Universalitatea literaturii române – o vârstă fundamentală

În ceea ce priveşte literatura, secolul al XIX-lea începe ca importanţă prin Ion Heliade Rădulescu. De altfel, proiectele literare ale acestuia sunt extrem de diverse şi de vaste, el respirând cu toţi plămânii lui spirituali aerul marilor opere ale timpului. Stă mărturie şi epopeea proiectată în 20 de cânturi şi intitulată Anatolida sau Omul şi forţele, precum şi epopeea Mihaiada, părăsită după două cânturi, şi care îşi lua ca model Gerusaleme liberata. Fără îndoială era mai mult intenţional, dar oricum, printr-o serie de note particulare îi prevesteşte pe scriitorii de mai târziu, în special, pe Eminescu, Macedonski şi Arghezi, pe acesta din urmă îl prevesteşte şi în proză, prin sarcasmul lui suculent pentru acea epocă.

Cel care a rostit „scrieţi băieţi, numai scrieţi”, îndemnând generaţiile de după el să scrie în româneşte, şi-a căpătat în timpul său o mare autoritate, fiind ales primul preşedinte al „Societăţii Academice”, înfiinţată de Alexandru Ioan Cuza în 1869. O altă figură legendară în istoria literaturii române din secolul al XIX-lea este Nicolae Bălcescu, căruia i se alătură ca istoric şi propulsor de şcoală literară, Mihail Kogălniceanu, una din cele mai importante figuri în procesul de dezvoltare a literaturii noastre din perioada prerevoluţionară. Împreună cu August Trebonit Laurian, Bălcescu editează „Magazin pentru Dacia” unde publică, printre altele, cronicile munteneşti şi o serie de biografii.

Prin opera sa capitală Românii supt Mihai-Voievod Viteazul şi prin preocupările lui despre arta militară la români, starea socială a muncitorilor plugari sau Chestiunea economică a Principatelor Dunărene, Bălcescu capătă dimensiuni europene, o serie de date furnizate de el fiind preluate de marii economişti şi filosofi ai timpului. Pentru o enciclopedie românească a ştiinţei şi culturii, cei doi pot fi aşezaţi la loc de frunte, alături de C. Negruzzi, creatorul nuvelei istorice româneşti de rang european, cu Alexandru Lăpuşneanu, această frescă dramatică de factură shakesperiană. Trecând prin opera lui Bolintineanu, cu legendele sale istorice şi a lui Grigore Alexandrescu, fabulist de talie europeană, ajungem la Alecu Russo, pe traseul care duce la cea mai reprezentativă personalitate culturală a secolului al XIX-lea: Vasile Alecsandri. Nu este o afirmaţie gratuită, ci este o concluzie care se impune de la sine, dacă structuralizăm şi comparăm opera viguroasă şi complexă a bardului de la Mirceşti.

Alecsandri este cumulul culturii noastre care a făcut posibilă apariţia lui Eminescu. Într-adevăr, Eminescu este o unicitate şi o particularitate a culturii româneşti moderne, fiind considerat poetul nostru naţional. Prin caracteristicile sale multivalente şi acut moderne în planul gândirii metaforice şi metafizice, Eminescu depăşeşte graniţele secolului al XIX-lea, fiind fiul legitim al secolului XX. El nu este numai poet naţional, ci poet universal. În consecinţă, când vorbim despre Eminescu sintagma exactă ar fi aceasta: Eminescu este poetul universal al românilor, fiind mai mult decât poetul nostru naţional.

În cea mai pură gândire şi simţire românească, esenţa poetului naţional o găsim pentru prima dată în personalitatea lui Alecsandri, extrem de complexă. Nu este domeniul literar în care el să nu exceleze. În poezie este rapsodul dorului de independenţă a lui Peneş Curcanul, prin dramă îl avem pe Despot Vodă, prin comedie, o avem pe Coana Chiriţa, în provincie şi la Iaşi. Prin publicarea Mioriţei avem capodopera poeziei populare. Dar complexitatea lui Alecsandri nu se opreşte, aici. Fără el, n-ar fi fost Eminescu şi nici Caragiale, n-ar fi fost Coşbuc, n-am fi fost noi. Alecsandri este poetul care câştigă Premiul I al gintei latine, impunându-se în latinitatea europeană. Cel care declară cu moralitate scriitoricească unică: „La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus”, iar apoi precizează: „Să-i fie ţării bine şi lui cu-atât mai bine” dovedeşte trăsăturile unei mari personalităţi naţionale.

Mai exact, prin complexitatea operei şi valoarea ei Alecsandri poate fi, de fapt, denumit scriitor naţional al românilor. Ne aflăm în plină perioadă clasică (1863-1892), perioada marilor noştri clasici, între care se numără Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Slavici şi, desigur, Titu Maiorescu. Acum peisajul literar românesc capătă neaşteptate valenţe, în care îl găsim într-o originalitate evidentă pe Ion Creangă, care are şi nu are prea multe interferenţe în plan internaţional. Într-un anume fel se alătură lui Mark Twain, sau acesta se alătură lui Creangă. Cert este că humuleşteanul construieşte cu elemente absolut autentice o capitală a copilăriei în plan universal.

Mai mult decât la alţi creatori de gen, Creangă realizează un sat planetar existenţial de o factură psihică românească, impunându-se prin comportament, gândire şi acţiune. Profunda originalitate lingvistică, uneori intraductibilă, oferă o culoare aparte în mozaicul universal literar al discursului copilăriei. Deocamdată, eforturile noastre de încetăţenire în universal a lui Creangă nu se ridică la nivelul intrinsec al operei diaconului din Iaşi. Suntem la sfârşit şi început de secol, marcat de câteva personalităţi de excepţie, între care Diuliu Zamfirescu, George Coşbuc, Alexandru Brătescu Voineşti, I.A. Bassarabescu, creaţia literară aflându-se între clasicism şi naturalism.

Apar în scenă naturaliştii umanitari, după cum se exprimă Alexandru Piru. Este vorba de Dobrogeanu-Gherea şi Raicu Ionescu, care formează o şcoală la „Contemporanul”, în jurul căruia se adună o pleiadă de’ poeţi, prozatori şi dramaturgi, fără însă o pregnantă valoare estetică. Se produce totuşi un reviriment al romantismului prin Şt. O. Iosif (1875-1913), care nu este decât „un singur glas din satul pierdut în noapte” şi care prevesteşte apariţia poetului, a cântăreţului dezrobirii. Acest Mesia al neamului nu este altul decât Octavian Goga, care prin volumul de poezii publicat în 1905, îl face pe I. Luca Caragiale, care în acel timp se afla la Berlin, să salute apariţia unui mare poet, ce vine după Eminescu.

Tot acum îşi face apariţia Mihail Sadoveanu (1880-1961), care de fapt, ocupă spaţiul a două generaţii, adică o jumătate de secol de activitate, precum Alecsandri, activitate ce se soldează cu circa 100 de volume. Direcţiile acestei vaste opere sunt anunţate încă din primul volum de Povestiri din 1904 şi din cele care au urmat între care Povestiri din război, Povestiri de sară (1911) şi Bordeenii şi alte povestiri (1912). „Evocarea umilinţelor şi obidiţilor vieţii”, „a durerilor înăbuşite” arată Alexandru Piru în a lui Istoria literaturii române, a fost asociată la Sadoveanu cu zugrăvirea aceleiaşi lumi de către Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Zola şi Cehov, în felul acesta marele nostru prozator înscriindu-se în familia marilor creatori ai lumii.

Trăsătura lui principală este aceea a romantismului eroic, care se conjugă cu naturalismul umanitar. Mai mult, romantismul sadovenian este structurat pe comuniunea omului cu natura, nefiind un elogiu al primitivităţii şi ca panseism. Totodată, Sadoveanu restituie prin „Baltagul’ şi alte opere valorile morale ale vechii civilizaţii româneşti. Nu mai vorbim de restituirea istorică, pe alocuri, la dimensiuni homerice, aşa cum rezultă din Fraţii Jderi şi Nicoară Potcoavă, refăcut mai târziu în Neamul Şoimăreştilor. Sub influenţa acestui mare creator de lumi se înscrie Ion Agârbiceanu (1882-1963), unul din cei mai importanţi nuvelişti români la care se adaugă Alexandru Aldea, cu nuvelele şi schiţele sale publicate, în special, la „Semănătorul” şi „Luceafărul”.

Tot la sfârşit de secol şi început de veac se situează şi activitatea literară a lui Alexandru Davila (1862-1919) autorul celei mai importante şi reuşite drame istorice „Vlaicu Vodă”. Ne aflăm într-o perioadă de clasicism, de romantism, de naturalism, de simbolism şi, mai ales, de naturalism democratic reprezentat în plan critic de G. Ibrăileanu, C. Stere şi Sanielevici, iar în plan creator de Calistrat Hogaş, Gala Galaction şi Topârceanu, în special. Dintre simbolişti, o valoare naţională este Alexandru Macedonski, care se înscrie, prin creaţie, spiritului european, el publicând numeroase poezii în Belgia.

De altfel, în revista lui Albert Mockel, La Wallonie, publică la 15 octombrie 1886 poezia dedicată lui Stephane Mallarme intitulată, mai întâi, Hysterie, iar, mai apoi, Nevrose. Poet neînţeles de contemporani, după un început la 18 ani neelocvent prin „prima verba”, el revine în forţă, în 1895 cu „Excelsior”. Aici, se vede clar concepţia lui despre simbolism pe care îl defineşte în 1880 ca o imagine a ideii sau ca un sunet al senzaţiei. Vorbind figurat, el susţinea că logica poeziei este nelogică faţă de proză şi tot ce e logic fiind absurd, logica poeziei este însuşi absurdul. Precum Verlaine, voia să apropie poezia de muzică, el considerând că „poezia viitorului nu va fi decât muzică şi imagine”.

Câţiva ani mai târziu, Macedonski considera însă că nuanţa, imaginea şi muzica, de care vorbea Verlaine în Ari Poetique sunt subordonate sincerităţii şi entuziasmului, singurele decisive în materie de poezie. Toate aceste concepte, într-un mod pregnant îşi găsesc întruchiparea, mai ales, În noaptea de decembrie, în care, la fel ca şi în Luceafărul lui Eminescu, este prezentată drama unui destin fascinat de absolut. Simbolismul românesc se încununează ceva mai târziu cu doi exponenţi de marcă, Minulescu şi Bacovia, care însă ca valoare nu pot susţine o comparaţie.

În cazul lui Minulescu avem de-a face cu un simbolism pur, verlainean, printr-un limbaj abundent, familiar care lasă loc sugestiei. Au făcut, de altfel epocă volumele sale Romanţe pentru mai târziu (1908). De vorbă cu mine însumi (1913), Strofe pentru toamnă (1930) sau Nu sunt ce par a fi (1936). Împământenirea la noi a simbolismului, care este de natură franceză, a fost făcută, îndeosebi, de Bacovia (1881-1957), care încă din 1916, de la primul său volum foloseşte ca titlu unul din cuvintele magice ale acestui curent literar. Este vorba de Plumb, care în concepţia verlaineană reprezintă metalul, după cum pucioasa reprezintă parfumul, aşa cum rezultă şi din volumul lui Verlaine intitulat Poemes saturniens.

Check Also

Literatura română la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Privire generală asupra epocii În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, conflictele de idei, expresie …

Ideile „Daciei literare” şi rolul ei în orientarea culturii şi a literaturii române

Pe scurt Ideile emise de Mihail Kogălniceanu sunt: Cum traducerile nu fac o literatură, ele …

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …

Repere în evoluţia literaturii române

  Cultura şi literatura veche   Umanismul secolul al XVI-lea, al XVII-lea şi prima jumătate …

Literatura română în perioada paşoptistă. România între Occident şi Orient

Perioada paşoptistă (1830-1860) marchează în spaţiul românesc începutul epocii moderne, fiind caracterizată ca un timp …