Vasile Lovinescu

Vasile Lovinescu (17 decembrie 1905, Fălticeni, judeţul Suceava - 14 august 1984, Fălticeni) - dramaturg, eseist, estetician, hermeneut, iniţiat, filosof esoteric şi critic literar.

Este primul copil al Anei (născută Cetăţeanu) şi al lui Octav Lovinescu, avocat, frate mai mare al criticului literar Eugen Lovinescu. Lovinescu este frate cu dramaturgul Horia Lovinescu. Urmează cursurile şcolii primare şi gimnaziale la Fălticeni, iar liceul la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti, absolvindu-l în 1925. Se înscrie la Facultatea de Drept şi îşi ia licenţa în 1929.

Între 1930 şi 1942 este membru al Baroului Ilfov, ulterior funcţionând în calitate de consilier juridic la Uzinele Siderurgice din Reşiţa, până la pensionare. Lovinescu îşi va dedica însă întreaga viaţă studiului ştiinţelor „tradiţionale”, devenind unul dintre cei mai subtili cunoscători şi hermeneuţi ai fenomenului. Şi-a început cariera scriitoricească în anii ’30, când după contactul hotărâtor cu opera lui Rene Guenon începe să publice în revistele vremii studii de prezentare şi popularizare a ezoterismului. Tot acum (1935 şi 1936) face pelerinaje la Muntele Athos, la Amiens (Franţa) şi Basel (Elveţia). Îşi desăvârşeşte pregătirea spirituală după război, când, renunţând o perioadă la scris, se dedică lecturilor şi meditaţiei.

În 1948 înfiinţează la Bucureşti, împreună cu Mihail Vâlsan, un grup de preocupări ezoterice, iar după 1959 un cerc de studii şi meditaţii asupra ştiinţelor tradiţionale. Îşi reia activitatea de scriitor în 1964, dar lucrările îi rămân în manuscris până la apariţia volumului Al patrulea hagialâc (1981), urmat, după moartea sa, de Creangă şi Creanga de aur (1989), Monarhul ascuns (1992), Incantaţia sângelui (1993), Mitul sfâşiat (1993) etc. A colaborat la „Viaţa literară”, „Viaţa românească”, „Adevărul literar şi artistic”, „Credinţa”, „Familia”, „Azi”, „Vremea”, „România literară”, „Convorbiri literare”, „Orizont” etc.

Opera lui Lovinescu se structurează în cercuri concentrice, reprezentând o continuă căutare şi adâncire a „misterului ultim” al lumii, a „miezului de semnificaţii” care dă sens existenţei umane şi universale. Pe urmele lui Rene Guenon, mentorul său spiritual, Lovinescu aprofundează cu fiecare scriere secretele ştiinţelor aşa-numite tradiţionale, ştiinţe care, transmise prin iniţiere de la maestru la discipol, sunt socotite a perpetua de-a lungul generaţiilor adevărul metafizic primordial, revelat unui număr restrâns de „aleşi”. Iar calea cea mai sigură pentru surprinderea acestui adevăr este studiul mitului.

Spre deosebire de mentalitatea modernă, pentru care mitul nu este altceva decât o fabulă, o poveste, ştiinţele tradiţionale îl consideră a fi explicaţia ontologică a lumii, „adevărul penultim”, în spatele căruia se întrezăreşte, într-o străfulgerare, chipul Creatorului. Pentru exeget, mitul este o „realitate ambiguă”, „echivocă”, a cărei esenţă antinomică nu poate fi surprinsă cu mijloacele cunoaşterii de tip ştiinţific, încercarea de explicare, de definire a mitului de către antropologie şi istoria religiilor, în lipsa considerării relaţiei cu adevărul primordial, nu poate duce decât la pierderea irevocabilă a înţelesului originar.

Este şi motivul pentru care Lovinescu îl învinovăţeşte pe Mircea Eliade de a fi „amputat mitul de jumătatea superioară a lui”: „Fără primul fond metafizic, mitologia este un haos de puerilităţi, un muzeu de superstiţii, o magazie de recuzite”. Mitul nu trebuie explicat, el trebuie „trăit”, prins într-o „învăluire spirală”, care, sporindu-i ambiguitatea, asigură transmiterea „misterului”. Este, aşadar, o viziune apropiată de aceea a lui Lucian Blaga din Poemele luminii. Simbolologia, ştiinţa care se ocupă cu aprofundarea misterelor conţinute de mituri, este, conform hermeneutului, o ştiinţă exactă în adevăratul înţeles al cuvântului, „mai riguroasă decât celelalte ştiinţe, pentru că procede din principii axiomatice, imuabile, vechi de când lumea” (Al patrulea hagialăc).

 Una dintre formele cele mai răspândite în care s-a păstrat, criptat, adevărul mitic este basmul, iar Lovinescu face din studiul acestuia una dintre preocupările sale cele mai importante. Adoptând punctul de vedere al lui Guenon, conform căruia literatura populară nu este o creaţie spontană a geniului poporului, ci o formă de transmitere a unor adevăruri ezoterice încredinţate memoriei colective din cauza stingerii unei organizări iniţiatice, autorul interpretează basmele şi baladele populare româneşti în acord cu istoriile sacre de la începutul lumii. Istoria Muşatinilor, începând cu Ştefan cel Mare, precum şi referirile la Ciubăr Vodă în operele lui Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu sunt puse în legătură cu ceea ce ştiinţa tradiţională desemnează drept „monarhul ascuns”, „regele lumii”, cel care dirijează universul din punct de vedere spiritual.

De asemenea, toate basmele lui Ion Creangă, ca şi povestea Crailor de Curtea-Veche a lui Mateiu I. Caragiale (trecută într-o „exegeză nocturnă”) sunt analizate din perspectiva adevărurilor oculte prezente în aceste scrieri sub aparenţa de fabulă. O menţiune specială merită jurnalul scriitorului, denumit de el însuşi „alchimic”: nea vând, cu excepţia notării datei, nimic din ceea ce se înţelege de obicei printr-un jurnal, însemnările lui Lovinescu transpun pas cu pas desăvârşirea sa spirituală ca transmutare iniţiatică în acord cu regulile ştiinţei tradiţionale - a trecerii „plumbului” existenţei cotidiene în „aurul” adevărului revelat.

Opera literară

  • Al patrulea hagialâc. Exegeză nocturnă a „Crailor de Curtea-Veche”, Bucureşti, 1981;
  • La Dacie hyperboreenne, Puisseaux (Franţa), 1987;
  • Creangă şi Creanga de aur, Bucureşti, 1989;
  • Monarhul ascuns, ediţie îngrijită de Alexandrina Lovinescu şi Petru Bejan, prefaţă de Ştefan S. Gorovei, Iaşi, 1992;
  • Incantaţia sângelui. Câteva elemente ezoterice din iconografia şi literatura cultă, ediţie îngrijită de Alexandrina Lovinescu şi Petru Bejan, prefaţă de Petru Bejan, Iaşi, 1993;
  • Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti, Bucureşti, 1993;
  • Mitul sfâşiat. Mesaje străvechi, ediţie îngrijită şi introducere de Petru Bejan, Iaşi, 1993;
  • Dacia hiperboreeană. Steaua fără nume, Bucureşti, 1994;
  • Jurnal alchimic, prefaţă de Florin Mihăescu, Iaşi, 1994;
  • Scrisori crepusculare, ediţie îngrijită de Florin Mihăescu şi Roxana Cristian, Bucureşti, 1995;
  • O icoană creştină pe Columna Traiană, ediţie îngrijită de Roxana Cristian, Florin Mihăescu şi Dan Stanca, Bucureşti, 1996;
  • Dacia hiperboreană. Însemnări iniţiatice, ediţie îngrijită de Florin Mihăescu şi Roxana Cristian, Bucureşti, 1996;
  • Meditaţii, simboluri, rituri, Bucureşti, 1997;
  • Exerciţii de meditaţie, ediţie îngrijită de Florin Mihăescu şi Roxana Cristian, Bucureşti, 2000.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …