Vasile Andru

Vasile Andru (pseudonimul literar al lui Vasile Andrucovici) (22 mai 1942, Bahrineşti, judeţul Cernăuţi, Basarabia) - prozator, eseist, jurnalist şi teoretician literar. Este fiul Ecaterinei (născută Păun) şi al lui Teodor Andrucovici, ţărani. În 1944, după ocupaţia sovietică, familia Andrucovici trece clandestin frontiera, stabilindu-se în satul Muşeniţa, judeţul Suceava.

Andru face şcoala primară la Muşeniţa (1949-1955), gimnaziul la Baineţ (1955-1956). Liceul, început în oraşul Siret, este continuat la „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi (1958-1960). Absolvent al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de Filologie, secţia franceză (1960-1965), Andru lucrează ca profesor de limba franceză la Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava (1965-1967), asistent universitar la Institutul Pedagogic din Suceava (1967-1973) şi ulterior la Universitatea din Craiova (1973-1975).

Din 1978, este redactor la revista „Viaţa românească”. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1975, în 1990 este ales şef al Secţiei de proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, iar între 1995 şi 1999 este membru al Consiliului Uniunii. Participă la numeroase schimburi şi manifestări internaţionale scriitoriceşti, la Budapesta, Berlin şi Roma. În 1989 este beneficiarul unei burse de documentare la Biblioteca Vaticanului şi căderea comunismului îl surprinde în Italia.

Din 1975, paralel cu activitatea literară, îşi începe iniţierea în practicile sapienţiale, devenind membru al grupului de practicanţi Yoga, interzis în 1982. În 1987, inaugurează seria conferinţelor-atelier de practică isihastă şi de optimizare umană, înfiinţând ulterior cenacluri şi participând activ la întemeierea Centrului Naţional de Practică Isihastă (1994). În 1990 fondează Grupul de optimizare umană. Expunerile din cadrul acestui grup vor constitui substanţa volumului Terapia destinului (1994). Devine un adept al pelerinajelor iniţiatice, convertindu-şi experienţele în pagini de jurnal.

După 1990, întreprinde, ca bursier, două lungi călătorii de studii în India (1992,1996). Primeşte titlul de master (acharya) în filosofia şi în practica Vedanta. Începând din 1998, când călătoreşte pentru prima oară în Noua Zeelandă, interesul său cultural se reorientează către Antipozi. Se interesează de tradiţia iniţiatică maori şi de practicile terapeutice polineziene. Fără a se rupe de matca spirituală românească, în 1999 se stabileşte la Wellington şi primeşte rezidenţă permanentă în Noua Zeelandă.

Debutează literar în 1967, cu schiţa Colindul dificil, în suplimentul literar „Suceava”, continuând cu publicarea unor proze scurte în „România literară”, unde este remarcat de S. Damian. Primul său volum, Iutlanda posibilă (1970), inaugurează o serie masivă de cărţi - proză scurtă, romane, eseuri teoretico-programatice sau sapienţiale, memoriale ale unor voiaje reale sau spirituale. Andru este un autor inclasabil, rezistând tipologizării sau operaţiilor de afiliere comparativă la formule, generaţii sau coterii literare. Cu toate acestea, scriitorul n-a fost niciodată perceput ca un „caz”, un deviant sau un ostracizat, ci, în mod paradoxal, a beneficiat de simpatia celor mai eterogene, dacă nu de-a dreptul incompatibile condeie critice.

O lectură globală a scrierilor sale lasă impresia de stabilitate neliniştită, întemeiată pe un dinamism subteran. Deşi o bună parte dintre comentatori au identificat în el un autor egal cu sine încă de la debut, cariera literară a lui Andru are turnante evidente şi, în anumite privinţe, surprinzătoare.

Prozatorul debutează odată cu autorii-jalon din anii ’70, motiv pentru care Laurenţiu Ulici îl anexează integral promoţiei. La o lectură atentă, volumele din decada a opta - în special Iutlanda posibilă, Mireasa vine cu seara (1973), Mirele (1975) şi Arheologia dorinţelor (1977) - lasă totuşi la vedere diferenţe palpabile faţă de comilitonii cronologici.

În prozele lui Andru - eclectice ca gen, ca formulă epică şi ca topografie imaginară - poate fi detectată o rezistenţă subterană tenace faţă de reţetele în uz ale scrisului. Lumea sa fictivă se naşte din asaltul meticulos, pe alocuri desfăşurat emfatic, asupra conjuncturalului etalat de literatura curentă. Se adaugă glisajele ghidate, adeseori obositoare, către cosmic şi către arhetipal, ca şi substanţa pur nominală şi inconsistenţa halucinantă a aşa-numitelor sale personaje.

În planul strict formal, corporalitatea şi lucrătura strânsă a scrisului lui Andru - consecinţe ale unei elaborări meticuloase, programate la rece - se întrevăd cu ochiul liber, de la debut. Autorul va admite ulterior că prozele din această perioadă au fost lucrate migălos, urmând un canon muzical anumit (cântul gregorian), în care monodia alternează calculat cu contrapunctul, în această primă vârstă a scrisului său, prozatorul consacră o formulă şi totodată o epuizează prin iteraţie manieristă.

O turnantă vizibilă marchează O zi spre sfârşitul secolului (1983), volum de proze scurte, urmat de două romane - Turnul (1985) şi Progresia Diana (1987) - şi de volumul programatic de eseuri Viaţă şi semn (1989). În percepţia publică, virajul survenit la începutul decadei a noua, cu precădere apetitul pentru elaborările teoretice pe marginea producţiei de text îl plasează rapid pe Andru în sfera de gravitaţie a promoţiei optzeciste, deşi, practic, nici una dintre părţile interesate nu face avansuri în direcţia afilierii.

În sfera teoreticului, Andru se declară fascinat de avangarde (în fapt, de neomodernismele postbelice), mai exact de potenţialul lor de a deruta cenzura prin experimental, atipic, inclasabil. Îndeosebi insistenţa scriitorului asupra interferenţei dintre proză şi „ştiinţele optimizării umane” (formulă care îi aparţine) deschide o etapă nouă pentru literatura sa. Foarte succint, un tip particular de viziune, care poate fi numită generic operaţională, prezentă în mod curent în sfera vieţii, este transferată demonstrativ asupra literaturii. De aici şi o serie de concepte-cheie ale programului - „optimizare, inginerie psihosomatică” - atât în sensul de practici terapeutice, cât şi în accepţia de atribute ale creaţiei.

Pasajele revelatoare sunt etalate în volumul Viaţă şi semn: „Spuneam: o inginerie psihosomatică prin cuvânt. [...] în ce mod versetul nostru, enunţul nostru poate lovi tăcerea genetică, poate coborî până la acel nivel de profunzime de unde vin exigenţele ereditare? Iată întrebările acestei întretăieri între literatură şi practicile optimizării, între care, repetăm, relaţia este bilaterală, influenţa reciprocă.”

După 1990, trecute prin filtrul noilor experienţe iniţiatice, contondentele tehnice ale decadei precedente - nu şi memoria lor - se atenuează. În romanele Muntele Calvarului (1991) şi Păsările cerului (1999) - cea mai bine articulată carte a etapei - sau în volumele de proză scurtă Un univers cu o singură ieşire (1997) şi Cel mai îndepărtat paradis (2001), explorarea structurilor mentalului colectiv devine prioritară, iar dimensiunea antropogenetica a literaturii trece în prim-plan.

Ca şi mai înainte, această vârstă a scrisului lui Andru este escortată de un volum programatic, Memoria textului (1992), pledând pentru echivalarea creaţiei cu producţia unor „reacţii necesar-modelatoare” ale speţei. Avându-şi punctul de sprijin în psihocibernetică, noua orientare îi va da sugestii autorului pentru repertoriul său de sintagme cu ecou abisal, între care un rol important îl deţine „iluminarea”.

Tot în ultima decadă a secolului, Andru publică mai multe volume de eseuri sapienţiale - Terapia destinului (1994), Misticii din Carpati (1998), Psihoterapie isihastă (2000), Istorie şi taină la Sf. Munte Athos (2001) şi Yaatra. Jurnal în India (2002) - definite de autor drept „o formă de eseu, articulat la o practică a înţelepciunii”.

Opera literară

  • Iutlanda posibilă, Bucureşti, 1970;
  • Mireasa vine cu seara, Bucureşti, 1973;
  • Mirele, Bucureşti, 1975;
  • Arheologia dorinţelor, Bucureşti, 1977;
  • Noaptea împăratului, Bucureşti, 1979;
  • O zi spre sfârşitul secolului, Bucureşti, 1983;
  • Turnul, Bucureşti, 1985;
  • Progresia Diana, Bucureşti, 1987;
  • Viaţă şi semn, Bucureşti, 1989;
  • Muntele Calvarului, Bucureşti, 1991;
  • Memoria textului, Bucureşti, 1992;
  • Terapia destinului, Iaşi, 1994;
  • India văzută şi nevăzută, Bucureşti, 1995;
  • Proză, eseuri, interviuri, ediţie îngrijită şi introducere de Constantin Blănaru, Chişinău, 1995;
  • Un univers cu o singură ieşire, Bucureşti, 1997;
  • Misticii din Carpati, Chişinău, 1998;
  • Păsările cerului, Bucureşti, 1999;
  • Psihoterapie isihastă, Chişinău, 2000;
  • Istorie şi taină la Sf. Munte Athos, Bucureşti, 2001;
  • Cel mai îndepărtat paradis, Cluj Napoca, 2001;
  • Yaatra. Jurnal în India, Bucureşti, 2002;
  • Operaţie pe creier sau Eros şi Thanatos, Bucureşti, 2003.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …