Ury Benador

Ury Benador (pseudonimul literar al lui Simion Schmidt) (1 mai 1895, Milişăuţi, judeţul Suceava - 23 noiembrie 1971, Bucureşti) - prozator. Dintre cei şase copii ai Liubei (născută Schmidt) şi ai lui Moise Grinberg, croitor din Mihăileni, stabilit, ulterior, la Brăila, Benador, al doilea născut, a trebuit să ia de timpuriu viaţa pe cont propriu. Lipsit de mijloace, a întrerupt pregătirea şcolară la nivelul ciclului primar, dar nici una dintre ocupaţiile încercate (librar, vânzător de vopsele etc.) nu-l va reţine. Şi-a însuşit, ca autodidact, limbile ebraică, franceză şi germană, care, alături de idiş şi română, i-au lărgit orizontul.

Activează în gruparea literară „Licht” şi editează bilunarul „Der Hamer” (1916, împreună cu Iacob Botoşanschi), revista „Inzl” (1935, împreună cu Marius Mircu) şi periodicul „Şoibn” (1936), la care figurează ca girant responsabil. După 1944 este membru în comitetul central al Consiliului Democratic Evreiesc. Între 1947 şi 1954, a ocupat postul de secretar literar al Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti.

Ca dramaturg, şi-a făcut intrarea, în 1927, în cercul Sburătorul, devenind unul dintre devotaţii cenaclului lovinescian, căruia îi datorează, poate, orientarea spre roman. Ca publicist şi scriitor în limba română, Benador îşi începe cariera la „Scena” (1918) şi continuă cu teatru, proză, articole literare şi teatrale la „Adam”, „Hasmonaea”, „Reporter”, „Viaţa românească”, „Rampa”, „Facla”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Contemporanul”, „La Roumanie nouvelle”, „Gazeta literară”, „Teatrul” etc., semnând şi Adam, Ben-Hador, S. Benador, S. Schmidt sau Zanol Balon.

Cu volumul 5 acte (1925), Benador, autor de piese nejucate, se situează în avangarda mişcării teatrale româneşti, sensibilă în acei ani la experienţele expresioniste. Era la curent cu creaţia unor Georg Kaiser, Walter Hasenclever, Fr. Jolst, Fritz von Unruh, în orbita cărora gravita, alături de F. Aderca, Isaiia Răcăciuni şi Ion Sân-Giorgiu.

În Otrava (Un epilog), personajul Ary Ury, genul de artist ce „ia viaţa în tragic şi un ton prea sus”, are revelaţia dureroasă a trădării spiritului prin limbaj. În Simfonia roşie, o mulţime de personaje generice monologhează în jurul unui iminent cataclism. Spaime atavice, reminiscenţe ale pogromurilor şi viziuni sumbre, premonitorii compun o atmosferă fantomatică, terorizantă, irizată intermitent de licăririle nădejdii.

Drama În cimitir exploatează un alt motiv expresionist, epifania sacrului în realităţi umile, derizorii. Expresionismul pieselor este uneori prea acuzat şi insuficient încorporat limbajului dramatic. Nuvelele, înscrise în aceeaşi paradigmă estetică, se situează într-o continuitate directă cu teatrul. Scriitor de tip obsesiv, cu o invenţie săracă, Benador a revenit asupra câtorva teme şi motive.

Immanuel Lang, pianistul din nuvela Final, este unul dintre „cei trei copii bolnavi ai vremii noastre”, care, într-un solilocviu tragic, se arată torturat de alienare, de criza de identitate şi de căutarea unui ideal. Autorul îl instalează în nebunie ca într-o nouă realitate, securizantă, prin care „farsa jocului de-a viaţa” este suprimată. Prin Immanuel Lang, Benador a intenţionat să dea glas impasului unei generaţii trăindu-şi crepuscular aurora iluziilor.

Un subiect îndrăzneţ, tratat într-un limbaj somptuos liric, propune nuvela Appassionata. Concepută muzical, naraţiunea avansează, după ce şi-a enunţat motivele, într-un crescendo de oratoriu spre un final halucinant. Eroul iese din îngrădirile rasei şi ale religiei şi trăieşte, eliberat de orice prejudecată, miracolul dezmărginirii, murind în plin extaz. Farmecul nuvelei rezidă în arta subtilă a proiecţiei realului în fantastic şi mit, într-o viziune când candidă, când înfricoşată. Decorul e de asemenea expresionist, dar deformarea liniei nu merge până la grotesc şi caricatural, ci are o graţie naivă, chagalliană. Oameni şi lucruri intră parcă sub puterea luminii de lună şi a muzicii, într-o stare de levitaţie ireală. Limbajul caută simplicitatea celui biblic, de la care împrumută unele formule şi sintagme.

Baruch Landau din romanul Ghetto veac XX (1934) ar reprezenta cea dintâi verigă din biografia personajului benadorian, identic structurat sub nume variate în toată literatura sa marcată de autobiografism şi proiecţii bovarice. Inerţia, abulia şi eşecurile acestui tânăr intelectual sunt simptome ale unei împotriviri organice la norma care obligă individul să intre într-un rol anume. Intenţia autorului a fost de a face din „viaţa romanţată” a personajului o imagine a epocii şi a lumii evreieşti, retrasă într-un ghetou moral. El adoptă însă o formulă narativă hibridă, alternând sau amestecând cronica realistă a unui mediu cu textul subiectiv al lui Baruch, a cărui densitate pune în umbră teza. Realitatea ghetoului ajunge la cititor prin filtrul negativ al conştiinţei personajului, dar câştigă o importantă încărcătură simbolică.

Deşi pare a se îndepărta de temele sale obsesive şi de modelul expresionist, Benador păstrează în următorul roman, Subiect banal (1935), acelaşi tip de personaj, trăindu-şi existenţa în chip tensionat, la limita anormalului. Titlul e o provocare, întrucât încearcă să recupereze un „subiect banal”, gelozia, prin ocolirea sistematică a convenţiilor. Dar literatura recuzată la nivelul discursului se insinuează în existenţa personajului, impunându-şi schemele. Ludwig Holdengraeber nu face decât să întărească, prin nefericitul lui experiment, „adevărul” impus de literatură că toate soţiile îşi înşeală soţii, în timp ce aspiraţia lui secretă era aceea de a se sustrage destinului comun.

Dispus să ridiculizeze cu orice prilej prejudecăţile, cinicul personaj ascunde un ins însetat de puritate. Concluzia e întunecată: nu există excepţie şi nici salvare, omul e jucăria unor forţe oarbe, iar eşafodajul moral bine-rău, cinstit-necinstit, pur-impur se dovedeşte iluzie sau ipocrizie. Nebunia lui Ludwig e un protest, un refuz al acestor adevăruri, pe care, din sete de certitudine, le-a provocat, „jucându-se cu focul”. Romanul se desfăşoară silogistic, având rigoarea unei acţiuni tragice. În reconstituirea pe care o face, Ludwig încearcă să raţionalizeze iraţionalul şi confesiunea lui necruţătoare capătă prin excesul de luciditate un aer aproape pervers.

Hilda (1936) este replica la Subiect banal, romanul fiind scris din perspectiva soţiei împinse la adulter. Scriitorul recurge, de data aceasta, frecvent, la poncife melodramatice. Jurnalul Hildei, eroină lipsită de personalitate, este „prelucrat” neinspirat de autor. Fiinţă fără nici un mister, complexată, ea nu face decât să confirme pas cu pas scenariul vinovăţiei închipuite de Ludwig. Prin alunecarea în foileton a unui subiect analizat anterior in vitro, Hilda este un roman compromis, în ciuda unor intuiţii fine şi a unor pagini de subtilitate analitică.

Final grotesc (1940) aduce numai aparent o înnoire în literatura lui Benador. În esenţă, motivul expresionist al chemării transfiguratoare se menţine, tratat însă relaxat, uşor caricatural. Atmosfera dulce-amară a cărţii, firea sucită a protagonistului, un fel de Don Quijote blajin, fără demon, par o raportare autoironică la nuvela Appassionata. Înfăţişarea comună a personajului, boem cumsecade şi păgubos, ascunde o fire de misionar, sol dispreţuit al ideii de resurecţie morală prin artă. În „mica lui demenţă”, el se dovedeşte extrem de lucid şi, observator ascuţit, spune într-o formă paradoxală sau bonom-ironică, de moralist rapsodic, adevăruri dintre cele mai crude. Se vede lesne aici, ca şi în Hilda, deplasarea interesului de la individ la peisajul etico-social, dar nimic nu se încheagă în sensul epicii obiective. Mai târziu, scriitorul va schematiza şi mai mult lucrurile, în sensul angajării în „lupta de clasă”.

Astfel, în „Gablonz” - Magazin universal (1961), cei bogaţi apar ca o încarnare a răului, cumulând toate tarele psihice şi morale, iar cei săraci ca depozitari exclusivi ai valorilor etice superioare. Romanul, o combinaţie eteroclită de pamflet şi melodramă, se situează la nivelul de jos al producţiilor similare din epocă. O involuntară vulgarizare este biografia romanţată Beethoven-omul (1964), elaborată îndelung, mai bine de două decenii. A tradus, în colaborare cu Sofia Marian, din Hans Scherfig.

Opera literară

  • 5 acte, Brăila, 1925;
  • Ghetto veac XX, Bucureşti, 1934;
  • Subiect banal. Appassionata, cu o copertă de Maxy, Bucureşti, 1935;
  • Hilda, Bucureşti, 1936;
  • Preludiu la Beethoven. Final. Final grotesc, Bucureşti, 1940;
  • Appassionata. Preludiu la Beethoven. Final, Bucureşti, 1948;
  • „Gablonz” - Magazin universal, Bucureşti, 1961; ediţia Bucureşti, 1973;
  • Beethoven-omul, Bucureşti, 1964;
  • Subiect banal. Final grotesc. Final. Appassionata, Bucureşti, 1968;
  • Opere, I, Bucureşti, 1968;
  • Subiect banal, prefaţă de Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1998.

Traduceri

  • Hans Scherfig, Scorpionul, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Sofia Marian).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …