Viaţa cotidiană în România comunistă

Paradoxul comunizării României a constat în faptul că vechiul proletariat urban s-a dizolvat în marile mase de ţărani imigranţi aduse la oraş datorită unor profunde schimbări sociale. Pierderea pământului din cauza colectivizării a fost motivul principal al acestei schimbări. S-au adăugat cotele obligatorii, lipsa bunurilor de primă necesitate, deci un nivel de trai scăzut. Prin urmare, oraşul însemna o îmbunătăţire reală a vieţii cotidiene.

Pe de altă parte, cu toată creşterea puterii de cumpărare, venitul muncitorului fusese în 1938 de 1,9 ori mai ridicat decât cel al muncitorului din 1963. Teoretic, populaţia consuma acum mai multă pâine albă, mânca mai multă carne, zahăr, lapte, ulei, unt decât în 1938, dar toate aceste produse nu s-au găsit multă vreme decât pe cartelă, iar cantităţile alocate erau minime.

Slăbirea presiunii economice sovietice a dus însă după 1960 la îmbunătăţirea situaţiei alimentare. Exportul de produse agricole a rămas scăzut până în 1970-1971 (4,1% din valoarea totală a exportului în 1970,3,6% în 1971), ceea ce explică în parte relativa abundenţă alimentară de la începutul anilor ’70, inclusiv a cărnii şi a produselor din carne, din care, de pildă, se exportau în 1971 numai 55,3 mii de tone.

Dificultăţile economice apărute după 1974, ca urmare a unei rate de dezvoltare greşite, nu au ocolit nici agricultura. Acest fapt a dus la treptata transformare a României într-o ţară cu crize alimentare cronice, în care se trăia mai greu în anii ’80 decât în anii ’60-’70. Din 1978, preţurile, până atunci stabile, au fost constant mărite, mai întâi la alimente, servicii, transport de persoane, articole de îmbrăcăminte, lemn şi articole de lemn, hârtie (1978), apoi la benzină, gaz natural, păcură, electricitate (1979). În 1980 a venit rândul transportului de bunuri şi al construcţiilor, în 1982 au crescut preţurile din nou la alimente, electricitate, păcură, lemn de foc. După datele FMI, în 1983 nivelul de trai scădea cu 40%.

Lipsurile de tot felul, mai ales cele alimentare, au devenit acute din toamna lui 1981, când au fost introduse din nou cartelele, desfiinţate în 1954. Produsele de bază în alimentaţie au fost raţionalizate şi s-a trecut la un program de „alimentaţie raţională”. În 1985, nivelul de calorii zilnice alocate pe cap de cetăţean nu trebuia să depăşească 3.000 de unităţi. Igiena celor 365 de zile ale anului se putea rezolva, în viziunea partidului, cu doar 1,9 kg săpun. Pauperizarea tuturor categoriilor sociale a fost accentuată şi de inventarea, în 1982, a teoriei „părţilor sociale”, un împrumut forţat de la populaţie, prin care statul câştiga 630 de milioane de lei anual.

Resursele ţării erau dirijate spre plata datoriei externe (11 miliarde de dolari în 1981) şi spre construcţiile megalitice de tip Casa Poporului. Lipsa de energie electrică a devenit cronică, iar consumurile pentru încălzirea locuinţelor din ce în ce mai limitate, silind oamenii să trăiască şi să muncească în condiţii vitrege. Statul-partid a impus un proces de demodernizare în plină „Epocă de Aur”. Astfel, s-a încurajat înlocuirea muncii mecanice în agricultură cu atelajele, desfiinţarea frigiderelor şi circulaţia limitată a automobilelor.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …