Viaţa culturală şi religioasă în oraşele greceşti din Dobrogea în epoca elenistică

Aşa cum n-au putut împiedica desfăşurarea unei activităţi economice şi politice de o remarcabilă vitalitate, primejdiile în mijlocul cărora au trăit cetăţile greceşti din Dobrogea de-a lungul epocii elenistice n-au constituit o piedică în calea înfloririi în ele a unei vieţi culturale de un nivel impresionant, dacă se ţine seamă de dificultăţile pe care le-au avut de întâmpinat.

Faţă de cultura Greciei metropolitane, în aceeaşi perioadă, ori în perioada clasică, această cultură nu poate pretinde, fireşte, nici la superioritate, nici la originalitate (dacă se excepta unele aspecte ale plasticii şi îndeosebi ale toreuticii locale, explicabile prin înrâurirea exercitată asupra meşterilor din Histria şi Callatis de pământenii pentru care aceştia lucrau şi de ale căror preferinţe s-au lăsat influenţaţi). În schimb, prin aspectele-i multilaterale, prin silinţa de a merge în pas cu viaţa literară şi artistică a marilor centre din sud, prin tenacitatea de care dă dovadă şi care o face să supravieţuiască tuturor adversităţilor, această cultură periferică reprezintă un sector deosebit de interesant al culturii greceşti privite în ansamblu.

Din acest punct de vedere, primul lucru ce trebuie relevat e puritatea limbii pe care, multe veacuri după aşezarea lor printre „barbari”, continuă s-o vorbească aceşti greci răzleţi. Oglindită în inscripţii aparţinând în marea lor majoritate epocii elenistice (cel mai vechi text histrian cunoscut datează de la sfârşitul secolului al V-lea) această limbă e greaca „comună”, vorbită de la un capăt la altul al lumii elenistice, şi care, în Histria şi Tomis, păstrează unele forme ale dialectului ionic, iar în Callatis, urme ale celui doric.

Altminteri, sub raportul vocabularului, ca şi al sintaxei, limba inscripţiilor dobrogene e de o corectitudine remarcabilă, nu numai în documentele oficiale, dar şi în acele săpate din iniţiativă privată: inscripţii funerare sau dedicaţii către zei. Despre unele din epigramele ieşite la iveală în ultimii ani se poate spune că vădesc o formă literară aleasă, ceea ce - fie şi în cazul când n-ar face decât să reproducă un model împrumutat - e de natură să ne dea o idee favorabilă despre gustul celui ce l-a ales. Aceasta înseamnă că în Histria şi în Callatis (din Tomis n-avem documente suficiente aparţinând acestei perioade) nivelul mijlociu al instrucţiei cetăţenilor trebuie să fi fost notabil şi că, în ciuda posibilelor fluctuaţii, explicabile prin greutăţile de care s-a vorbit, trebuie să se fi menţinut veacuri de-a rândul la un nivel satisfăcător.

Ca în majoritatea cetăţilor greceşti în perioada de care ne ocupăm, primele elemente ale oricărei culturi - scrisul şi cititul, puţină aritmetică şi cunoaşterea poeţilor, înainte de toate a lui Homer - trebuie să se fi dobândit şi aci în sânul familiilor, cu jertfa bănească a părinţilor şi prin osteneala unor pedagogi care în unele cazuri erau sclavi, în altele, oameni de condiţie liberă. Preocuparea de pregătirea tinerelor generaţii nu se manifesta din partea statului decât pe o treaptă superioară a procesului educativ, când adolescenţii pe punctul de a fi primiţi în rândurile cetăţenilor erau supuşi unui antrenament sportiv şi intelectual al cărui centru era gimnaziul.

Grupaţi în asociaţii distincte, supuse supravegherii unor magistraţi anume şi, înainte de toate, autorităţii gimnaziarhului - ales dintre cetăţenii cu stare, pentru a putea susţine din averea proprie o parte a cheltuielilor cerute de buna funcţionare a gimnaziului - „efebii” şi „tinerii” îşi întăreau trupul prin exerciţii de tot felul şi-şi completau cunoştinţele prin lecţii şi conferinţe ţinute uneori de localnici, alteori de străini în trecere prin oraşul respectiv.

Asemenea gimnazii nu puteau lipsi nici din cetăţile noastre. În fapt, existenţa lor e atestată la Histria, la Tomis şi la Callatis, măcar că informaţii mai amănunţite ne stau la dispoziţie numai pentru oraşul de pe ţărmul lacului Sinoe. Un decret al asociaţiei „tinerilor”, după toate probabilităţile de pe la sfârşitul secolului al II-lea î.Hr., laudă activitatea unui gimnaziarh a cărui dărnicie făcuse posibilă buna desfăşurare a activităţii asociaţiei prin copioase distribuţii de ulei, atât de necesar exerciţiilor în aer liber. Din acelaşi veac, un decret în cinstea unui medic originar din Cizic, răsplătit pentru conferinţele rostite şi pentru destoinicia-i profesională, dovedeşte, dacă mai era nevoie, că şi la Histria gimnaziul era un centru de activitate intelectuală, chiar dacă ar fi desigur exagerat să-l asemuim cu o instituţie de învăţământ superior.

Lucrurile n-au stat probabil altfel nici la Callatis, măcar că singura menţiune a unui gimnaziu datează aci din secolul I d.Hr. Un centru grec activ şi prosper, cum era acesta din urmă, n-a putut trăi veacuri de-a rândul fără să dispună de un teren amenajat în vederea întrecerilor sportive, aşa cum, de bună seamă, n-a putut trăi fără un teatru. În ciuda împrejurării că până astăzi ruine ale unui astfel de edificiu n-au fost descoperite în vreunul din oraşele dobrogene, se poate postula cu încredere existenţa unui teatru în fiecare din ele, cu atât mai mult cu cât spectacolele dramatice erau în antichitate legate de cultul lui Dionysos şi cu cât în Callatis, ca şi în Histria, cultul acestei divinităţi e atestat cu prisosinţă.

Despre nivelul vieţii intelectuale şi artistice în oraşele de pe teritoriul României stau mărturie şi relaţiile întreţinute de localnici cu centrele de cultură ale Greciei metropolitane, ca şi aportul lor la patrimoniul comun al culturii greceşti în epoca elenistică. Din acest punct de vedere, interesant de menţionat nu e numai faptul că tineri din porturile dobrogene obişnuiau să-şi desăvârşească educaţia în vreun oraş din sud - cum ar fi Cizicul, devenit în ultimele veacuri dinaintea erei noastre un adevărat centru „universitar” pentru tinerii de spiţă nobilă şi chiar pentru vlăstarele regale din lumea pontică şi din Asia Mică - dar şi împrejurarea infinit mai importantă că, într-o întreagă serie de cazuri, asemenea învăţăcei au sfârşit prin a-şi câştiga o celebritate meritată prin contribuţii originale în domeniul literaturii şi al erudiţiei.

Din numărul acestora fac parte Demetrios din Callatis (secolul al III-lea î.Hr.), autor al unei vaste lucrări intitulate Despre Asia şi Europa (o înaltă autoritate pentru problemele legate de configuraţia şi trecutul regiunilor pontice, folosit şi lăudat de cei mai mulţi geografi din veacurile următoare), precum şi Heracleides, supranumit Lembos, originar şi el din Callatis, dar intrat de timpuriu în administraţia regală a Egiptului lagid, unde avea să-şi găsească un rodnic teren de activitate, ilustrându-se ca gramatic, biograf şi istoric al gândirii (secolul II î.Hr.).

Mai puţin celebri decât precedenţii, în orice caz mai puţin bine cunoscuţi, din pricina dispariţiei operei lor întregi, sunt Istros, căruia un erudit din vremea bizantină îi atribuie meritul de a fi scris o „frumoasă” lucrare Despre tragedie, şi retorul Tales, amintit şi el întâmplător pentru stilul său „căutat”. În schimb, dacă originea callatiană a lui Satyros, supranumit „Peripateticul”, ar putea fi considerată sigură, lista oamenilor de seamă născuţi în oraşul dobrogean s-ar îmbogăţi cu numele unui erudit faimos din secolul al III-lea, creator al biografiei (ni s-a păstrat de la el o Viaţă a lui Euripide), mare autoritate în materie de critică şi de istoriografie literară.

Tot despre un înalt nivel al culturii în oraşele greceşti din Dobrogea vorbesc şi unele descoperiri întâmplătoare, ca acea a papirului de curând ieşit la iveală într-un mormânt din Callatis, după toate probabilităţile aparţinând secolului al IV-lea î.Hr. Oricare ar fi cuprinsul documentului, care n-a fost încă studiat e limpede că deprinderea de a îngropa, împreună cu defuncţii, texte literare sau filozofice nu se putea răspândi decât într-un mediu cultivat, în care cărturarii şi activitatea cărturărească se bucurau de înţelegere şi preţuire.

Dacă explorarea necropolei din Callatis ar fi fost urmărită sistematic, descoperiri de felul aceleia de care vorbim s-ar fi înfăţişat desigur mai numeroase. La fel, cunoaşterea artei locale ar fi câştigat de pe urma dezvelirii pe o scară largă a unei aşezări întinse şi bogate, a cărei topografie şi a cărei dezvoltare urbanistică - cu excepţia a puţine monumente izolate - ne-au rămas până astăzi străine.

Pentru motive diferite, şi anume a cel puţin două ocupaţii pustiitoarei urmate de reconstrucţii pe acelaşi loc, dar după alte planuri, Histria elenistică este şi ea necunoscută, monumentele din această perioadă ale căror urme vor mai fi dăinuind găsindu-se pentru multă vreme de aci înainte acoperite de ruinele oraşului roman târziu. Încă şi mai puţin satisfăcătoare e situaţia din Tomis, unde - vatra vechii cetăţi fiind ocupată de oraşul modern - săpături întinse nu s-au putut întreprinde decât în foarte mică măsură.

În starea actuală a documentării, e anevoie de spus dacă Tomis, Callatis sau Histria vor fi fost construite după o concepţie de ansamblu, asemenea celor mai multe centre din Grecia metropolitană, unde, la vremea de care vorbim, nu numai oraşele de creaţie recentă, dar şi cele întemeiate într-o epocă mai veche se dezvoltau potrivit unor planuri urbanistice întocmite raţional şi legiferate cu stricteţe.

Indiferent însă de chestiunea de a şti dacă oraşele dobrogene vor fi avut străzi întretăindu-se în unghi drept, potrivit doctrinei pentru întâia oară formulată în secolul al V-lea î.Hr. de Hippodamos din Milet, putem presupune fără teamă de a ne înşela că fiecare trebuie să fi dispus de o piaţă - (care putea fi şi locul unde Adunarea îşi ţinea şedinţele), de un local al Sfatului, de un teatru şi de un gimnaziu - pe lângă un număr oarecare de temple, mai mult sau mai puţin impunătoare.

Din acest punct de vedere, singura cetate care ne oferă posibilitatea de a întrevedea aspectul unui cartier al ei de-a lungul epocilor clasică şi elenistică e Histria, unde săpăturile ultimilor ani au scos la iveală ruinele mai multor temple şi ale unui mare altar, înşirându-se în timp din secolul al V-lea până în secolul, al III-lea î.Hr. Situat în imediata apropiere a mării, într-un punct de unde priveliştea asupra largului e deosebit de frumoasă, acest ansamblu monumental vădeşte nu numai preocuparea cunoscută a constructorilor antici de a crea edificiilor obşteşti un cadru natural impunător, dar, totodată, o conştiinciozitate şi - în cel puţin un caz - o fineţe a execuţiei de-a dreptul surprinzătoare într-o regiune de margine a lumii greceşti, cum era Dobrogea.

Mai puţin evidentă la templul din secolul al V-lea atribuit Afroditei (a cărui proastă stare de conservare nu ne dă prilejul să-i judecăm altceva decât planul), calitatea neobişnuită a materialului şi a lucrului se impun de la prima privire în micul templu doric - din marmură de Thasos - datând din secolul al III-lea î.Hr. şi închinat „Marelui Zeu”. Fie că va fi fost conceput şi executat sub supravegherea unui arhitect local, fie că autorul planului va fi venit de peste mări, ca şi ctitorul al cărui nume se citeşte pe arhitravă, un astfel de monument constituia de bună seamă o mândrie pentru oraşul unde se înălţa.

Fragmente arhitectonice de aceeaşi valoare şi aparţinând aceleiaşi perioade, reîntrebuinţate în veacurile următoare, iar acum risipite pe întreg cuprinsul cetăţii, ne permit să înţelegem că numărul templelor şi al monumentelor obşteşti trebuie să fi. fost destul de mare în Histria ultimelor veacuri înainte de era noastră. Unele sunt pomenite direct în inscripţii. Altele pot fi puse în legătură cu activitatea unor constructori străini, şi ei menţionaţi în decrete din secolele III-II, votate pentru a le răsplăti serviciile.

Din numărul acestora, vrednic de amintit e mai cu seamă Epicrates, fiul lui Nicobulos, originar din Bizanţ, angajat de histrieni pentru anume lucrări şi, în urma unor ameninţări dinafară, devenit pentru o vreme „supraveghetor al zidurilor cetăţii”. Dacă, în această calitate, va fi ridicat o incintă nouă sau va fi consolidat numai o întăritură existentă, documentul nu ne-o spune. De reţinut, oricum, e amănuntul că în secolul al III-lea î.Hr. zidul de înconjur al Histriei constituia o preocupare pentru autorităţile oraşului, cum şi împrejurarea că săpăturile din ultimul deceniu au scos la iveală un crâmpei important din latura de vest a unei incinte impunătoare, construită în epoca elenistică şi rămasă în funcţie până la începutul epocii romane.

Incomplete şi, din această pricină, nesatisfăcătoare, sunt şi informaţiile de care dispunem cu privire la artele plastice în cetăţile dobrogene de-a lungul veacurilor V-I î.Hr. Singura afirmaţie neîndoioasă în această privinţă e că - într-o măsură mai mare decât arhitectura - sculptura, modelarea şi cizelarea metalelor şi arta plastică ceramică trebuie să fi pus la contribuţie forţe şi resurse locale, cu alte cuvinte trebuie să se fi dezvoltat în legătură cu existenţa în fiecare din cele trei oraşe a unor ateliere şi a unor meşteri specializaţi. Transformarea acestora în centre de producţie (de care s-a vorbit înainte şi care a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra istoriei lor întregi) nu putea rămâne fără urmări nici în privinţa artei, într-o vreme când aceasta nu-şi rupsese legăturile cu meşteşugul şi când, între obiectele de uz curent şi cele destinate desfătării estetice, nu se statornicise deosebirea ce avea să apară într-o epocă mai nouă.

În atelierele lor din Histria ori Callatis, cioplitorii, cizelatorii sau ceramiştii care lucrau pentru satisfacerea unei clientele tot mai numeroase şi mai pretenţioase creau în unele cazuri adevărate opere de artă, fie că ne gândim la multele fragmente sculpturale din muzeele din Histria şi Constanţa, fie la anume piese din tezaurul de la Agighiol (astăzi în Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti), pentru împodobirea cărora meşterul anonim a ştiut să armonizeze perfecţiunea tehnică greacă şi tradiţiile decorative trace cu motive de inspiraţie scită.

Aceasta nu exclude, fireşte, posibilitatea ca în împrejurări excepţionale meşteri cu faimă din alte părţi să fi primit comenzi de lucrări destinate să împodobească fie un templu, fie un loc public. Din această categorie făcea probabil parte statuia de cult a lui Apollo Tămăduitorul, divinitatea protectoare a Histriei, a cărei bază de marmură neagră s-a păstrat şi al cărei aspect a putut fi şi el reconstituit, datorită reprezentărilor monetare. La fel trebuie să se fi petrecut lucrurile şi cu o imensă statuie a zeului Soare - Helios - adusă poate din Rhodos, al cărui cap singur a fost descoperit şi care se păstrează în muzeul din Varna (Bulgaria).

Faţă de aceste opere de import - cu atât mai rare cu cât calitatea şi proporţiile le erau mai neobişnuite - producţia atelierelor locale pare să se fi mărginit în genere la o sculptură de mici dimensiuni: statuete ori frize înfăţişând în relief câteodată simple motive ornamentale, de cele mai multe ori procesiuni de zeităţi ori scene inspirate din mitologie. Divinităţile tratate cu predilecţie aparţin panteonului tradiţional (Muze, Victorii, Apollo cu lira, Artemis la vânătoare etc.); tradiţionale sunt şi atributele cu care sunt înfăţişate figurile divine.

Alături de sculptura în marmură sau într-o piatră mai obişnuită, de o menţiune specială se învredniceşte abundenta producţie de statuete de lut, opere ale modelatorilor locali, foarte numeroşi în Histria şi Callatis. Cu adaosul câtorva tipuri la modă, de felul figurinelor feminine colorate care au făcut celebru numele atelierelor din Tanagra (Grecia) (imitate pe o scară largă mai ales la Callatis), repertoriul motivelor exploatate nu se deosebeşte de al meşterilor cioplitori, înfăţişând cu predilecţie figuri divine, în aceleaşi ipostaze.

Atât o particularitate cât şi cealaltă se explică prin caracterele vieţii religioase în cetăţile dobrogene în perioada studiată, care comandă atitudinea artiştilor şi, îndeobşte, a credincioşilor faţă de divinitate. Trebuie într-adevăr spus că, în ciuda unei indiscutabile tendinţe de apropiere între noii veniţi şi elementul băştinaş - de care, mai mult decât în orice alt domeniu, elenii se arată în această privinţă influenţaţi - luată în ansamblu, religia cetăţilor greceşti din Dobrogea e religia claselor dominante din metropolele Greciei şi ale Asiei Mici. În fiecare din aceste oraşe un fond străvechi de datini şi credinţe, venite cu primii colonişti, continuă să domine conştiinţa socială, multă vreme după ce asupră-i începe a se face simţită atracţia exercitată de cultele tracilor vecini.

Din numărul acestora, unele - ca acel al lui Dionysos, pătruns în Grecia, pe la sfârşitul mileniului al II-lea î.Hr. şi răspândit în cele mai multe cetăţi de-a lungul perioadei arhaice - încetaseră de a mai fi socotite drept culte străine. Pentru grecii dobrogeni, care-l aduc cu dânşii pe corăbii şi aveau să continue a-l slăvi până târziu în epoca imperială, Dionysos e un zeu de-al lor de acasă, adorat în forme deprinse de veacuri şi cinstit cu epitete ce se întâlnesc în Megara ori în Asia Mică.

Dovezile cele mai numeroase ale răspândirii lui în Pontul Stâng. datează din primele secole ale erei noastre. Dar încă din epoca elenistică în Callatis i se înalţă temple (după toate probabilităţile, şi în Histria şi Tomis), iar asociaţii de credincioşi, constituite după pilda religiilor de mântuire, dispun de mijloace suficiente pentru a-şi ridica lăcaşuri proprii, eternizându-şi amintirea prin inscripţii săpate în piatră.

Tot un cult de origine tracă, chiar dacă introdus în Dobrogea pe căi ocolite, e cultul zeilor din Samothrace, atât de popular în oraşele de pe ţărmul stâng al Mării Negre, încât în ultimele veacuri înainte de era noastră în cele mai multe din ele le erau închinate temple speciale. Lăcaşuri de cult numite Samothracia sunt atestate în Histria, Callatis şi Tomis, măcar că ruinele nici unuia n-au fost până astăzi scoase la iveală.

O inscripţie din Tomis ne-a păstrat chiar „regulamentul” de ocupare a sacerdoţiului, în care sunt arătate drepturile şi îndatoririle preoţilor în raport cu credincioşii. În ciuda acestei aparente bogăţii de informaţii, despre conţinutul însuşi al cultului nu ştim, din păcate, mare lucru. Ca numeroase alte religii din vremea elenistică, aceea a Cabirilor (cum li se mai spune, cu un cuvânt de origine feniciană, „Marilor zei” din Samothrace) e o religie „de mântuire”, a cărei învăţătură şi ale cărei rituri - destinate numai iniţiaţilor - au rămas învăluite în taină.

Ceea ce apare totuşi lămurit e faptul că de timpuriu cultul lor s-a contopit cu acel al Dioscurilor („Feciorii lui Zeus”: Castor şi Pollux), divinităţi protectoare ale corăbierilor, răspândindu-se foarte mult în rândurile populaţiei marinăreşti din oraşele Pontului de vest. În Histria, ca şi în Tomis ori Callatis, cultul Zeilor din Samothrace trebuie să fi fost înainte de toate un cult al Dioscurilor, la rândul lui influenţat de cultul zeului - Călăreţ trac, de la care aveau să împrumute până şi tipul iconografic. Ne găsim, prin urmare, înaintea unui fenomen de întrepătrundere care e departe de a fi izolat şi care se observă de asemenea în cultul Marelui Zeu, adorat cu precădere în Odessos (Varna, în Bulgaria), dar căruia - cum s-a arătat înainte - încă din secolul al III-lea î.Hr. i se înălţa la Histria un templu de o rară frumuseţe.

Personalitatea însăşi a zeului nu e mai puţin misterioasă decât a Cabirilor, dar - ca şi în cazul acestora - e limpede că ne găsim înaintea unei figuri divine în plăsmuirea căreia au intrat deopotrivă elemente tracice şi greceşti, în panteonul băştinaşilor, numele Marelui Zeu pare să fi fost Derzelas - desigur o divinitate a lumii subpământene. În elaborarea greacă îşi păstrează acest atribut esenţial, confundându-se cu elenicul Hades, dar devine în aceeaşi măsură împărţitorul bogăţiilor tăinuite în sânul pământului - Pluton. Ambele ipostaze se reflectă în chipul înfăţişat pe monedele odessitane, ca şi pe alte monumente din aceeaşi regiune, întregind figura unei divinităţi complexe, în care se regăsesc trăsături familiare deopotrivă localnicilor şi noilor veniţi.

Aportul băştinaşilor la viaţa religioasă a oraşelor din Dobrogea e, prin urmare, departe de a fi neglijabil. El avea să sporească în decursul vremii, ajungând mai important în epoca romană, când amestecul celor două populaţii e mai accentuat şi când - spre deosebire de ceea ce se observă în veacurile dinaintea erei noastre - tracii vor ajunge să ia parte activă la conducerea cetăţilor.

De-a lungul epocilor clasică şi elenistică, în schimb, când populaţia băştinaşă e cantonată în grupări şi organizarea fiecăreia e dictată exclusiv de interesele populaţiei elene, în fiecare din acestea religia îşi păstrează o coloratură dominant-greacă, instituţiile şi cultele de căpetenie perpetuând pe acele din metropolele respective. Nu e o întâmplare, bunăoară, faptul că în Histria şi Tomis calendarul folosit în epoca elenistică e calendarul milesian, în timp ce în Callatis lunile până acum cunoscute aparţin toate calendarului megarian. Nu e de asemenea o întâmplare împrejurarea că puţinele amănunte ce ni s-au păstrat despre sărbători - sacrificii şi procesiuni, întreceri poetice şi muzicale, fără îndoială şi concursuri sportive - amintesc până în cele mai mici amănunte instituţiile din locurile de baştină ale coloniştilor.

Din numărul acestor trăsături comune, poate nici una nu-i mai izbitoare decât preeminenţa în panteonul Histriei a divinităţii protectoare a Miletului, Apollo, adorat pe ţărmul lacului Sinoe în ipostaza de zeu vindecător sau „medic”. Cum s-a arătat cu alt prilej, preotul acestuia se învrednicea în Histria de onoarea eponimiei şi templului în care slujea trecea drept sanctuarul prin excelenţă al cetăţii. Împreună cu Apollo, şi în strânsă legătură cu el, mai erau adorate de altminteri Artemis şi Latona - una soră, cealaltă mamă a Tămăduitorului - astfel încât, fără exagerare, s-a putut vorbi de cinstirea în cetatea dobrogeană a întregii „familii” a zeului tutelar.

Alături de cultul lui Apollo, care va dăinui în Histria până la triumful creştinismului, mai sunt atestate de-a lungul epocii elenistice cultul Afroditei (căreia-i aparţinea, poate, templul descoperit în zona sacră), cultul lui Zeus Polieus, al lui Helios, al lui Hermes şi, cu mai puţină certitudine, acel al Maicii Zeilor. Probabil adoraţi din cele mai vechi timpuri erau şi Dionysos şi Poseidon Heliconios, în ciuda faptului că până astăzi mărturiile referitoare la cultul lor datează din epoca romană. În sfârşit, nu se poate trece sub tăcere cultul Muzelor, cărora încă din secolul al III-lea î.Hr. li se închină un sanctuar - la început ca simplă fundaţie particulară, mai târziu trecut în seama cetăţii.

Rânduieli asemănătoare se constată la Tomis, unde, fără să fie explicit atestată, eponimia preotului lui Apollo poate fi socotită probabilă. În lipsa unei suficiente documentări epigrafice aparţinând epocii elenistice, indicaţii preţioase se pot scoate din studiul reprezentărilor monetare, pe temeiul cărora s-a făcut presupunerea întemeiată că în panteonul local figurau, alături de Apollo şi Poseidon, Zeus, Hermes, Dioscurii şi o divinitate feminină înfăţişată cu atribute ce îndreptăţesc identificarea ei când cu zeiţa roadelor, Demeter, când cu Maica Zeilor, de cele mai multe ori însoţită de Dioscuri.

În Callatis, de altă parte, alături de Apollo - care nu lipseşte, adorat în unele cazuri ca Fythios, în altele ca Agyieus - sunt de menţionat îndeosebi Demeter şi, împreună cu ea, Zeus, Heracles, Artemis, Atena, Agathos Daimon - fără a mai vorbi de Dionysos, care de-a lungul epocii elenistice s-a bucurat aci de un cult public, ca zeu al viţei de vie, şi de unul tainic, ca patron al unor grupări de credincioşi. Şi în aceste oraşe, prin urmare, trăsătura de căpetenie a vieţii religioase este ataşamentul la cultele tradiţionale, chiar dacă - aşa cum s-a arătat - în nici unul din ele nu lipseşte înrâurirea elementului trac, care duce la sincretisme interesante şi care va merge crescând, cu trecerea vremii.

Check Also

Cultura „amforelor sferice”

Descoperirile făcute între 1955-1958 în Moldova, ca cele de la Piatra Neamţ, Dolheştii Mari (lângă …

Uniunea pontică a lui Mitriade şi pătrunderea romană în Dobrogea

Cunoaşterea împrejurărilor istorice generale în mijlocul cărora documentele în chestiune au fost compuse contribuie să …

Cultele tradiţionale în Dobrogea romană

Alături de clădirile publice de caracter laic, n-au lipsit în Dobrogea romana edificiile de cult, …

Producţia de mărfuri în Dobrogea romană în secolele I-III d.Hr.

Înainte de toate, oraşele pontice au desfăşurat în noile condiţii create de stăpânirea romană, o …

Cultura cu ceramică decorată prin împunsături succesive

Cultura cu ceramică decorată prin împunsături succesive este cunoscută în Transilvania din numeroase locuri, mai …