Viaţa ca o pradă, de Marin Preda (comentariu literar, rezumat literar)

Marin Preda a intenţionat să realizeze o tetralogie romanescă „moromeţiană”, prin care să contureze perioada cuprinsă între „anii dinaintea celui de al Doilea Război Mondial” şi 1960, cu scopul de a aşeza ţărănimea română „pe scena naţională prin participarea ei la cel de-al Doilea Război Mondial şi prin aceasta pe scena universală”. Într-un interviu acordat în 1975 lui Mihai Ungheanu şi publicat în revista „Luceafărul”, Marin Preda mărturisea că ciclul moromeţian urma să fie „o tetralogie, între care Delirul, vol. I (1975) şi vol. II vor fi romanele din interior”, adică intercalate între cele două volume ale romanului Moromeţii: volumul I (1955) şi volumul II (1967), ultimul fiind şi „finalul acestei tetralogii”.

Romanul Marele singuratic (1972), consideră Marin Preda, poate constitui „un fel de epilog [...] dar nu va fi inclus în aceste patru volume”. Din păcate, al doilea volum al Delirului nu a mai fost scris. O notă comună a acestor creaţii literare o constituie evidenta componentă biografică, dar romanul care cu adevărat reconstituie momentele esenţiale ale destinului uman şi literar al lui Marin Preda este Viaţa ca o pradă (1977), penultima carte a scriitorului (cea din urmă fiind romanul Cel mai iubit dintre pământeni - 1980).

Totuşi, substanţa profund ideatică a acestei opere nu este reprezentată numai de evocarea întâmplărilor vieţii (chiar dacă ele sunt atât de captivante!), ci mai ales răsfrângerea propriei conştiinţe în cuvinte şi harul artistului au un grăitor impact formativ asupra cititorului.

Viaţa ca o pradă se înscrie în literatura de frontieră, însă încadrarea operei într-o specie anume a fost totdeauna incertă, pendulând între bildungsroman, eseu literar, memorialistică ori autobiografie artistică. Mai curios este faptul că în anul apariţiei, 1977, această creaţie literară a primit Premiul Uniunii Scriitorilor la secţiunea „Publicistică şi reportaj”.

Romanul este scris la persoana I, autorul identificându-se cu naratorul şi cu personajul principal. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin prezenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese apropierea acestuia de evenimente, până la substituirea sa de către personaj.

Perspectiva temporală

Perspectiva temporală nu este totdeauna cronologică şi lineară, ci se manifestă adesea ca discontinuă, construită prin alternanţa temporală a evenimentelor, pe dislocări construite prin flash-back şi feed-back.

Perspectiva spaţială

Perspectiva spaţială reflectă un spaţiu real, deschis (satul, şcoala, Abrud, Cristur-Odorhei, Bucureşti, Bălceşti, Sinaia etc), dar mai ales un spaţiu imaginar închis, al frământărilor şi tulburărilor din inima şi conştiinţa personajului.

Marin Preda

Romanul poate fi şi un monolog liric, deoarece autorul se destăinuie, se analizează zbuciumându-se între cutezanţă şi nesiguranţă, căutându-şi identitatea şi locul în vremurile tulburi, complicate şi confuze de după al doilea război mondial, în plan social, politic, etic şi artistic. Autorul-narator trăieşte o „aventură a conştiinţei”, se confesează prin scrierea la persoana I, devenind propriul său personaj. Autointrospecţia eului biografic scoate la iveală eul artistic, cele două componente existenţiale, viaţa şi creaţia, se întrepătrund în profunzime, astfel că „aventura conştiinţei” l-a călăuzit spre înţelegerea unui adevăr de netăgăduit, sentimentul existenţei umane: „că exist”.

Semnificaţia titlului

Titlul Viaţa ca o pradă are o profundă încărcătură filozofică. Marin Preda, ca scriitor, este un spirit curios şi „flămând” de viaţă, pe care ar vrea să o apuce ca pe o „pradă”, pentru a intra „în miezul ei”, pentru a o înţelege şi pentru a o trăi cu maximă intensitate. Capitolul XII sugerează titlul romanului şi începe printr-o confesiune a scriitorului care descoperă, uşor dezamăgit şi neliniştit, că intenţiile sale „asaltau din toate părţile viaţa pe care o cunoscusem până atunci fără să reuşesc să intru în miezul ei”.

Un episod alegoric explică, printr-o viziune grotescă, dorinţa nestăvilită a tânărului scriitor de a trăi cu intensitate şi nesaţ viaţa, în toată plenitudinea ei. Autorul-narator-protagonist îşi aminteşte o imagine care-l impresionase puternic şi pe care o aseamănă cu dorinţa omului de a apuca viaţa ca pe o pradă, numai că trebuie să ştii de unde să începi, ca să poţi „să-ţi înfigi colţii” în ea. „O grămadă de căţelandri”, schelălăind de foame, încercau să sfârtece un cal mort, pe care îl găsiseră într-o văgăună.

Însă, de oriunde îl apucau, câinii nu reuşeau să smulgă nicio bucăţică din calul care „rezista” şi niciunul nu găsea punctul slab care „ar fi deschis drumul celorlalţi”. Printre ei, nu era „niciunul bătrân şi experimentat care să-i înveţe” de unde ar trebui să înceapă, în care parte a calului mort să-şi înfigă dinţii. Asemenea calului, viaţa este o pradă care nu se lasă cucerită uşor, „dacă nu ştii de unde s-o apuci”: „Desigur, viaţa nu e un cal mort, dar e, pentru un scriitor tânăr, o pradă care nu cedează, dacă nu ştii de unde s-o apuci”.

Tema

Tema operei Viaţa ca o pradă este, în fond, romanul scrierii romanului Moromeţii, întrucât întreaga confesiune a autorului se referă la căutarea înfrigurată a unui subiect pentru viitoarea carte. Memoria involuntară a autorului aduce în actualitate (timp obiectiv) întâmplări, evenimente, oameni din trecut (timp subiectiv), pe care naratorul le organizează într-o epică structurată, în principal, pe două planuri de acţiune: unul care urmăreşte copilăria şi adolescenţa protagonistului şi celălalt care reliefează zbaterea eului artistic în ascensiunea către profesia de scriitor.

În acest roman, cu un evident caracter autobiografic, protagonistul păstrează numele real al autorului, Marin Preda, spre deosebire de alte opere în care personajele autobiografice au nume ficţionale: Niculae Moromete (Moromeţii) şi Paul Ştefan (Delirul). În epica romanului, a cărui naraţiune este la persoana I, eul real se substituie adesea eului ficţional, protagonistul fiind un personaj incomod prin convingerile ferme, prin îndoielile tulburătoare, dar mai ales prin atitudinea de moleşeală manifestată în lumea satului ori cea cutezătoare şi tenace în universul citadin şi artistic.

Structura compoziţională

Romanul se deschide cu un motto care aparţine lui Marin Preda şi se referă la importanţa pe care o are „scrisul” pentru autor. El porneşte de la o presupunere: dacă scrierea unui roman l-ar putea costa viaţa, în niciun caz nu ar lua hotărârea „de a renunţa la scris”. În cele 43 de capitole şi prin naraţiunea la persoana I, autorul, care se identifică întru totul cu naratorul şi cu protagonistul, relatează momentele esenţiale din copilărie şi adolescenţă, ca elev, precum şi frământările, împrejurările şi hotărârea pentru a-şi împlini menirea de scriitor.

Construcţia subiectului

Construcţia subiectului nu este lineară, ci alternarea planurilor epice evidenţiază în mod diferit subtilitatea trăirilor sufleteşti, nuanţele afective şi conturarea discretă a personajelor, fără însă a distorsiona coerenţa narativă a textului.

Relaţiile temporale

Relaţiile temporale plasează începutul acţiunii în perioada interbelică, iar perspectiva spaţială reală se substituie, mai întâi, satului natal, Siliştea-Gumeşti, apoi altor locuri concrete, Abrud, Cristur-Odorhei, Bucureşti, Sinaia etc.

Incipitul

Incipitul romanului este o confesiune, formulă artistică fundamentală a întregului roman, prin care protagonistul îşi aminteşte o întâmplare din copilărie, care a declanşat „aventura conştiinţei mele”. Membrii familiei, aşezaţi în jurul micii mese rotunde, aidoma celei din „scena cinei” care deschide romanul „Moromeţii”, îl privesc pe mezin cu dezaprobare, deoarece luase pâinea „mare şi rotundă” şi o ţinea strâns în braţe.

Reacţia tatălui i-a surprins pe toţi, dar forţa cuvintelor „Ia-o, mă, şi pe-asta!” şi gestul concomitent de a-i mai da încă o pâine l-au trezit pe protagonist la realitate, declanşându-i reflecţia ce va fundamenta filozofia de viaţă a viitorului scriitor: „aventurile vieţii noastre sunt ale conştiinţei, deşi viaţa ei adevărată nu e niciodată liberă de instincte şi nu o dată e neputincioasă în faţa lor, în rău, dar şi în bine”.

Romanul poate fi structurat în două mari perioade autobiografice:

  • perioada interbelică, în care autorul-narator-personaj rememorează anii copilăriei şi ai adolescenţei, urmărind traseul şcolar al viitorului scriitor;
  • intervalul cuprinzând al doilea război mondial până în deceniul cinci al secolului XX, care reliefează zbaterea eului artistic în ascensiunea spirituală către profesia de scriitor, sub influenţa schimbărilor profunde în plan politic, ideologic, social, precum şi viaţa literară bucureşteană, ale cărei personalităţi artistice sunt conturate necruţător de către narator.

Romanul copilăriei şi adolescenţei

Romanul copilăriei şi adolescenţei respectă, în general, succesiunea cronologică a întâmplărilor, mai ales în primele capitole ale romanului, alternanţa planurilor epice manifestându-se în celelalte capitole.

Primele amintiri consemnate în roman sunt legate de anii petrecuţi la şcoala din satul natal. Siliştea-Gumeşti. perioadă pe care protagonistul o percepe cu nedumerire şi dezorientare. Tatăl îl dăduse la şcoală atunci când băiatul avea opt ani, cu intenţia de a şti, ca şi fraţii mai mari, doar să se iscălească, apoi să treacă la truda câmpului şi creşterea animalelor. La început, abia reuşeşte să promoveze clasele I şi a II-a, dar în anii următori elevul-protagonist ia premiul I, spre uimirea sa, a tatălui şi a tuturor sătenilor, mai ales că nu avusese nici cărţi după care să poată învăţa.

La un moment dat, mama îi făcuse rost de 5 lei şi copilul dăduse fuga la învăţător ca să-şi cumpere „Citirea”, dar acesta i-a spus că manualul costă vreo 25 de lei. Atunci, inteligenţa nativă a băiatului a oferit soluţia cea mai eficientă, cumpărând un maculator, pentru că o carte putea împrumuta de la ceilalţi copii, dar în niciun caz n-ar fi avut cum să scrie în caietele altora. E posibil ca toate acestea să fi plăsmuit, în opinia generală, convingerea că băiatul trebuie să urmeze „mai departe, la liceu sau la şcoala normală de învăţători”, mai ales că el nu simţea libertatea spaţiului rural, ci, dimpotrivă, i se părea că trăieşte în sat ca „într-un ţarc”.

Capitolul al II-lea debutează cu menţiunea că nicăieri „în cele o mie de pagini ale Moromeţilor” n-a avut timp autorul să relateze călătoria pe care Niculae, „erou a cărui copilărie era a mea”, a întreprins-o împreună cu tatăl său la Câmpu-Lung. Băiatul de doisprezece ani dorea cu ardoare să „evadeze” din familie şi din sat, aşa că îşi încearcă norocul şi depune dosarul pentru examenul de admitere la şcoala din Câmpu-Lung. Din păcate, este respins la vizita medicală din cauza vederii slabe. Copilul nu înţelege cum medicul, care purta ochelari, „nu admitea ca şi alţii să mai poarte ochelari şi să înveţe carte”.

Eşecul îl face, probabil, pe Tudor Călăraşu să aibă compasiune faţă de băiat, astfel că hotărăşte să meargă la Miroşi, unde se află o şcoală „de arte şi meserii”, la care este posibil să obţină bursă, întrucât aici nu veneau, după consideraţiile tatălui, decât cei „cu capetele mari cât dovlecii care nu sunt în stare de altceva”. Într-o librărie din Miroşi cunosc un domn care se dovedeşte a fi „un fals librar” şi „un fals profesor” şi care, în schimbul sumei de 1.000 de lei, se oferă să-i facă rost lui Marinică de un loc la o şcoală normală de învăţători, undeva în ţară.

Examenul susţinut, totuşi, la şcoala de arte şi meserii din Miroşi îi provoacă protagonistului o dezorientare totală, întrucât obţine ca medie de admitere numai şapte, iar pentru bursă i-ar fi trebuit minim nota nouă. Asupra naratorului-personaj „se abătu o negură”, confuzia care ia naştere în mintea sa este provocată de faptul că ori nu ştia multe lucruri care se cer la examen, ori „ştiam prost acele lucruri”.

Aspiraţia autorului-narator de a afla, cu ajutorul cărţilor, „ce e lumea şi cine eram eu însumi” are şanse de a fi împlinită, deoarece „falsul librar” rezolvă să fie primit la şcoala normală din Abrud. După o şedere de două săptămâni în Bucureşti, Marin pleacă spre Abrud împreună cu protectorul său. Aici, băiatul află că locurile la această şcoală nu erau ocupate, că nici nu se dădea examen de admitere. Susţine însă, examenul de bursă, pe care-l promovează cu media zece, aflându-se în fruntea listei candidaţilor, ceea ce din nou îi stârneşte nedumerirea privind eşecul de la Miroşi.

În această perioadă, descoperă viitorul scriitor magia cuvântului, pe care urma să-l noteze pe hârtie şi să realizeze o întreagă operă de certă valoare. Prin flash-back, misterioasele cuvinte ale tatălui despre pâinea pe care copilul o ţinea strâns în braţe („Ia-o, mă, şi pe asta”), îi trezise autorului „viaţa conştiinţei” datorită căreia devenise „conştient că exist”. Această „primă tresărire” de percepere a lumii înconjurătoare prin cuvânt i-au deschis copilului ochii asupra vieţii reale. Naratorul îşi aminteşte cum tatăl său, asemenea lui Ilie Moromete, stătea pe prispă şi, când trecea vreun om pe drum şi îl saluta: „Bună ziua, mă, nea Tudore”, acesta răspundea tare şi cu toată sinceritatea: „Bună să-ţi fie inima, mă, Cârstache”, după care şoptea cu satisfacţie pentru sine: „Te’n c... pe mă-ta de zăltat”.

Urarea binevoitoare rostită cu voce tare şi înjurătura şoptită, ambele adresate concomitent aceleiaşi persoane, îi fundamentează autorului-narator convingerea în atotputernicia cuvântului şi-i dezvăluie faptul că „omul poate gândi simultan două lucruri care se băteau cap în cap”. Un alt element autobiografic prezent în romanul Moromeţii este şi porecla „Paţanghele” pe care sătenii i-o dăduseră lui Ilie Moromete, precum şi personajul Cocoşilă, singurul care îndrăznea să-i spună porecla în faţă lui Moromete: „Cocoşilă îi spunea şi el tatălui meu, adesea, Paţanghele, şi nu înţelegeam de ce tata sta de vorbă cu el şi părea că nu aude porecla”.

Eternitatea naturii este o altă descoperire manifestată în „aventura conştiinţei” naratorului, care se simte emoţionat Ia gândul că apele, pădurile, soarele sau ploile vor dăinui şi după moartea sa, că alţii, ce se vor naşte perpetuu, vor vedea şi ei aceeaşi natură veşnică. Însă, mai presus de orice, singurul lucru care-l face pe autorul-narator-protagonist să rămână „mut de fascinaţie era cuvântul rostit de oameni”. Mult mai târziu, când va citi opera lui Tolstoi, naratorul-personaj va înţelege faptul că „nu numai cuvintele exprimă sufletul uman, ci şi lumea în care el se proiectează în afară”, ceea ce-l face să priceapă că, fără sprijinul oferit de cuvintele din cărţi, omul singur nu poate ajunge cu gândirea în profunzimea ideilor şi adevărurilor ce guvernează existenţa umană.

Câteva episoade povestite de autorul-narator-protagonist conturează o imagine monografică a şcolii româneşti, precum şi statutul elevilor din învăţământul de stat al perioadei interbelice. O primă observaţie a personajului-narator este aceea că se învaţă mai bine cu un profesor ce inspiră simpatie, dar şi cel care-ţi inoculează teamă poate avea un efect benefic. Pe Marin îl interesau în mod deosebit istoria şi matematica, dar profesorii respectivi erau lipsiţi de har: primului îi plăcea prea mult materia pe care o preda şi atunci, în mintea sa, nu mai era niciun pic de loc „să-i mai placă şi de noi”, iar celălalt era „un îngâmfat” şi avea o „solemnitate deplasată”, intrând în clasă ca într-o biserică.

Enervat de obsesia profesorului de matematică pentru marii matematicieni şi de infatuarea sa fără margini, jignit de apelativul „urâtule” pe care i-l spusese atunci când îl întrebase de ce nu învaţă, elevul Marin Preda este cuprins de spaima corigentei şi face eforturi deosebite în însuşirea teoremelor şi demonstraţiilor pe care le ignorase două trimestre. Subiectul tezei din trimestrul al treilea este extrem de dificil, elevii reproşându-i profesorului acest fapt.

Singurul care soluţionează cele trei probleme şi termină teza cu o jumătate de oră mai devreme este elevul Marin Preda, care obţine nota zece. Profesorul se arată foarte derutat şi suspicios, gândind logic că, dacă era în stare să ştie de „zece”, atunci de ce luase două trimestre la rând media trei? Din această întâmplare, personajul-narator învaţă încă ceva despre fiinţa umană: oamenii îşi schimbă foarte greu sau deloc primele păreri, deoarece nimeni nu are răbdare şi nu-şi pierde timpul cu înţelegerea personalităţii celuilalt, cel mult te consideră ciudat şi fac un semn cu degetul la tâmplă, adică ceva nu e în regulă cu tine.

Figura centrală a tatălui şi felul cum „spunea” el adevărurile mărunte dar universal-valabile despre prostia oamenilor care „împănează” lumea îi fundamentează viitorului scriitor propria concepţie despre etica umană: „omul să rămână om, adică să n-o ia razna împotriva altora, să stea la plugul lui, dacă era plugar, la cinstea lui de om, dacă era om de omenie, adică iubitor de alţi oameni, Ia cartea lui dacă era cărturar, la nevasta şi copiii lui, dacă îi avea la casa lui, dacă nu vroia să se facă de râs prin hoţie, trădare, beţie, lene şi minciună”.

Şcoala normală din Abrud se desfiinţează, iar naratorul-personaj este transferat la o şcoală din Cristur-Odorhei. Din această perioadă se remarcă figura profesorului de istorie, un adevărat talent didactic, dar care, din păcate, a fost concentrat, întrucât avea să izbucnească, în curând, al doilea război mondial.

Imagini ale agresivităţii umane, o temă predilectă în opera lui Marin Preda, constituie esenţa cugetării care deschide capitolul al VIII-lea: „Nimeni nu scapă de violenţa altora, după cum nimeni nu scapă ocazia [...] de a fi violent cu alţii”. Într-o zi, elevul-narator este scos singur la lecţie de către profesorul de geografie, deşi acesta obişnuia să asculte câte trei-patru odată. Cu toate că era un domn cu maniere alese şi părea mai degrabă blând, profesorul se enervează inexplicabil, deşi elevul dăduse destule răspunsuri bune. Brusc, se repede asupra elevului-narator, începe să-i dea cu pumnii în cap, apoi îi înfige degetele, ca nişte gheare, în abdomen, ameninţându-l bestial: „Îţi scot maţele din tine!”.

Reacţia nejustificată a profesorului îi produce adolescentului o mare tulburare şi-l face să se întrebe ce rău îi făcuse sau cu ce drept vrea „să-mi scoată el mie maţele din mine?”. În pauză Marin este chemat în biblioteca profesorului, care-şi cere iertare pentru ieşirea lui, se arată foarte încurcat pentru comportamentul violent şi, cu lacrimi în ochi, mărturiseşte că nu ştie ce l-a determinat să-i facă rău. Adolescentul nu ştia pe atunci „nici să acuz şi nici să iert”, aşa că a putut numai să-şi dea seama că nu-l ura pe profesor, „dar nici lacrimile lui nu-mi atingeau inima”.

În septembrie 1940, şcoala de la Cristur-Odorhei se desfiinţează şi Marin este transferat la Bucureşti, prilej cu care tatăl îl avertizează că nu mai poate să facă rost de bani pentru taxe şi internat şi-l consolează cu aprecierea că „un om cu patru clase secundare nu se aseamănă cu unul care n-a învăţat nimic”. Aşadar, mezinul are toate şansele să izbutească, din moment ce Nilă, unul dintre fraţii mai mari, care nu învăţase deloc carte, ajunsese portar la blocul Algiu din Bucureşti, îl încuraja-tatăl pe Marin. Ca şi Ilie Moromete (Moromeţii), Tudor Călăraşu îl învaţă pe băiat să termine şi el „târâşi, grăpişi” clasa a patra, după „sistemul lui cu fonciirea, prin amânări şi promisiuni...”.

Copilul se simte în permanenţă ocrotit de tatăl său, având sentimentul reconfortant că el poate alunga toate relele şi neplăcerile care-i ameninţă viaţa: „«- Ce faci, mă, copile?». Şi lumea întunecată a cărei perdea se dăduse o clipă la o parte şi văzusem urâtul şi abjecţia, se închidea la loc şi înceta să mai existe pentru mine”. Protejat este şi de alţi membri ai familiei, întrucât pentru a putea fi ţinut la şcoală muncise atât mama, Joiţa, cât şi surorile sale, Miţa şi Ilinca. Însă, acum când Marin este pe cale să-şi împlinească visul de a evada definitiv din „ţarcul” rural, se întristează că tatăl său, aidoma lui Ilie Moromete, îşi lua mâna de pe el şi-i inducea gândul nemărturisit că „îndărăt n-aveam ce mai căuta”. Viitorul scriitor se numea Marin Călăraşu, iar pseudonimul Marin Preda este preluarea numelui de fată al mamei sale, Joiţa Preda.

Marin este admis elev la Şcoala normală din Bucureşti, aflată pe strada Sfânta Ecaterina, deşi nu plătise taxele de internat, iar directorul I. Ionaşcu îl ameninţă cu exmatricularea dacă tatăl său nu trimite banii. Ca şi Ilie Moromete, tatăl răspunde la scrisoarea primită de la directorul şcolii că, deocamdată, nu are bani, dar „că... o să aibă... să-l mai păsuiască... O să trimită negreşit, nici vorbă... cum să nu” şi semnează „cu stimă, Tudor Călăraşu”. Din cauza cutremurului din 19 40, şcoala se închide temporar, iar Marin rămâne în Bucureşti, să locuiască la Nilă până când se redeschid cursurile, pe care le absolveşte cu note proaste la toate examenele, având media generală 6,26, iar la purtare nota 6,00. Astfel, se încheie adolescenţa naratorului-personaj Marin Preda, cu întrebarea retorică: „Cine ghidează paşii unui tânăr?”.

Destinul artistic al scriitorului constituie

Destinul artistic al scriitorului constituie un alt plan narativ al romanului, nu este conturat în cronologia faptelor, discontinuitatea întâmplărilor, evenimentelor fiind copleşită de alte amintiri, anterioare acestei perioade, care vin să completeze, să explice sau să motiveze atitudinea, reacţia sau gândirea naratorului-protagonist. Intervalul cuprins între 1940 şi deceniul cinci conturează vremurile tulburi, guvernarea legionară, izbucnirea celui de al doilea război mondial, pătrunderea cu abilitate şi pe neobservate a ideologiei comuniste, care au determinat schimbări profunde petrecute în plan politic, ideologic, social. Viaţa literară bucureşteană se distinge prin personalităţi artistice reprezentate de valori sau nonvalori literare, dar toate conturate nemilos de către narator.

Primele referiri la statutul de scriitor al naratorului-protagonist sunt consemnate în capitolul X, ce debutează cu o cugetare despre menirea scriitorului în lume, care trebuie să se confrunte mai ales cu „abjecţia umană”. Dialogul purtat cu Paul Georgescu, pe care autorul-narator îl relatează „beat de furie”, este o polemică despre integritatea morală şi puritatea structurii spirituale a unui scriitor. Prietenul protagonistului susţine că un scriitor „poate fi un ticălos” dar asta nu înseamnă că nu poate să scrie o carte foarte bună. Marin Preda, dimpotrivă, consideră că un scriitor abject n-are resurse spirituale, „nu mai poate fi în stare de un gest creator”.

Debutul editorial al lui Marin Preda din 1948 cu volumul de nuvele „întâlnirea din Pământuri” fusese semnalat de către Paul Georgescu prin două emisiuni de radio şi susţinut de criticul Ovid S. Crohmălniceanu într-o cronică publicată în revista „Contemporanul”. După debut, protagonistul petrece vara la Bălceşti, într-o casă de creaţie a scriitorilor, dar nu poate scrie nimic demn de reţinut, însă bilanţul pe care şi-l face la cei 26 de ani este mulţumitor: „trecusem printr-un război în care nu murisem, debutasem în literatură chiar în toiul acestui război, aveam iluziile întregi”.

Preda este angajat de către Mihai Novicov ca secretar de presă la minister şi, în calitate de cenzor, primeşte manuscrisul romanului „Desculţ” al lui Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor. Consideră că scena în care ţăranilor li se puseseră botniţe la gură ca să culeagă via boierului este o exagerare ridicolă, o minciună şi, ca atare, scrie un referat dur, de respingere a publicării romanului. Din fericire, atitudinea sa ostilă faţă de scrierea preşedintelui Uniunii Scriitorilor nu are consecinţe nefaste asupra debutantului Marin Preda, manuscrisul fiindu-i luat fără nicio explicaţie şi fără să-i ceară cineva referatul.

Atitudinea contemporanilor faţă de Zaharia Stancu, aflat în preajma vârstei de şaizeci de ani, era plină de ură, scriitorul fiind nevoit să îndure „tot felul de mârşăvii”. Mirat de răbdarea cu care Stancu trecea peste abjecţia umană, Preda îl întreabă „de ce nu rupe cu cei care îi otrăveau bătrâneţea”, scriitorul îi dă un răspuns memorabil: „Nu pot să rup [...] fiindcă nu mai am timp să mă împac”.

Autorul-narator-protagonist revine, prin flash-back, la amintirile din ultimul an petrecut la Şcoala normală din Bucureşti, care îşi închisese cursurile din cauza marelui cutremur (1940), din care cauză Marin se mutase la fratele său, Nilă. Din această perioadă datează şi un succint autoportret pe care protagonistul şi-l face privind nişte fotografii recente: „Poziţia corpului era strâmbă, mâinile ca nişte cazmale, chipul emaciat” (descărnat, slab peste măsură). Alte câteva indicii, pe care naratorul-protagonist le oferă despre sine sunt dispersate în alte secvenţe narative cu caracter autobiografic.

După câteva săptămâni de când începuse scrierea romanului „Moromeţii”, furat de subiectul cărţii şi detaşat total de viaţa reală, uită să mănânce, doarme puţin şi se simte slăbit şi fără vlagă. Se cântăreşte în gara Sinaia şi greutatea, „cu palton cu tot”, este de numai cincizeci şi şase de kilograme. Mai târziu, când se împrieteneşte cu Zaharia Stancu, îi mărturiseşte acestuia că mamei i-ar fi plăcut să fie „aşa gras, frumos”, dar scriitorul îl consolează râzând că o să ajungă „şi cu chelie şi cu burtă”. Marin Preda răspunde sceptic, parcă prevestindu-şi destinul real: „N-am ajuns, deşi într-o vreme am fost ameninţat...”.

Capitolul XIII începe cu un alt detaliu autobiografic, acela că vederea slabă a protagonistului este un impediment permanent atât în preluarea explicaţiilor scrise pe tablă, cât şi în perceperea clară a chipurilor oamenilor, pe care-i recunoştea mai ales după siluetă, atitudinea corpului sau după cum se mişcau în mers. Nilă observă că fratele său ţinea cartea prea aproape de ochi şi-l trimite să-şi facă ochelari. Doamna care-i probează lentilele face o puternică impresie asupra tânărului pacient, deoarece, în sfârşit, el vede clar chipul cuiva, iar oculista îi surâdea şi avea „mâini neverosimil de frumoase, parcă nu mai văzusem niciodată astfel de mâini... Chiar nu mai văzusem...”.

Vocea cristalină, tonul afectuos, parfumul delicat şi atenţia prietenoasă de care a avut parte l-au făcut pe tânăr să o îndrăgească brusc pe doamna oculistă: „m-am îndrăgostit de ea pe loc, ieşind de acolo foarte turburat...”. Cu ochelari, protagonistul vede, pentru prima oară, lumea „aşa cum era”, imaginile şi culorile i se par orbitoare şi-l agresează, estomparea dispare brusc şi îşi dă seama că există chipuri bătrâne pe care până atunci nu le observase. Este fericit că pentru prima oară vede singur numerele tramvaielor, nemaifiind nevoie să întrebe pe alţii şi se duce pentru prima dată la cinematograf, unde rămâne atât de uluit, încât în perioada următoare uită şi de cărţi şi de anticarul care i le împrumuta, vizionând încontinuu filme, pe care le consideră „felii de viaţă din lumea reală”.

Alte secvenţe narative cuprind evenimentele istorice care au bulversat România sub guvernarea legionarilor şi conturează o imagine realistă a acelor vremuri tulburi. Personaje noi, locuri neştiute şi preocupări inedite alcătuiesc recenta existenţă bucureşteană a protagonistului-narator. Cutreierând Capitala, se întâlneşte cu Gheorghe, un flăcău din sat, cu care copilărise şi care devenise şofer şi legionar. Acesta îl duce la „Sediul Legiunii”, unde sloganul „Trăiască Legiunea şi Căpitanul” dublat de un mic gest „de la inimă la cer” constituie formula obligatorie a salutului legionar. Unul dintre „şefii” lui Gheorghe vrea să ştie de la protagonist care este situaţia cu „Frăţiile de cruce” din şcoala sa, crezând că şi el face parte din aceste grupări legionare.

Contactul direct cu „mişcarea legionară” îi provoacă naratorului-personaj o serie de întrebări dilematice despre rolul şi rostul ideilor la care aderau tineri şi adulţi, cărora li se inculca (a fixa ceva în memorie prin repetare continuă) o stare de spirit încărcată de răzvrătire, sacrificiu şi supunere. Atitudinea de revoltă legionară este îndreptată împotriva evreilor, numiţi „tâlharii şi jidanii” care „ne tot sug mereu, mereu”, recunoscând aici ura înveninată promovată în Europa de Adolf Hitler.

Ideea centrală a „religiei” legionare este menţionată de protagonistul-narator cu nedumerire: „Căpitanul era invocat ca o zeitate şi i se cerea să facă o ţară «ca soarele sfânt de pe cer»”. O altă întrebare care rămâne fără răspuns în mintea naratorului-personaj este aceea care se referă la acceptarea, de către legionarii de rând, de a face sacrificiul suprem pentru Căpitan („Moartea pentru Căpitan”), care se numea, cu totul deplasat, penibil şi inexplicabil: „cea mai dragă nuntă dintre nunţi”.

Un alt episod autobiografic povesteşte despre relaţia pe care protagonistul-narator o are cu fraţii săi mai mari, Nilă şi Ilie Călăraşu. Nilă era căsătorit, nevasta sa era gravidă şi plecase la ţară, la ai ei, de aceea Marin fusese găzduit de fratele său, care-i dădea şi bani de buzunar. Celălalt frate, Ilie, era cel mai mare dintre cei trei băieţi pe care Tudor Călăraşu îi avea din prima căsătorie. Ilie lucrase la UCB, apoi fusese măturător de stradă şi, în cele din urmă, se calificase sudor la Societatea de Tramvaie Bucureşti. Trăise o vreme cu Florica, o fată frumoasă care-l şi iubea, dar el o părăsise inexplicabil şi se mutase în Colentina, la „o ţigancă groasă şi urâtă”, din care cauză Marin rupe relaţia cu Ilie.

În această perioadă au loc evenimente importante pentru istoria ţării, menţionate de naratorul protagonist, fără a insista cu aprecieri sau interpretări personale, decât fugitiv şi lapidar.

  • Asasinarea lui Nicolae Iorga de către legionari, care-l învinuiau de moartea Căpitanului lor, îl determină pe protagonist să se întrebe de ce oare intrase un cărturar atât de valoros în politică, în loc să-şi vadă de cărţile sale.

  • Carol al II-lea desfiinţase partidele politice, trăia în văzul lumii cu Elena Lupescu şi fusese detronat, ceea ce-l determină pe Marin să cugete că: „Meseria de rege nu e lipsită de riscuri”. Regele Mihai îi luase locul tatălui său, iar naratorul-protagonist presupune că „era şi el legionar, din moment ce domnea peste o ţară legionară”.

  • Publicarea, în iulie 1941, a monumentalei opere „Istoria literaturii române” scrisă de George Călinescu îl uluieşte, pur şi simplu, pe Marin Preda. Aprecierile viitorului scriitor se îndreaptă nu numai asupra interpretării operelor literare, ci şi scurtele „portrete geniale” ale autorilor români îl impresionează, acestea fiind captivante pentru cititorul tânăr, fascinat de viaţa reală a unui scriitor. Călinescu oferă 6 viziune totală asupra vieţii şi operei scriitorului român, „aruncând fulgere de lumină revelatoare” asupra personalităţii fiecăruia.

  • Alianţa armatei române cu trupele hitleriste a dus la apariţia, pe bulevardele Bucureştiului, a grupurilor de nemţi, încolonaţi „în linie de patru sau cinci, în ţinută impecabilă, raşi, uniforme gri-bleu, frizaţi, descheiaţi la gât, cu boneta pe-o parte, în acelaşi pas, automate bizare într-o lume pestriţă, care se dădea la o parte din calea lor”. Viitorului scriitor i se părea nefirească prezenţa acestora în capitala României şi dezaprobă iţele politice şi lupta pentru putere, ce se manifestă în acele vremuri tulburi, confuze şi periculoase totodată.

În formarea personalităţii intelectuale a viitorului scriitor o importanţă covârşitoare o are pasiunea pentru lectură, interesul nativ pentru literatura universală şi autohtonă. De când venise în Bucureşti, autorul-narator-protagonist se împrietenise cu un anticar, de la care împrumuta cărţi contra unei sume lăsate drept garanţie. Anticarul îşi avea sediul într-un mic pavilion numit „Casa anticarilor” aflat pe Cheiul Dâmboviţei şi, fiind foarte receptiv la dorinţele tânărului de a devora cele mai valoroase scrieri literare, îi făcea rost şi-i pregătea pachete cu operele pe care acesta dorea să le citească.

Un alt personaj care are o contribuţie în procesul formativ al naratorului-protagonist este fratele soţiei „falsului librar”, tânărul Pavel, care-şi pierduse vederea într-un accident şi căruia îi citea o prietenă ce voia să se mărite cu el. Cu o puternică personalitate, formată din operele literaturii române şi universale, dar mai ales din nevoia de a reflecta „asupra vieţii de a cărui lumină din afară era lipsit”, orbul exercită o influenţă evidentă asupra viitorului scriitor, îndrumându-i lecturile, în principal, către Swift, Gogol, Tolstoi şi Dostoievski.

De altfel, după propria mărturisire, viitorul scriitor citise până la 19 ani „cel puţin o mie de cărţi” şi numeroşi scriitori, aparţinând literaturii universale, diverselor epoci literare sau ţări, îi modelaseră spiritul şi talentul artistic. Între aceştia, se înscriu: Pasternak, Thomas Mann, Guy de Maupassant, Voltaire, Leibniz, Villon, Valery, Mallarme, Baudelaire, Poe, Shakespeare, Balzac etc., nume care însoţesc operele sunt exemplificate şi adesea comentate în roman. Dintre autorii români, o influenţă puternică pentru esenţa spirituală a viitorului scriitor o are Eminescu, a cărui poezie „e un miracol care ne scoate din efemer şi ne face să ne simţim eterni”.

Preda comentează cu jovialitate poezia lui Bacovia, considerând că „uneori poezia îşi ajunge ei însăşi, fără a exprima neapărat o idee originală” şi că admirabila poezie Lacustră reliefează „doar un sentiment că plouă şi totul se prăbuşeşte”. Admiraţia şi setea pentru literatură îl fac să divinizeze mulţi scriitori români, cărora le preţuieşte şi le interpretează concepţia despre cele mai variate domenii ale vieţii, nume prezente în mai multe episoade ale romanului, constituind adevărate pagini-document: I.L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ion Pillat, Tudor Arghezi, Lucian Blaga etc.

Caută serviciu la o editură, revistă, teatru ori în lumea artistică a Bucureştiului. După o încercare eşuată la editura lui Georgescu Delafras, protagonistul se gândeşte că, „dacă m-am hotărât ca de pe acum să fiu scriitor”, trebuie să încerce ca o creaţie literară să-i apară într-o publicaţie, astfel ca revista respectivă să fie „un certificat că ştiu ceva pe lume”. Pentru că citea şi îi plăcea revista „Gândirea”, se aşterne pe scris şi, după o săptămână de trudă, dormind doar câteva ore pe noapte şi mâncând numai pâine şi roşii, se prezintă, cu manuscrisul în buzunar, acasă la Nichifor Crainic, al cărui nume adevărat este Ion Dobre.

Poetul era în acelaşi timp ministru, avea la poartă gheretă cu soldat, însă îl primeşte pe protagonist abia după amiază. Portretul poetului Nichifor Crainic este asemănător cu fotografia din recenta „Istorie a literaturii române” de George Călinescu, cu mici deosebiri pe care Marin Preda le cântăreşte cu interes: „Totuşi parcă puţin mai gras şi cu un chip mai puţin spiritualizat ca în acel desen. Se vedea că mânca şi bea zdravăn”. Zvonurile care circulau, în general, în mediile şcolare despre scriitorii vremii susţineau că poetul-ministru „era adunat de prin cârciumi şi dus acasă beat mort”, dar ceea ce se ştia sigur era faptul că depusese mărturie în apărarea legionarului Codreanu.

Atitudinea lui Nichifor Crainic faţă de viitorul scriitor este lipsită de flerul care ar fi putut presimţi un talent ca al lui Marin Preda, însă îi recomandă acestuia, cu ironie, să-şi găsească „un obscur descoperitor de talente”, el considerându-se prea important şi prea ocupat ca să-şi piardă vremea cu un debutant. Tânărul este lovit în orgoliul de om şi de artist şi cugetă cu amărăciune: „Ion Dobre! Dobre eşti, mi-am spus, nu Crainic, un Crainic nu se poartă astfel...”.

întâlnirea cu Geo Dumitrescu s-a dovedit a fi şansa de care avea nevoie. Se inspiră din scrierile realizate în timpul cursurilor de la Cristur-Odorhei şi rescrie o nouă schiţă intitulată „Pârlitu”, cu care se duce să-şi încerce norocul la redacţia ziarului „Timpul”. Geo Dumitrescu îi aranjează angajarea în meseria de corector, iar după scurt timp îi face rost şi de al doilea serviciu, la un institut de statistică. Tot acum, în ziarul „Timpul”, debutează Marin Preda cu schiţa „Pârlitu”, în martie 1942, prilej cu care proaspătul scriitor a fost cuprins de „aceeaşi senzaţie pe care trebuie s-o simtă marinarul când iese prima oară în larg şi vede marea”.

Siguranţa de sine se manifestă în plan spiritual şi tânărul autor reflectează la faptul că de aici înainte „soarta mea n-avea să se mai schimbe” iar lui nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să cucerească teritoriul literaturii printr-o singură armă: „cuvântul scris”. Îi cunoaşte, în această perioadă, pe Virgil Untaru (pseudonimul Virgil Ierunca - scriitor care va părăsi ţara în 1947) şi pe Miron Radu Paraschivescu, poetul cu care leagă „o prietenie fecundă, comunicativă şi plină de afecţiune”.

În această perioadă frecventează cenaclul literar „Sburătorul” condus de criticul Eugen Lovinescu, care-l recomandă lui Ion Vinea, protagonistul obţinând astfel postul de secretar de redacţia la „Evenimentul zilei”, ziar afiliat gazetei „Curentul” a lui Pamfil Şeicaru. În această calitate, are bucuria de a anunţa pe prima pagină, cu litere groase, „ca la crimele de mare senzaţie”, căderea lui Mussolini.

În ianuarie 1949, într-o iarnă bogată în zăpadă, Marin Preda se duce la Sinaia cu intenţia de a lucra la o operă care să-l reprezinte, care să-l confirme ca scriitor important în literatura română. Frământările, neliniştile şi dilema subiectului noii opere îl chinuiesc şi tânărul se întreabă nu „de ce scriu?”, ci mai ales „ce să scriu?”. Nu avea ce să scrie despre generaţia sa, care fusese împrăştiată de valurile istoriei, din care cauză nu reuşise să o înţeleagă ori să-i ştie visurile, zvârcolirile, aspiraţiile.

Să scrie despre sine însuşi, ca „tânăr care îşi căuta un drum, singur în marele oraş şi necunoscând pe nimeni”, nu consideră că ar fi interesat pe cineva, mai ales că nu i se întâmplase nimic spectaculos. Războiul, la care nu participase în mod direct ci trăise numai în atmosfera sa cumplită, nu putea constitui un subiect literar, întrucât lipseau documentele, secrete încă, iar mărturiile tragice despre uciderea a milioane de vieţi în lagăre ale morţii erau prea cumplite pentru „conştiinţa mea senină”. Debutul editorial se petrecuse cu un an înainte, în 1948, cu volumul „întâlnirea din Pământuri”, iar în finalul acestuia le făgăduise cititorilor o nouă carte.

În căutarea unui conflict puternic pentru viitorul roman, se simte deprimat şi orice idee care-i animă imaginaţia i se pare nesemnificativă şi penibilă. Singurul punct luminos îl constituie o schiţă intitulată Salcâmul, care apăruse în ziarul „Timpul” şi pe care, nu-şi dădea seama din ce cauză, n-o indusese în volumul „întâlnirea din Pământuri”, deşi considera că este cea mai inspirată creaţie dintre toate.

Poate că salcâmul înseamnă în sine un sentiment de preţ, intim, care ar fi devenit derizoriu între celelalte nuvele ale volumului, ale căror teme acum îi par minore: „uciderea unui cal, violul unei fete pe câmp, isteria unui muribund, ţicneala unui băiat care are halucinaţii pe o colină scăldată în ceaţă”. Pentru protagonist, salcâmul reprezintă o „legătură adâncă, neştearsă, cu familia mea” şi totodată „un cod care nu trebuia divulgat”, până la includerea subiectului acestei schiţe în romanul Moromeţii, unde tăierea salcâmului va deveni o scenă memorabilă prin măiestria artistică şi sublimul acţiunii.

Amintirea autorului-narator-personaj despre realizarea romanului Moromeţii este subiectul ultimului capitol (XLIII) al romanului Viaţa ca o pradă. La Sinaia, în singurătatea vilei şi într-un peisaj feeric, „am pus mâna pe stilou şi am început să scriu: Ilie Moromete...”. Scrierea s-a dovedit calmă, liniştită şi fluentă, „fără febră şi fără ştersături”, continuând până în iulie când s-a internat în spital, unde se însănătoşeşte prin odihnă, somn şi hrană. Continuă lucrul la roman, pe care-l lăsase Ia scena secerişului: „Clipe fericite! Şi eu fusesem la seceriş!”. Finalizarea romanului îi provoacă o stare depresivă: „Mă apropiam de sfârşit şi îmi părea rău. Sfâşiasem miracolul... Mă simţeam bătrân...”.

Deşi nemulţumit de noul roman, îl dactilografiază, totuşi, apoi „l-am băgat în sertar şi am uitat de el cinci ani”. Perioada care urmează este confuză din punct de vedere al creaţiei literare, abia în 1955 îşi aminteşte cât fusese de fericit atunci când scrisese la roman şi consideră că nu cuprindea nimic rău „nici la adresa tatălui meu, nici a copilăriei mele”. Dintr-o dată îşi dă seama că „pactul” cu destinul de scriitor nu mai putea fi încălcat: „scrisesem, trebuia să public” şi a început din nou lucrul la roman: „Era primăvara lui ’55”. Marin Preda era angajat atunci redactor la „Viaţa românească”, dar şi-a luat concediu, a plecat la Sinaia şi, „după opt luni, în decembrie, Moromeţii apăreau... Aventura în care de mult conştiinţa mea era implicată continua...”.

Romanul Viaţa ca o pradă ilustrează, pe de o parte, evenimentele, împrejurările care determină procesul de formare a personalităţii autorului-narator-personaj, Marin Preda, în ceea ce priveşte educaţia şi acumularea unei experienţe de viaţă reală, în care include episoade, eroi sau exemple din cărţile citite. Pe de altă parte, destinul de scriitor este determinat de „aventura conştiinţei”, în care rolul esenţial îl are magia cuvântului atotputernic: „Am devenit scriitor descoperind treptat forţa lui magică (a cuvântului), până ce într-o zi, spre şaptesprezece ani, am încercat să-l fixez pe hârtie. Chiar cuvintele care îmi treziră viaţa conştiinţei nu fuseseră ele misterioase?”.

„Marin Preda, asemeni lui Ion Creangă sau lui Rebreanu, scrie, mai ales când scrie roman [...] despre satul său, despre casa părintească [...]. Scrie din amintire, retrăindu-şi şi recreându-şi copilăria şi adolescenţa.” (Ion Rotaru, O istorie a literaturii române)

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …