni, ale căror existenţă este greu de explicat, dacă nu admitem că erau un ajutor neapărat producţiei miniere.

Aşa numărul cel mare de fierari, de luntraşi, plutaşi şi utriculari, din care cei dintâi pregăteau uneltele pentru exploatarea minelor, ceilalţi înlesneau transportul pe apă al productelor extrase. Neguţătorii Daciei, care mijloceau atât exportul, cât şi importul acestei ţări, erau răspândiţi în tot Imperiul Roman şi toţi aceşti agenţi de producţie erau prinşi în spornicele legături ale întovărăşirii.

Construcţiile

Poporul romanilor, aplicat din firea lui către viaţa practică, trebuia să îngrijească, în primul loc, de nevoile materiale ale provinciilor şi ţărilor, care, pe rând, veneau să mărească uriaşa întindere a împărăţiei sale. Aşa făcu el şi cu Dacia şi de aceea expunerea stării culturale a daco-romanilor se va întemeia mai ales pe urmele văzute lăsate în Dacia de stăpânirea romană. Construcţiile care se înălţau pretutindeni pe unde trecea piciorul roman, înzestrară în curând şi provincia Dacia cu toate acele întocmiri materiale, pe care romanii le credeau neapărate pentru a asigura buna stare a poporaţiilor împărăţiei.

Şosele şi valuri

Şoselele, erau în primul loc. menite a înlesni mersul trupelor romane; dar slujeau şi ca artere mari de comunicaţie pentru celelalte îndeletniciri ale vieţii. Dacia înfăţişa, după rămăşiţele ce se constată încă astăzi, o reţea bogată de şosele romane. Acele ce se pot recunoaşte mai cu siguranţă, se întind prin Transilvania şi Oltenia şi anume, dintre ele au fost explorate până acuma următoarele ramuri:

  • de la Grădiştea la Haţeg şi de acolo, prin Miceşti sau Chisfalău, peste Mureş la Alba Iulia (Apulum), Ocna Mureş (Salinae) şi tot în sus, pe cursul Mureşului, întovărăşindu-l când pe dreapta, când pe stânga, până pe aproape de punctul, unde acest râu apucă direcţia sa sud-vestică la Reghin şi Filea;
  • din această ramură se desparte o cale laterală, care porneşte de la Alba Iulia către Baia Abrudului, vechiul Alburnus Maior, unde se aflau mine de aur, precum şi în apropiere, la Roşia Montană;
  • altă ramură laterală pleacă tot din Alba Iulia pe cursul Târnavei Mari şi merge până în ţara secuilor, la Odorheiul secuiesc;
  • de pe calea ce conduce de la Alba Iulia către Reghin, se desface în dreptul Ocna Mureş o linie spre nord prin Turda şi Cluj către Moigrad, vechiul Porolissum, iar de la Cluj în sus se bifurcă iarăşi o altă şosea, urmând cursul Someşului Cald, până la confluentul său cu Someşul Rece la Deşiu (Dej,) de unde urcă cursul acestuia până la Bethlen (Beclean) şi apoi, de aicea, părăsind valea râului, apucă către Rodna şi Bistriţa, unde erau minele de argint;
  • tot de la Alba Iulia mai apucă o a cincia ramură spre sud-est, prin Sibiu către pasul Turnu Roşu, prin care trece în Muntenia urmând cursul Oltului, când pe dreapta, când pe stânga, până lângă gurile sale la Islaz, cu o ramură la Celei, unde era podul lui Constantin cel Mare; nu departe de pasul Turnu Roşu, după ce a trecut în Transilvania această cale sudică a romanilor dă o ramură laterală răsăriteană, care apuca pe valea Oltului, prin Cincşor, Cohalmu (Rupea) şi Homorod şi ajunge şi ea tot la Odorheiu Secuiesc, unde conducea şi ramura a treia, care se desfăcea din Alba Iulia pe valea Târnavei;
  • în sfârşit, mai amintim şi şoseaua ce se îndreaptă către apus pe valea Mureşului, spre gura lui, din care însă numai o parte, până la Dobra, a fost urmărită cu deplină siguranţă.

Întinderea şoselelor către răsărit până aproape de Carpaţii Moldoveneşti, la Bistriţa, spre nord, şi la Odorheiul secuiesc, mai la sud, dovedeşte că romanii tindeau să apare păsurile răsăritene ale Daciei, de unde mai ales era ameninţată de neliniştitele popoare barbare. S-au şi găsit urme de lagăre romane, precum şi inscripţii la Brâncoveneşti, unde Mureşul iese din strâmtorile munţilor, la Sânt-Imbru, la baza munţilor Gurghiului, aşezaţi pe stânga Mureşului; la Călugăreni, pe cursul superior al Nirajului, afluentul Mureşului de sus; la baza aceloraşi munţi la Inlăceni, între cele două Târnave; la Odorheiu Secuesc, unde se sfârşeau cele două ramuri ale şoselei romane ce pleca din Alba Iulia; la Ungra, confluentul Homorodului cu Oltul, şi la Breţcu, lângă pasul Obuzului. Toate aceste localităţi sunt aşezate la baza Carpaţilor ce despart Transilvania de Moldova, şi anume, la locurile ce ofereau trecători mai îndemânatece, încât se vede că romanii întocmiseră, la baza Carpaţilor Orientali ai Transilvaniei, un lanţ întreg de întărituri militare, menite a apăra provincia lor de năvălirile barbarilor.

Dacă însă despre răsărit Dacia se putea mult mai uşor apăra, proteguită fiind de înălţimile Carpaţilor, spre partea ei apuseană, unde lanţul de munţi este spart prin largile văi ale Someşului şi Mureşului, apărările ei fireşti fiind mult mai slabe, aceste trebuiau întărite prin lucrări omeneşti care se şi văd că au fost ridicate. Există anume pe lângă Moigrad, vechiul Porolissum, cel de pe urmă oraş al Daciei dinspre nord, un val roman care începe din malul râului Someşului şi merge încovoindu-se cu concavitatea spre Transilvania, până la malul Crişului Repede, închizând astfel larga vale a Someşului şi trecând pe aproape de Moigrad, vechiul Porolissum.

Ceva mai jos, în dreptul Aradului, începe din malul Mureşului un alt val roman, care trece peste râurile Bega şi Pogăniş, până lângă râul Caraş. De la Timişoara în jos, pe unde era de apărat chiar centrul provinciei de barbarii apuseni, începe un al treilea val roman ce se întinde paralel cu cel dintâi, pe din afara lui, şi se coboară până în râul Bârzava. Partea sud-estică a Banatului era apărată de un al patrulea val ce se întindea mai spre apus, de pe la Alibunar, şi se cobora până la Dunăre. Astfel vedem că latura apuseană a Daciei, mai slab întărită de natură, era mai pe tot parcursul ei prevăzută cu întărituri măiestrite.

Ce făcură însă romanii cu hotarul Oltului, care mărginea Dacia Malvensă? Este învederat că numai cursul Oltului nu constituia o apărare îndestulătoare, cu toată natura râpoasă a malului său stâng. Romanii se îngrijiră a întări această latură a ţării lor prin mai multe castela care constituie împreună Limes Alutanus ce era, nu numai o linie de apărare, ci şi una vamală. Acest Limes se compunea din următoarele puncte întărite: Malva (la Celei pe Dunăre), Slăveni (lângă Olt), Romula (Recica), Acidava (lângă gara Piatra Olt), Rusidava (Drăgăşani), Pons Aluti (Ioneştii Govorei), Buridava (Boroneasa), Castra Traiana (Gura Văei), Arutela (lângă Lotru, pe la mânăstirea Cozia), Praetorium (lângă mânăstirea Cornet), Pons Vetus (Câineni), Caput Stenarum (Boiţa).

Zidiri

Pe lângă construcţiile militare, precum erau şoselele, valurile şi Limesul, aceste două din urmă prevăzute cu lagăre întărite, Dacia ne-a mai păstrat şi urmele a numeroase zidiri civile, ale căror ruine acopăr şi astăzi încă locuri în care adeseori plugul ţăranului român răstoarnă, împreună cu brazda, şi pietre ce altădată se înălţau în frumoase coloane peste suprafaţa pământului sau dădeau adăpost oamenilor sub cupolele formate din ele, în contra elementelor atmosferice care acum le mănâncă şi le dărâmă. Dintre construcţiile cele mai însemnate ale căror urme se întâlnesc în Dacia, însemnăm mai întâi amfiteatrele care slujeau, ca şi în Roma, la jocurile de fiare şi de gladiatori, petrecerile cele mai obişnuite ale romanilor.

Astfel de zidiri se întâlneau nu numai cât în centrele mari, precum în Sarmizegetusa şi Apulum, unde se văd şi până astăzi ruinele lor, ci până în cetatea cea mai nordică a ţării, în Porolissum (la Moigrad), unde s-a găsit o inscripţie, care reaminteşte refacerea de către împăratul Antonin Piul, din nou a amfiteatrului celui dărâmat prin vechimea lui, sub îngrijirea lui Tiberiu Claudiu Quintilian, procuratorul său.

Inscripţia fiind din timpul consulatului al IV-lea al lui Antonin, din anul 158, urmează că zidirea amfiteatrului care se repara atunci, ca stricat prin vechimea lui, trebuia să dateze din timpul lui Traian. Această împrejurare ne arată însă că cele mai multe din localităţile dacice, ale căror nume ni s-au păstrat, nu erau nişte simple staţii sau sate neînsemnate, ci oraşe importante, în care poporaţia era îndestul de numeroasă pentru a avea trebuinţă de petreceri publice.

În afară de aceste oraşe mai de seamă, ale căror număr şi nume au fost reproduse mai sus, mai erau şi sate aşezate prin jurul lor, precum de exemplu: Immenosum Maior (şi minor), Deusara, Kavieretium, Kartum, lângă Alburnus Maior şi altele amintite mai sus, mai ales din Scitia Minor. Pe lângă amfiteatre, se mai ridicau şi alte zidiri de folos public. Aşa apeductele, care pretutindeni alimentau cu apă oraşele romane, nu lipseau nici în Dacia.

Împăratul Hadrian aduce apă în Sarmizegetusa, prin îngrijirea lui Cneius Papirius Aelianus, propretorul său, după cum ne arată o inscripţie din anul 133, care s-a găsit chiar la intrarea unui conduct subteran, pe unde veneau apele. Rămăşiţele unui altui apeduct se găsesc în Alba Iulia, vechiul Apulum. Lângă ruinele lui, s-a găsit de asemenea o inscripţie, în care unul, Ulpianus Proculinus speculator (supraveghetor) legionis XIII Geminae Gordianae, ridică din pământ o cişmea alimentată din acel apeduct.

Este cunoscut că romanii practicau foarte multe băi, îngrijind astfel cu stăruinţă de una din primele condiţii igienice, curăţenia. Feredeile din Roma, cu scaune pentru 2.000 şi 2.400 de persoane, au rămas celebre pentru toate timpurile. Avem mai multe dovezi că şi în Dacia erau băi pentru folosul locuitorilor, pe cât şi altele speciale pentru trupele ce păzeau ţara. Inscripţiile ne arată existând băi publice în Apulum, unde ziditorul lor îngrijeşte şi de oloiul cu care romanii, după baie, îşi frecau corpul.

Tot în Apulum mai aflăm pe unul Publius Aelius Gemellus, care zideşte pe cheltuiala lui o baie publică din temelie. În Veţel, pe râul Mureş, la îndepărtare de o oară spre apus de Deva, în o localitate, al cărei nume daco-roman nu ni s-a păstrat, s-a găsit o inscripţie care adevereşte că împăratul Pertinax (193 d.H.) a întocmit iarăşi băile cohortei a II-a a Comagenilor, care ar fi fost ruinate prin vechime. Mai multe alte inscripţii arată apoi că aice era locul de aşezare a acestei cohorte. Ruinele altor băi se află la Ilica în comitatul Solnoc Dăbâca, la Bucium, la Gârbău, Săbeş şi aiurea.

În afară de asemene băi, care se vor fi aflat în toate localităţile unde se aşezară romanii, mai erau cunoscute şi apele termale de la Meii adia, unde daco-romanii căutând însănătoşarea de suferinţele lor, puseră mai multe pietre spre aducere aminte de a lor vindecare. Cele mai multe din aceste inscripţii sunt dedicate lui Hercul, care era considerat de cei vechi ca dătătorul de putere şi sănătate, pentru care el şi este intitulat Salutiferus şi este considerat ca geniul locului şi anume a fântânilor calde, după cum ne arată o piatră dedicată de Calpurnius Julianus, legatul Moesiei, care venise şi el să se tămăduiască la apele termale din Dacia.

Cu drept cuvânt, se dau deci astăzi acestor băi numele de băile lui Hercule. Se mai găsesc însă dedicaţii şi lui Esculap şi Higieei, în o piatră pusă de un părinte pentru însănătoşarea dintr-o grea boală a fiicei sale Iunia Cirila, prin virtutea apelor. Acuma însă dorm cu toţii şi de veacuri, atât tatăl, cât şi fiica lui, acei care altă dată mulţămeau zeilor pentru vindecarea lor.

Uneori se închinau pietre de-a dreptul către zeii şi spiritele apelor, precum am văzut mai sus, că fac acei cinci delegaţi ai Daciei, trimişi ca să asiste în Roma la alegerea de consul a fostului legat al Daciei, Severianus. Se vede prin urmare că aceste băi erau locuite statornic, ba chiar de o poporaţie numeroasă, cuprinzând în ea şi persoane însemnate care putură fi alese şi trimise în capitală spre a reprezenta provincia la acea serbare.

Apoi o inscripţie ne mai spune că locul era colonie. S-a găsit anume în ruinele zidurilor cetăţuii din Mehadia o piatră pusă de unul Paulus, decurionul coloniei, soţiei sale preaiubite, în care titlul de colonie pare a se referi la staţia Ad-Mediam, afară decât dacă vom admite că colonia era Tierna, oraş apropiat de aceste băi, la gura Cernei în Dunărea.

Care era numele acestei aşezări balneare a romanilor? Dacă cercetăm Tabula Peutingeriană vedem că al doilea drum ce conducea de la Dunăre în interiorul Daciei, era pe la Taliatis pe râpa dreaptă, la Tierna, pe cea stânga a fluviului, ambele aceste staţii fiind aşezate între celelalte două, Drubetis şi Lederata. Tierna este însă arătată pe Tabula Peutingeriană, ca mult mai apropiată de calea prin Drubetis, decât de acea prin Lederata.

Este învederat că drumul prin Taliatis - Tierna nu putea trece pe aiurea decât prin valea Cernei şi că staţia Tierna venea deci chiar la gura Cernei în Dunăre. A doua staţie, însemnată după Tierna, pe tabulă, este însă Ad-Mediam, care nu putea veni aiurea decât unde astăzi se află satul Mediia, lângă băile lui Hercule, unde s-au şi găsit inscripţiile amintite mai sus şi încă altele.

Cultul atât roman, cât şi acel al religiilor introduse în Dacia prin coloniştii aduşi aice din provincii, nevoia ridicarea a o mulţime de temple, despre existenţa cărora se regăsesc dovezi, atât în ruinele cât şi în inscripţiile aflate în Dacia. Dintre ruine amintim acele încă însemnate aflătoare la Grădiştea, vechea Sarmizegetusa (Ulpia Traiană Sarmizegetusa), şi acele de la Alba Iulia, vechiul Apulum, precum şi în alte părţi ale Daciei. Din nefericire, cumplita soartă de mai târziu a Daciei a dărâmat aceste zidiri, mult mai deplin de cum s-a întâmplat în alte părţi ale Imperiului Roman, încât de aceea ele sunt pe cât de rari, pe atâta şi mai greu de recunoscut, la ce soi de zidire au aparţinut.

Inscripţiile ne arată iarăşi mai multe zidiri şi reparări de temple: Astfel am văzut mai sus templul ridicat de patronul şi de muma colegiului utricularilor pentru uzul membrilor acestuia, la Marga (Dumbrava), lângă Grădiştea. În anul 193, găsim pe un simplu militar al legiunii a XIII-a Gemina, că ridică un templu cu un cadran solar, din banii lui, în Apulum, închinat lui Jupiter şi Junonei, pentru sănătatea împăratului Antonin Piul şi a mamei sale Iulia Augusta.

Un augustal al coloniei Apulum, numit Claudius Quintus, edifică din temelie un alt templu al lui Jupiter şi al Junonei, care se surpase de vechime, şi un fragment de inscripţie ne mai arată încă un templu ruinat prin vechime, reîntregit împreună cu statuile sale, de mai multe persoane, din care se mai poate ceti numai numele unei femei, Vibidia.

În sfârşit, mai însemnăm pe doi militari din Istria. Flavius Iovinus şi Flavius Paulus Biarcus, tatăl şi fiul, care pun să se ridice un templu din temelie, pomeniţi în o inscripţie găsită la Temişoara. Reparări parţiale ale templelor sunt pomenite mai de multe ori, precum pavelarea curţii unuia de către un oarecare Probus, în Sarmizegetusa, sau repararea unei statui a lui Jupiter de către preotul lui şi altele.

Mai tot atât de importante ca şi templele erau casele de întrunire ale colegiilor, aşezăminte ce am văzut înflorind în Dacia cu atâta strălucire. Se găseşte astfel unul Tiberius Claudius Ianuarius, augustalul coloniei Sarmizegetusa şi patronul decuriei I a colegiului fabrilor, care pune să zugrăvească porticul casei de întrunire a decuriei şi să facă nişte paturi pentru şederea la masă, după obiceiul roman; iar fiul său, Claudius Verus, face la această zidire o intrare, o cuhne şi un frontispiciu, pe care se puse inscripţia ce ne spune astăzi despre aceste lucrări.

Colegiul fabricanţilor de lână care aprovizionau cu hainele trebuitoare lagărul cel mare din Apulum, ridică de asemenea o casă de întrunire a colegiului cu un fronton din banii săi, sub auspiciile lui Lucius Pomponius Liberalis, legatul Daciei, în onoarea lui Pertinax şi Marc-Aurel împăraţilor şi Cesarului Septimius Geta. Dintre alte zidiri, de care ne pomenesc inscripţiile dacice, mai amintim sala de gardă cu portice şi cu o sală de primire făcută de familia lui Marcu Aureliu Comatul, la comandamentul militar din Apulum; înălţarea mai multor statui şi columne în onoarea împăraţilor, precum columna ridicată de veteranii legiunii a XIII-a Gemina împăratului Comod în anul 151 (191) şi altele.

S-a putut observa că cele mai multe construcţii sunt făcute din mijloace private şi însemnarea din banii săi (ex sua pecunia, de suo, ex suo) revine mai în fiecare inscripţie care conţine amintirea unei construcţii. Se ştie că, la romani, era o onoare de a cheltui în interesul public şi cetăţenii îşi câştigau un nume şi titluri spre a fi aleşi în deosebitele magistraturi, tocmai prin întrecerea lor de a se jertfi pentru binele obştiei.

Acelaşi spirit care însufleţea întreaga societate romană se vede strămutat şi în centrul Carpaţilor; iar dărnicia cu care cetăţenii daco-romani cei mai avuţi veneau în ajutorul obştiilor în sânul cărora trăiau, arată pe de-o parte deplina infiltrare a caracterului şi a felului de viaţă roman în Dacia, pe cât pe de alta adevereşte starea de prosperitate în care se afla această provincie sub oblăduirea romană, cu toate pericolele la care vom vedea că era expusă, prosperitate ce-şi găseşte cheia explicării într-o singură împrejurare, aceea că Dacia era California lumii vechi.

Viaţa morală şi intelectuală. Urme de poezie

În Dacia, viaţa morală şi intelectuală a locuitorilor ei caută să fi fost o copie îndestul de credincioasă a acelei din capitala Imperiului Roman. Nu vom reproduce în genere însă trăsăturile vieţii romane, pentru a înţelege pe aceea din Dacia, ci ne vom sluji şi aice, pe cât va fi prin putinţă, cu ştirile rămase din viaţa însăşi de provincie a daco-romanilor, care tocmai în acest punct sunt, din nenorocire, din cele mai sărace.

Începând cu cunoştinţele daco-romanilor, constatăm mai întâi un grad îndestul de mare de cultură, întrucât cunoştinţa scrierii şi a citirii era aşa de răspândită. Într-adevăr numeroasele inscripţii găsite în toate unghiurile Daciei romane dovedesc că ştiinţa de carte era obişnuită la poporul din Dacia, cel puţin, la poporaţia superioară, căci am găsit mai sus pe proprietarii particulari ai minelor de aur, neştiutori de carte, într-unanimitatea tuturor celor amintiţi de inscripţii.

Suntem deci îndreptăţiţi a admite că literatura nu va fi fost cu totul străină daco-romanilor, mai ales după ce va fi trecut prima furie a aurului şi locuitorii Daciei vor fi intrat în o viaţă mai normală şi mai liniştită. Că nu era cu totul neîngrijit cultul muzelor pe lângă acel al lui Mamon, se vede din mai multe inscripţii scrise în versuri sau cel puţin în o formă care nu mai este curat epigrafică, ci îmbracă un caracter literar.

Aceste inscripţii se găsesc pe unele morminte care înghiţeau în recele lor sân o pierdere cu deosebire dureroasă şi pentru exprimarea căreia limba lua accentul, mai de-a dreptul în legătură cu inima, al poeziei. Astfel, întâlnim în o inscripţie din Apulum, pusă pe mormântul unei copilite de 5 ani, următoarele cuvinte, îmbrăcate în versuri latine, deşi nu prea corecte: „Copila de cinci ani aice ce s-ascunde / Din Emiliu născută şi din mama Plotia / Numită după ambii Plotia Emilia. / Răpită fu de moarte din pragul chiar al vieţii”.

Într-o a doua inscripţie, se întrebuinţează ca epitaf o formă ce se întâlneşte şi aiurea. Moarta, care este Marcelina, femeia unuia Aelius, vorbeşte ea însăşi şi spune că:

„Singurul ei soţ (fusese deci univira, adică numai o dată măritată, un mare merit în acel timp de destrăbălare a moravurilor) care a iubit-o atât de mult, a pus acea piatră în semn de pietate şi ca amintire a iubirei sale.”

O a treia inscripţie e alcătuită, iarăşi de însuşi acela ce era să fie acoperit de ea, în cuvintele următoare: „Lui Publio Aelio Ulpiu veteran dintre decurioni. / Lung îmi plăcu prin muncă sfinţirea acestei odihne / Ca să primească membrele mele cele-obosite / Prin onoruri şi sarcini purtate în grelele vremuri, / Însuşi Ulpiu ’ngriji epitaful, mormântul făcut-au / Ca adăpost mădularelor sale, supus fiind soartei.”

O a patra inscripţie, redactată tot în versuri, este pusă de unul Bassus la întăriturile oraşului dac Germisara. În ea se vorbeşte însă şi de un geniu al apelor, de o nimfă, podoabă a pădurilor, încât înţelesul ei ar fi cam confuz, dacă nu ar fi explicat prin starea de astăzi a localităţii unde a fost găsită. Iată acea inscripţie: „Piatra din munte de marmură scoasă ţi-am dedicat-o / Nimfo, regină a undelor, slava pădurei / Care tu Bessus ai consacrat-o prin ruga-ţi fierbinte / Pentru întăriturile Germisarei.”

Această piatră a fost găsită la satul Ghelmariu (Gelmar) între Orăştie şi Alba Iulia, pe cursul Mureşului. De ceea parte a râului, se văd în dreptul satului şi astăzi încă ruine de băi romane. Piatra a fost deci dedicată apei care alimenta băile şi întăriturile cetăţii dace. Numele de astăzi al localităţii Ghelmariu este învederat derivat din Germisara prin schimbarea consoanelor liquide r în l şi lepădarea silabei mijlocii. Aceste rămăşiţi literare păstrate pe filele pietrelor mormântale, sunt foarte preţioase. Ele ne arată că cultura literară nu era cu totul străină de pământul Daciei romane şi că atunci când cugetarea se încorda sub îmboldirea unui simţimânt adânc, se găseau şi în Dacia accente mai pasionate pentru a-i da rostire.

Alte îndeletniciri culturale ce se vor fi săvârşit în Dacia nu putem şti, în lipsă totală în orice soi de împărtăşiri. Atâta se mai poate adăogi că ştiinţa sau mai bine zis arta medicinei era practicată şi în Dacia, ca şi în rămăşiţa Imperiului Roman. S-a găsit pecetea unui medic de ochi, care conţine următoarea reclamă. Pe fiecare din cele patru feţe ale pe-cetei se văd anunţate:

  • medicament de întrebuinţat după criza curgerii ochilor a lui Titus Attius Divixtus.
  • vin parfumat pentru criza bolii ochilor a lui Titus Attius Divixtus.
  • colir pentru cicatricele vechi a lui Titus Attius Divixtus.
  • medicament pentru tăierea curgerii chiar de la început a lui Titus Attius Divixtus.

Această pecete a fost găsită la Apulum şi ne arată nu numai că arta medicală era cultivată în Dacia, dar că era şi specializată după diferitele boli. Se găsesc în inscripţii şi oarecare urme de existenţa unor şcoli în Dacia, ceea ce s-ar putea admite chiar fără nici o dovadă, dată fiind starea de cultură a romanilor şi răspândirea cetitului şi a scrisului în Dacia, dovedite prin întrebuinţarea atât de largă a inscripţiilor. S-a regăsit o cărămidă cu literele A, B, C, D, E, F, G, H, I... M, N, O, P, Q, R, scrijelită desigur de un şcolar, care se încearcă de tânăr să reproducă literele. Pe altă inscripţie un necunoscut scrie „că a avut prilejul a scrie”.

Asupra petrecerilor daco-romanilor, am văzut întâi ospeţele pe care le făceau la colegii. S-a găsit apoi o inscripţie pusă pe mormântul unui copil de 12 ani, numit Regulus, care „asemenea lui Iacint şi lui Narcis, ar fi cântat şi jucat înaintea senatului şi a poporului roman, precum şi înaintea împăratului Commod, spre marea mulţumire a tuturor.” Aceste isprăvi ale lui Regulus fuseseră săvârşite în Roma.

El era însă originar din Dacia, unde a şi fost înmormântat şi desigur va fi desfătat pe concetăţenii lui, înainte ca reputaţia lui să-l fi dus în cetatea eternă. Aceşti dătători de spectacole vor fi colindat fără îndoială toate oraşele Daciei pentru desfătarea locuitorilor şi câştigul lor, mai ales în Sarmizegetusa, Apulum, Porolissum şi în celelalte oraşe unde se aflau amfiteatre, ca şi în Tomis din Sciţia.

O altă inscripţie ne arată pe unul Alatus, care ar fi murit în luptă cu un taur. Alte texte ne arată pe cetăţeni oferind poporului lupte de gladiatori sau măceluri de fiare, chiar sărbători, care ţineau câte 6 zile. S-a găsit la Constanţa (Tomis) stilul funerar al gladiatorului Skirtos Dacul, libertul lui Parmon. Skirtos este reprezentat înarmat cu o sabie, un pumnal şi o furcă cu trei dinţi. Despre viaţa religioasă păgână, ea rezultă îndestul de bogată din relaţiile aduse. Cea creştină, va fi tratată mai târziu.