Vasile Alexandrescu Urechia

Vasile Alexandrescu Urechia (15 februarie 1834, Piatra Neamţ - 22 noiembrie 1901, Bucureşti) - prozator, publicist şi autor dramatic. Fiu al Eufrosinei (născută Manoliu) şi al clucerului Alexandru Popovici, Urechia rămâne orfan de tată la 6 ani. Învaţă în casa unor rude bogate, intră apoi, în Iaşi, la şcoala normală de la Trei Ierarhi, iar din 1844 la Academia Mihăileană. Fusese înmatriculat Vasile Alesandrescu, după prenumele tatălui, mult mai târziu adăugându-şi patronimul Urechia (Urechiă, Ureche), când îşi va atribui o descendenţă din familia cronicarului Grigore Ureche.

Bursier la Paris, îşi ia bacalaureatul în 1856 şi se înscrie la Sorbona pentru a obţine licenţa în litere. Ca militant unionist, este director al gazetei „Opiniunea” (Paris), susţinând aici, ca şi în alte publicaţii de limba franceză, legitimitatea emancipării sociale şi politice a românilor. Se căsătoreşte în 1857 cu Francoise Josephine Dominique de Plano, fiica unui medic spaniol (aceasta va muri peste un an), şi călătoreşte mult, colectând, mai cu seamă din Spania, informaţii culturale, istorice. Întors la Iaşi în 1858, îşi începe cariera ca profesor la Gimnaziul Central. Ulterior va funcţiona ca profesor la Universitatea din Iaşi, şi din 1864 la cea din Bucureşti, unde o vreme va fi şi decan al Facultăţii de Litere şi Filosofic.

Din 1859 are şi multe demnităţi în ministerul ce se ocupa de învăţământ: director, ministru ad-interim în guvernul lui Mihail Kogălniceanu, iar în 1881-1882 ministru în guvernul condus de I.C. Brătianu; în câteva rânduri este şi senator sau deputat de Covurlui. Perseverent partizan al propăşirii prin cultură, ubicuu, neobosit, Urechia îşi leagă numele de întemeierea şi activitatea a numeroase instituţii: societatea şi revista „Ateneul român” (Iaşi, 1860-1861), Ateneul Român (figurează între fondatori în 1865, devine, în timp, vicepreşedinte şi preşedinte, e în redacţia „Atheneului român”, 1866-1869), Academia Română (contribuie la înfiinţarea forului în 1866, va fi ales mai târziu vicepreşedinte şi preşedinte al secţiunii istorice, preşedinte al celei literare şi vicepreşedinte al instituţiei).

Are rolul lui în acţiunile Societăţii pentru învăţătura Poporului Român, este preşedinte al Societăţii Macedo-Române (şi director al „Albumului macedo-român”,1880), preşedinte al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor etc., înfiinţează şcoli, aşezăminte culturale, face importante donaţii. Astfel, în 1890 dona liceului din Galaţi biblioteca şi colecţia sa de documente şi piese muzeistice. E drept, distincţiile, titlurile, onorurile exercitau asupra lui o atracţie exagerată, ceea ce stârneşte, nu o dată, ironia contemporanilor şi a posterităţii. Alceu Urechia şi Nestor Urechia sunt fiii săi dintr-o a doua căsătorie, cu Luiza Wirth-Pester.

Scrierile lui Urechia, prodigioase, gândite cu emfază ca pietre într-o construcţie monumentală - opera completă în 35 de tomuri - mărturisesc o excesivă încredere în rostul propriei participări la îmbogăţirea culturii româneşti. În Istoria românilor (I-XIII, 1891-1901), sârgul documentar impresionează, nu şi rigoarea, discernământul critic sau posibilităţile de sinteză. Informaţii de valoare, adiţionate în urma unei cercetări extinse în arhive şi biblioteci, apar şi în Istoria şcoalelor de la 1800-1864 (I-IV, 1892-1901, Premiul Academiei Române). Ca literat, Urechia, vădeşte aceeaşi disponibilitate. Produce versuri, proză, teatru, încearcă tărâmul istoriei şi al criticii literare.

Debutează timpuriu, în 1850, când publică o fabulă în „Zimbrul” (unde mai târziu va figura în redacţie), în anul următor îi apare în broşură nuveleta Grinda de aur sau Previderea unui părinte bun, iar în 1854 Mozaic de novele, cugetări, piese şi poezii. Mai colaborează la „România literară”, redactează cu Iancu Codrescu ziarul unionist „Zimbrul şi Vulturul” (1858), scrie la „Steaua Dunării”, „Bondarul”, „Din Moldova”, „Românul”, „Albina Pindului” şi „Familia”, scoate în 1861 la Iaşi, cu G. Petrescu, gazeta „Dacia”, este director al periodicelor „Adunarea naţională” (1869) şi, „Informaţiunile bucureştene”, redactor la „Revista contimporană” şi „Revista literară şi ştiinţifică”, publică în „Literatorul”, „Revista literară”, „Convorbiri literare”, „Revista nouă”, „Vieaţa”, „Universul”, „Universul literar”, „Apărarea naţională”, „Secolul XX” etc. Integrat la începuturile sale literare în orientarea animată de spiritul paşoptist, Urechia crede în menirea civică, educativă a literaturii. Va păstra perseverent această idee şi va teoretiza, în formule emoţionale, datoria participării la crearea unei literaturi originale. De privirea acuzat moralizatoare se leagă însă opinia pe care o va exprima despre nuvela Duduca Mamuca, de B.P. Hasdeu.

În Schiţări de literatură română (1859) ori în Schiţe de istoria literaturei române (1885), în articole, ca şi în conferinţele de la Ateneul Român, Urechia se manifestă ca un popularizator entuziast al mişcării literelor autohtone, al perioadei vechi cu deosebire, opinii teoretice mai largi, dar de un eclectism dezarmant, aflându-se în De clasicism, romantism şi realism (1865). Afirmaţiile exagerate, bombastice privind valoarea unor scriitori români, inflamaţia retorică, confuziile, inadvertenţele i-au adus multe ponoase, printre care şi critica lui Titu Maiorescu într-o serie de articole (Observări polemice, Beţia de cuvinte, Răspunsurile „Revistei contimporane”). E aici o „execuţie magistrală” (George Călinescu), unde criticul junimist procedează metodic, minuţios, cu o fervoare rece, necruţătoare, extrem de eficientă, în vreme ce replica lui Urechia (Noua direcţiune din Iaşi), în pofida justeţii unor puncte de vedere, rămâne inconsistentă, neputincioasă.

Ca scriitor, Urechia este un meşteşugar. Nu se poate vorbi despre primul deceniu de roman românesc fără a consemna scrieri precum Logofătul Baptiste Veleli şi Coliba Măriucăi, ambele publicate în 1855. Prima, inserată în „România literară” a lui Vasile Alecsandri împreună cu Serile de toamnă la ţară, de Alexandru Cantacuzino, şi cu Manoil, de Dimitrie Bolintineanu, este o schiţă de roman având ca model nuvela Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi. Autorul desprinde din letopiseţul lui Miron Costin (cronicarul pe care l-a studiat şi l-a editat mai târziu) un episod cu rezonanţe dramatice, exploatat în sensul ideologiei paşoptiste, meritorie dovedindu-se ştiinţa resuscitării romantice a atmosferei printr-un mozaic pitoresc.

Acurateţea detaliilor, din nou concomitentă cu retorismul tendinţei - umanitaristă, protestatară - distinge, de asemenea, romanul Coliba Măriucăi („Foiletonul Zimbrului”), o replică românească la Coliba unchiului Tom, de Harriet Beecher-Stowe, scriere tradusă în limba română cu câţiva ani înainte. Ca şi la alţi confraţi, reuşitele se manifestă fragmentar şi pot fi câteodată neobişnuite. Astfel, în alt roman, Omul muntelui (tipărit în foileton la „Românul”, în 1857, apoi în volum sub semnătura Doamna L.), rod al colaborării cu scriitoarea Marie Boucher, poate fi descoperită o anume fineţe a notaţiei psihologice, anticipând - cum apreciază Nicolae Manolescu - stilul analitic prezent în scrierile de gen româneşti abia la sfârşit de secol.

Cu Marie Boucher a mai scris nuvela Amelie Stefanesco (Zimbrul şi Vulturul, 1858) şi microromanul Les Sept montagnes (histoire moldave), imprimat la Paris în 1863, sub semnătura Marie Movila. Virtuţi de romancier Urechia avea totuşi puţine, neştiind să depăşească spaţiul de tranziţie de la povestire la roman. De aceea, după decenii, va reveni la înzestrarea adevărată, aceea de povestitor, în Legende române (1891), corpus de proză scurtă, reluat şi completat în câteva ediţii. Poveşti, legende, snoave, anecdote transpuse într-o expresie inspirată, alertă, plastică, ca într-un joc, autorul lăsând impresia că „povesteşte de dragul poveştii” (I.L. Caragiale).

Ţară fără bătrâni, bunăoară, o prelucrare ingenioasă cu modelul în romanul popular Archirie şi Anadam, a avut o mare circulaţie, intrând şi în manuale. Atractive, alte povestiri dezvoltă legende populare, cumva în spiritul lui Ion Neculce din O samă de cuvinte, ori îşi au izvorul în documente istorice puţin cunoscute. Mai cu seamă pe canavaua epocii fanariote naratorul imaginează în câteva stampe, cu umor sau în manieră romanţioasă, întâmplări şi personaje dintr-un Bucureşti al începutului de veac XIX (Scandalul din 1800, Jupan Vântură-veşti, Acum 74 de ani, Prima baie în Bucureşti, Primul „haine vechi” din Bucureşti etc.). În ciclul Reminiscenţe, cuprinzând episoade de factură memorialistică (Cum am făcut cunoştinţă cu M. Kogălniceanu, Cum am cunoscut pe Alecsandri, Şuba lui V. Alecsandri etc.), ca şi în alte scrieri apărute în „Apărarea naţională” şi în „Secolul XX” (Din tainele vieţei, Amintiri contimporane), îşi priveşte cu seninătate viaţa, relatează fără patimă, ba chiar cu un surâs pornit din înţelepţie, ciocnirile cu semenii.

În sfârşit, când compune şi improvizează piese de teatru, lui Urechia (membru în Comitetul Teatrului Naţional din Iaşi şi apoi în cel al Naţionalului din Bucureşti) nu i se poate tăgădui meşteşugul, dar nici ignora desincronizarea. Jucate începând de prin 1860, scenetele comice, farsele (Sacagiul, Odă la Elisa, Balul mortului sau Mortul şi danţul, Avocat sau paiaţă, Anghina difterică, Sticla de Cotnari etc.) prelungesc maniera comediografică a lui Vasile Alecsandri. I-au fost reprezentate, de asemenea, numeroase prelucrări: Cine este ea? după Breton de Los Herreros, Porcarul şi Măria Sa sau Dreptatea domnească după Lope de Vega, Fata de bancher după Jean-Louis Laya, Soare de toamnă după Marivaux etc. Oarecum mai pretenţioase, Alecsandri la Mirceşti (1894) şi drama Marţial nu sunt departe de Fidanţata imperatorului (1870) sau de Răpirea Bucovinei („Literatorul”, 1883, în colaborare cu Nicolae Ţincu şi Theodor A. Myller), piese ocazionale. Notabile în evoluţia dramei istorice româneşti rămân piesele Vornicul Bucioc (jucată în 1867), Banul Mărăcine (reprezentată în 1872) şi Curtea lui Neagoe Vodă (pusă în scenă în 1875), caracterizate prin stilul romantic avântat, propriu teatrului istoric românesc până după Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Opera literară

  • Grinda de aur sau Previderea unui părinte bun, Iaşi, 1851;
  • Mozaic de novele, cugetări, piese şi poezii, Iaşi, 1854;
  • Omul muntelui (în colaborare cu Marie Boucher), Bucureşti, 1858;
  • Schiţări de literatură română, Iaşi, 1859;
  • O vorbă despre literatura desfrânată ce se încearcă a se introduce în societatea română, Iaşi, 1863;
  • Les Sept montagnes (histoire moldave) (în colaborare cu Marie Boucher), Paris, 1863;
  • Balul mortului sau Mortul şi danţul, Bucureşti, 1865;
  • Cronicele noastre, Bucureşti, 1865;
  • De clasicism, romantism şi realism, Bucureşti, 1865;
  • Femeia română dupre istorie şi poezie, Bucureşti, 1865;
  • Despre fabule în genere şi în speciale despre Cichindel, Bucureşti, 1866;
  • Despre elocinţa română, Bucureşti, 1867;
  • Poezia în faţa politicei, Bucureşti, 1867;
  • Carol I, domnitoriul românilor, Bucureşti, 1868;
  • Patria română, Bucureşti, 1868;
  • Odă la Elisa, Bucureşti, 1869;
  • Fidanţata imperatorului, Bucureşti, 1870;
  • Opere complete, seria A, tomul I: Comedii, scenete, Bucureşti, 1878, tomul II: Teatru. Drame, Bucureşti, 1878, seria B, tomul I: Conferinţe şi discursuri, Bucureşti, 1878, tomul II: Discursuri academice, Bucureşti, 1882, seria D, tomul I: Didactica, Bucureşti, 1883, seria E, tomul I: Novele, cugetări, foiletoane, bibliografii, varia, Bucureşti, 1883, seria B, tomul II: Memorii prezentate Academiei Române în 1887-1888, Bucureşti, 1889, tomul III: Memorii prezentate Academiei Române în 1888-1889, Bucureşti, 1890;
  • Schiţe de istoria literaturei române, Bucureşti, 1885;
  • Arhimandritul Vartolomei Măzăreanul (1720-1780), Bucureşti, 1889;
  • Autografele lui Varlaam mitropolitul, Bucureşti, 1889;
  • George Asaki, Bucureşti, 1890;
  • Legende române, Bucureşti 1891; ediţia III, cu ilustraţii de Jiquide, Bucureşti 1896; ediţia IV, vol. I-II, Bucureşti, 1904; ediţie îngrijită de Ion Horia Rădulescu, Bucureşti, 1934;
  • Miron Costin, Craiova, 1891;
  • Istoria şcoalelor de la 1800-1864, I-IV, Bucureşti, 1892-1901;
  • Alecsandri la Mirceşti, Bucureşti, 1894;
  • Cum am cunoscut pe Alecsandri, Bucureşti, 1894;
  • Codex Bandinus, Bucureşti, 1895;
  • Cum era odinioară, Bucureşti, 1901;
  • Scrieri literare, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru George, Bucureşti, 1976.

Ediţii, antologii

  • Miron Costin, Opere complete, I-II, prefaţa editorului, cu un glosar de Lazăr Şăineanu, Bucureşti, 1886-1888;
  • Voci latine. De la fraţi la fraţii, Bucureşti, 1894; ediţie îngrijită şi prefaţă de Oprea Nedelcu, Galaţi, 1993.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …