Valeriu Cristea

Valeriu Cristea (15 ianuarie 1937, Arad - 22 martie 1999, Bucureşti) - critic literar. Este fiul Nadejdei (născută Gheorghiev) şi al lui Petru Cristea, funcţionar. Face studii liceale la Cluj (1947-1954) şi urmează cursurile Facultăţii de Filologie din Cluj şi apoi din Bucureşti (îşi trece lucrarea de diplomă în 1962). Funcţionează o vreme ca profesor de limba română în împrejurimile Bucureştiului. Debutează în „Gazeta literară” în 1962, devenind redactor din 1964 la aceeaşi revistă, apoi la „România literară”, iar din 1990 redactor şi ulterior redactor-şef la „Caiete critice” (până în 1998). Se impune de la început prin articole analitice incisive.

Debutează editorial în 1970 cu volumul Interpretări critice, urmat de un studiu despre Tânărul Dostoievski (1971) şi un altul despre Cervantes (Pe urmele lui Don Quijote, 1974). Revine la literatura română cu o culegere masivă de articole, Domeniul criticii (1975). Pentru Cristea, critica este o formă de „vampirism al esenţei”, o succesiune de „puncţii” în măduva operei, un şir neîntrerupt de infidelităţi şi devoţiuni. Lecturile criticului sunt variate. Nu ocoleşte domeniul clasic.

În 1974, publică o Introducere în opera lui Ion Neculce, iar în 1977, o carte amplă de eseuri, Alianţe literare, despre I.L. Caragiale, Tudor Arghezi, Jonathan Swift, Duiliu Zamfirescu şi Marin Preda (acesta din urmă analizat din unghiul romanului „total”). Bucuria lecturii încete (meditate) se vede şi în Spaţiul în literatură (1979), o carte de eseuri pe tema reprezentării spaţiului în literatură, cu exemple din toate zonele de cultură. Puterea de creaţie literară, bazată în cazul lui Cristea pe o analiză pătrunzătoare şi pe o capacitate remarcabilă de expresie, se manifestă, în toată forţa şi culoarea ei, în Dicţionarul personajelor lui Dostoievski (I-II, 1983-1992), una dintre operele importante ale criticii româneşti postbelice.

A întocmit, de asemenea, un studiu (1989) şi apoi un dicţionar al per­sonajelor lui Creangă (1995, reluat în 1999) şi a publicat, pe lângă mai multe cărţi de analiză critică (Modestie şi orgoliu, 1984; Fereastra criticului, 1987; A scrie, a citi, 1992), două con­fesiuni (După-amiaza de sâmbătă, 1988; Bagaje pentru paradis, 1997) care, în fapt, sunt două romane autobiografice indirecte. Talentul epic merge, aici, mână în mână cu analiza morală pătrunzătoare.

Cristea face o critică a „alianţelor literare”. Instrumentul lui de cunoaştere şi persuasiune este metafora, care, încetând să mai aibă un rol decorativ, traduce o judecată de valoare şi defineşte o esenţă: esenţa magică a operei. Magic are aici înţeles de secret, profund, ceea ce este dincolo de vizibil, explicit, pe scurt: subtextul operei. La acest strat al cărţii aspiră criticul, folosind limbajul figurat ca pe un instrument de penetraţie.

Efectele se văd, mai ales, în analiza prozei, pentru care Cristea manifestă, de altfel, predilecţie. De reţinut totuşi o definiţie nu prea obişnuită a poetului: „un Tartuffe al sublimului”, şi o indecizie admirativă în privinţa poeziei: „căci ce e poezia, Dumnezeu ştie!” (Interpretări critice). Criticul ştie, cu toate acestea, câte ceva despre obiectul său de studiu şi neştiinţa pe care o afirmă e mai mult o fugă de formulele solemne. În comentariu se simt, dimpotrivă, tonul decis, orientarea de la început spre inima operei. Alexandru A. Philippide e interpretat din punctul de vedere al caracterului dual (unire de romantism şi clasicism). La Nichita Stănescu esenţială i se pare „greaţa de unicitate”, iar la Leonid Dimov „onirismul flamand”.

Critica lui Vladimir Streinu e citită din perspectiva ei seniorială. Impresiile („olimpianism natural, de structură şi nu de postură”, „virtuoz al imaginii”, „scriitura cea mai fermă şi cea mai artistă”, „cel mai maiorescian dintre criticii noştri” etc.) se concentrează în imaginea criticii alpine. Vladimir Streinu ar practica, aşadar, o critică a escaladării, ceea ce vrea să spună că el tinde să împingă opera spre un cerc superior de probleme, acolo unde şi criticul, şi scriitorul comentat pot respira aerul tare şi pur al ideii. Procedeul este de natură impresionistă, însă Cristea îl corectează prin rigoarea analizei şi, în genere, prin caracterul grav, serios al judecăţii critice. Aceasta este formulată fără ocoluri, în fraze aspre.

A treia Romă de Valeriu Emil Galan ar dovedi „o flecăreală epică uluitoare”, din romanul Această parte a pământului de Dumitru Mircea „nu se poate obţine nimic mai mult decât un libret de operetă”, autorului cărţii Îngerii biciuiţi (Alecu Ivan Ghilia) nu i se poate reproşa nimic, „afară de lipsa sincerităţii” etc. În acest stil şi cu această perspectivă estetică a întâmpinat Cristea literatura din ultimele decenii. Puţine opere importante i-au scăpat. Marin Preda, Geo Bogza, Ştefan Bănulescu, Nicolae Breban, Nicolae Velea, Sorin Titel, Augustin Buzura (pe care, în fond, l-a impus în faţa criticii şi în faţa publicului), Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Lucian Raicu, Mircea Ivănescu, D.R. Popescu, Mircea Dinescu, mai de curând, Ion D. Sârbu sunt autorii lui.

Despre Preda a scris în mai multe rânduri, şi paginile din Domeniul criticii şi Alianţe literare sunt capitale. S-a oprit asupra unor debutanţi şi scriitori care nu sunt luaţi totdeauna în seamă de cronicarii literari. Bucuria în faţa operei (care este unul dintre semnele sigure ale creaţiei critice) ia uneori, la acest critic sever, justiţiar, forme sărbătoreşti. Iată-l întâmpinând debutul liric al lui Emil Brumaru: „În contrast cu unii, nu puţini, poeţi înşurubaţi în propria lor crispare, din care nu mai pot ieşi, Versurile lui Emil Brumaru oferă un reconfortant exemplu prin claritatea clasică a prozodiei, prin destinderea visătoare a atitudinii, prin familiaritatea obiectelor. Faţă de atâtea incomprehensibile nevroze metafizice şi ambiţioase zboruri prin abstracţiuni, ce odihnitor cresc aluaturile grele în poezia lui Emil Brumaru şi susură ceainicele care distilează «Ceaiuri scăzute până la esenţa / Trandafirie-a lucrului în sine!»”.

În Tânărul Dostoievski, Pe urmele lui Don Quijote, Dicţionarul personajelor lui Dostoievski şi în celelalte eseuri de literatură universală, metoda analitică se asociază, uneori, cu metoda biografică, într-o accepţie nouă. Criticul nu explică opera prin datele biografiei, încearcă doar să înţeleagă o existenţă prin datele operei şi să stabilească o relaţie între cele două euri separate atât de categoric de Proust şi, după el, de noua critică. Viaţa lui Dostoievski spune ceva despre opţiunile prozei lui Dostoievski, unele date subiective au rezonanţă în cărţi, dovedeşte criticul.

În Spaţiul în literatură, nu sunt anali­zate „imaginaţiile materiale” (Bachelard), ci semnificaţiile elementelor spaţiale în literatură, simbolismul geografiei literare. Cartea începe cu visul unui personaj din Cometa (vis uranic) de romanticul Jean Paul şi se încheie cu o scurtă interpretare a conceptului de „spaţiu mioritic”. Autorii citaţi cel mai des sunt Feodor Dostoievski, Miguel Cervantes, Daniel  Defoe, Anton Cehov, Marin Preda, Franz Kafka, Mihai Eminescu, E.A. Poe şi Homer, într-o cronologie strict tematică.

Visul uranic din Cometa cheamă, fatal, zborul cosmic din Magul călător în stele, cu alte vorbe: „spaţiul deschis al unei colosale migraţii siderale”. De aici până la călătoria spre „mume” a lui Faust şi imaginea „falsului gol”, nu e, în ordinea imaginarului, o distanţă prea mare. Saltul înapoi, spre Pascal (spre „spaţiul imensităţii copleşitoare, terifiante”) este justificat, afectiv, de imaginea dinainte. Filosoful cunoaşte sentimentul de anxietate cosmică, precum modestul Iegoruşca, băieţelul orfan din Stepa lui Anton Cehov. Afectiv, ei stau alături.

Mihai Eminescu, J.W. Goethe, Francoise Pascal şi Anton Cehov nu merg într-o ordine comparativă. Însă Cristea nu studiază relaţiile dintre texte, nu-l preocupă natura stilului, nici chiar aceea a imaginarului, nu face, pe scurt, comparatism literar. El urmăreşte în literatura de ieri şi de azi formele (manifestările) unui simbolism spaţial, interesat de implicaţiile existenţiale. Văzând exemplele date de critic, se poate trage o primă concluzie: nu există autori specializaţi în „spaţii deschise” sau „spaţii închise”.

Eminescu preferă în Luceafărul şi Glossă „o lojă cosmică”, o perspectivă de sus a lumii, dar tot el scrie Sin­gurătate şi alte poeme unde face elogiul spaţiului ocrotitor. Odiseea, epopee - observă în chip just Cristea - a spaţiului deschis, sau Eneida - „poem al exilului” - sunt, în aceeaşi măsură, obsedate de spaţiile închise. Ulise caută Itaca, spaţiul securizant, simbolul duratei şi al stabilităţii, Enea caută un loc favorabil pentru a întemeia o cetate.

A doua idee ce se desprinde din aceste inspirate analize este că, închis sau deschis, spaţiul nu semnifică mereu acelaşi lucru. Există, dovedeşte Cristea, un infern şi un paradis în interiorul aceluiaşi spaţiu şi, adeseori, un scriitor trece dintr-un cerc în altul al obsesiei. Arghezi poate fi un exemplu. Sentimentul disoluţiei cosmosului stă, la el, alături de euforia solidarităţii în spaţiul deschis al naturii. Exemplele sunt tot atât de bogate în ceea ce priveşte spaţiul închis al literaturii. Sentimentul dominant pe care îl ai, citindu-l pe Cristea, este acela de loialitate. Loialitate, întâi, faţă de gustul său, loialitate, apoi, faţă de adevărul operei.

Cristea crede în putinţa criticii de a descoperi şi impune adevărul în literatură. Nu există, se ştie, un adevăr unic, absolut, după cum se ştie şi că adevărul nu se lasă cuprins cu uşurinţă. Aceasta nu ne împiedică, spunea Tudor Vianu, să încercăm să lucrăm în sensul cuprinderii adevărului. Este, într-un anumit sens, şi crezul moral şi estetic al lui Cristea, critic care nu se dă în vânt după metodologii, dar care ştie să-şi impună propria metodă. Metoda se bazează, încă o dată, pe o lectură răbdătoare a textului. Demersul criticului exclude impacienţa, după cum exclude spectacolul impresionant.

În afara calităţii estetice a operei, Cristea ia în considerare, când este vorba de proză, şi ceea ce Titu Maiorescu numea „inima caldă” a creatorului. Cu alte vorbe, criticul trebuie să ţină seama şi de calitatea umană a personajelor pe care le analizează, căci, explică el în Modestie şi orgoliu: „Conţinutul trăirii acestora nu este o problemă deloc secundară (cum li se pare unor critici ce nu acordă nici o atenţie acestui aspect) în raport cu destinul fiecărui scriitor în parte, nici în raport cu destinul literaturii noastre în general, cu nivelul ei spiritual. Cu eroi care n-au descoperit încă sentimentele omeneşti fundamentale sau cu alţii care în numele unui realism pragmatic şi obtuz refuză (şi se mai şi laudă cu aceasta!) să-şi pună marile întrebări filosofice ale existenţei (acele întrebări, de fapt, foarte simple şi irezolvabile) nu se poate realiza acea literatură valoroasă, din punct de vedere estetic şi uman, pe care cu toţii o dorim.”

În ceea ce-l priveşte, criticul trebuie să aibă inimă, azi când i se cere să aibă, neapărat, un sistem de lectură. Cristea cere criticii (şi, înainte de oricine, îşi impune lui însuşi) să nu sacrifice judecata morală şi propria sensibilitate („volumul conştiinţei”) în favoarea metodei („sărbătoarea lecturii”). Punctele lui de reper rămân, şi aici, Garabet Ibrăileanu şi Tudor Vianu.

Efortul cel mai mare de creaţie al lui Cristea se remarcă în cele două tomuri masive ale Dicţionarului personajelor lui Dostoievski. O operă neobişnuită, prin amplitudine şi stil, în critica românească. Ce se vede întâi la lectură este capacitatea epică, priceperea (şi plăcerea, chiar marea plăcere) de a pune ideile într-o fabulă, de a „povesti” un destin literar. Fiind însă critic şi nu prozator, Cristea întocmeşte biografia personajului pe măsură ce o judecă şi o introduce într-o tipologie a spiritului. El consultă, în acest timp, pe alţi exegeţi, citează opinii autorizate, strânge toate elementele dispersate în carte într-un portret unic, părăseşte, tactic, biografia pentru a face caracterologie şi a fixa locul şi funcţia personajului în naraţiune.

Deschizând la întâmplare Dicţionarul..., iată articolul despre Arkadi Makarovici Dolgoruki din Adolescentul: este, întâi, o reconstituire amănunţită a genealogiei eroului, urmată de istoria vieţii lui (copilăria, şcoala, mutarea la Petersburg şi intrarea propriu-zisă în acţiunea romanului), după care Cristea se opreşte pentru a da o primă caracterizare despre funcţia personajului în naraţiune. Ca totdeauna, el găseşte formule norocoase: „adolescentul este un tipic personaj de legătură, un erou-suveică, una din acele ştafete iuţi pe care scriitorul le lansează pe străzile Petersburgului său.”

Biografia eroului este căutată, în continuare, prin toate cotloanele cărţii şi luminată progresiv prin referirile la relaţiile cu alte personaje. Structura interioară şi ideologia lui Arkadi Makarovici se configurează lent, dar sigur, în această povestire critică excepţională. După ce a adunat toate amănuntele vieţii şi a notat propoziţiile capitale ale personajului, criticul dă o judecată finală. Arkadi este „o fiinţă de ungher”, „un visător care visează putere”, „un personaj-sinteză”, vital, demoniac, stăpânit de o idee.

Ce sur­prinde în această biografie şi în celelalte e verva intelectuală şi puterea de convingere a criticului care îmbrăţişează cauza individului, mare sau mic, cu egală seriozitate. Rezultatul este că personajul devine, în sfera lui, verosimil şi capătă o anumită grandoare. Pentru o clipă, uşierii şi grefierii ies din ungherele existenţei lor şi strălucesc în pagina critică. Au şi ei, în fine, dreptul la cuvânt, există cineva care are răbdare să-i asculte şi să le interpreteze cum trebuie gândurile.

Criticul mai face ceva pentru ei: îi introduce în marile familii literare. Iat-o pe nefericita Lidia Ahmakova, care nu pare a fi în toate minţile: „palidă Ofelie a unui Hamlet foarte consistent [...] e în orice caz una din femeile vasale din anturajul lui Versilov...”. Povestea vieţii ei este o mică schiţă în care ficţiunea se întoarce din nou în viaţă şi capătă coerenţă şi puterea de semnificaţie a unui destin.

În roman (Adolescentul), ciudata Lidia trece aproape neobservată. În eseul lui Cristea ea devine memorabilă, viaţa ei pierdută, fragmentată, capătă sens. Criticul foloseşte aceeaşi metodă în analiza personajelor lui Ion Creangă (Dicţionarul personajelor lui Creangă). El identifică 151 de personaje în Amintiri din copilărie şi alte 189 în povestiri şi poveşti şi le întocmeşte fişele biografice. Părerea lui, contrară celei a lui George Călinescu, este că biografia se confundă în Amintiri din copilărie cu ficţiunea, aducând dovada atestării documentare.

Cristea ia din text cele mai mici amănunte (o vorbă oarecare, aruncată de eroul-narator, faimosul Nică a lui Ştefan a Petrei, o aluzie, o propoziţie spusă de alt personaj în cine ştie ce împrejurare) şi, completându-le cu informaţii luate din documente (starea civilă, scrisori, amintirile celor care l-au cunoscut pe autorul-narator), scoate la urmă un portret viu, complex, credibil. Nimeni nu a mai făcut până la el această operaţie critică (de identificare şi restaurare) care dă strălucire personajelor-vedetă din operă (eroul-narator în primul rând, apoi părinţii, colegii de şcoală din Humuleşti, colegii de la Şcoala de catiheţi de la Fălticeni etc.) şi salvează de la uitare o puzderie de figuri de plan secund, figuri trecătoare, nume pe care lectorul obişnuit, atent la aventurile lui Nică, le ignoră.

Criticul le reconstituie biografic, le creează o biografie şi le dă un rol în această imensă familie care este lumea lui Creangă. Face acest lucru cu atenţie maximă, cu pasiunea şi familiaritatea cu care ar vorbi de nişte vecini şi prieteni pe care îi cunoaşte de o viaţă. Şi cum vecinii îşi pot da în petec din când în când, observatorul moral (în fapt, criticul literar) îi sancţionează cu severitate. Aşa procedează exegetul în cazul lui Moş Nichifor Coţcariul, cunoscutul personaj, deliciul multor critici.

Pentru moralistul sever care este Cristea, harabagiul Nichifor este un personaj negativ, un şarlatan - cum îi spune şi numele -, un şmecher, un seducător de profesie care, pe deasupra, mai şi trăncăneşte. Nu-i un soţ exemplar şi ingratitudinea lui conjugală, zice criticul, „este josnică şi crudă” pentru că îşi ponegreşte „în aşa hal soţia”. Din această pricină, dar şi din altele, Moş Nichifor Coţcariul nu intră în sfera de simpatie a analistului. În schimb, calomniata „băbătie” a harabagiului flecar este reabilitată: „mai mult bună decât rea, probabil; mai plină de calităţi decât de defecte; astfel cum l-ar fi câştigat, tocmai ea, în tinereţile lor pe Nichifor, în jurul căruia roiau, desigur, atâtea concurente”?...

Ce i se poate reproşa criticului în acest caz este faptul că prea ia în serios vorbele lui Moş Nichifor, lăudăros şi glumeţ, specializat deja - prin repetiţie - într-o retorică a seducţiei. El joacă o comedie care nu dă niciodată greş, şi comedia place, e savuroasă. Impresia generală pe care o ai, citind la rând aceste portrete computeri­zate, este că lumea lui Creangă este extraordinar de bogată şi că un număr de teme se repetă în scrierile sale: cruzimea, de pildă, sau frica, ideea de nenoroc, ideea de singurătate, de distrugere şi autodistrugere, tema duşmanului etc.

Creangă însuşi, crede Cristea, este un om fără noroc în viaţa de toate zilele, destinul său e tragic şi veselia lui se ridică pe o suită de nenorociri (îi mor fraţii, părinţii, se însoară şi nevasta fuge cu o boaită de călugăr, e persecutat de socru, e dat afară din rândul clericilor, apoi din şcoală, se luptă cu boala şi este răpus în cele din urmă de ea). Iese la iveală, acum, şi faţeta caragialescă a lui Creangă (autorul zice „avânt caţavencian”), manifestată prin iniţiativele negustoreşti ale fiului lui Ştefan a Petrei şi uneori prin peroraţiile lui pe teme civice. Întrebarea este dacă diaconul le făcea serios sau în stilul acela prefăcut, umoristic care îl carac­terizează.

Sigur este că Dicţionarul... lui Cristea relansează cazul Creangă în critica românească, atrăgând atenţia asupra varie­tăţii şi complexităţii tipologiei. O lectură, întâi, cu lupa a textului (cu un veritabil zel de detectiv), o analiză, apoi, necruţătoare a elementelor şi, la urmă, un portret memorabil şi o judecată critică dreaptă. Criticul nu-i acceptă uşor nici pe psihanalişti, nici pe ezoterişti în privinţa lui Creangă. El are un mod realistic şi moral de a aprecia, care îl pune în chip fatal în contradicţie cu cei care nu ţin seama de dimensiunea etică a operei. Sau, cum spunea el în alt loc, cu „volumul moral” al scrierii. Asta înseamnă mai toată şcoala critică zisă formalistă, structuralistă şi poststructuralistă.

După decembrie 1989, Cristea a luat apărarea unor mari valori ale literaturii române (Tudor Arghezi, Marin Preda, Marin Sorescu) în faţa valului de contestaţie şi a apărat, în genere, valorile democraţiei, demon­strând un talent polemic (în latura cu precădere morală) remarcabil.

Opera literară

  • Interpretări critice, Bucureşti, 1970;
  • Tânărul Dostoievski, Bucureşti, 1971;
  • Pe urmele lui Don Quijote, Bucureşti, 1974;
  • Introducere în opera lui Ion Neculce, Bucureşti, 1974;
  • Domeniul criticii, Bucureşti, 1975;
  • Alianţe literare, Bucureşti, 1977;
  • Spaţiul în literatură, Bucureşti, 1979; ediţia II, îngrijită de Doina Cristea, prefaţă de Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 2003;
  • Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, Bucureşti, I-II, 1983-1992;
  • Modestie şi orgoliu, Bucureşti, 1984;
  • Fereastra criticului, Bucureşti, 1987;
  • După-amiaza de sâmbătă, Bucureşti, 1988;
  • Despre Creangă, Bucureşti, 1989;
  • A scrie, a citi, Cluj Napoca, 1992;
  • Dicţionarul personajelor lui Creangă, Bucureşti, 1995; ediţia Bucureşti, 1999;
  • Bagaje pentru paradis, Bucureşti, 1997.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …