Uniunea Europeană şi problema integrării fostelor ţări comuniste

Din 1951 până în 1995, Comunitatea Europeană, devenită ulterior Uniunea Europeană, s-a mărit de la 6 la 28 ţări. Viitoarea extindere este o adevărată provocare pentru Uniune, în toate dimensiunile sale. Ajutorul dat ţărilor care au ieşit din totalitarism pentru a se reforma, a se democratiza, a-şi moderniza economia reprezintă noul proiect de mărire al Uniunii Europene. Extinderea prosperităţii către estul Europei şi crearea unei zone de pace şi stabilitate, fără conflicte pe întreg continentul, constituie miza acestui demers.

Motivele pentru care fostele ţări comuniste solicită aderarea la Uniunea Europeană sunt în special economice şi politico-militare. Majoritatea dintre ele cred că aderarea la Uniunea Europeană înseamnă prosperitate, creşterea nivelului de trai, relaţii sporite în condiţiile eficienţei activităţii economice, circulaţie liberă în afara graniţelor, dreptul de a lucra în străinătate, transfer de venit între ţările central şi est-europene. Avantajul economic imediat al acestora ar fi accesul la programele comunitare de tip PHARE şi la fondurile de asistenţă disponibile. Motivul politico-militar are în vedere teama de o posibilă expansiune a Rusiei. De aceea se solicită integrarea în NATO.

Analiştii economici apreciază că liberalizarea comerţului va expune fragilele economii est-europene unei competiţii dure din partea firmelor vestice. Uniunea Europeană ar putea să impună ţărilor ce solicită aderarea unele restricţii comerţului cu produse agricole. Accesul liber al investitorilor străini la achiziţii industriale şi eventual de terenuri ar putea resuscita unele reacţii naţionaliste, iar transferurile masive de capital speculativ ar putea genera dezechilibre economice. În ciuda dificultăţilor enumerate mai sus, extinderea Uniunii Europene spre est ar aduce avantaje atât Uniunii, cât şi statelor care doresc integrarea. Acestea din urmă ar putea beneficia de pe urma comerţului liber pe cea mai mare piaţă din lume, iar Uniunea va căpăta o pondere mai mare economică şi politică în contextul mondial.

Dificultatea cea mai mare în procesul negocierilor de aderare constă în marile inegalităţi de dezvoltare dintre statele ce doresc să-şi armonizeze standardele. Negocierile se fac în momente diferite. Desigur că în primul tren vor intra societăţile cele mai performante din punct de vedere economic şi politic. Condiţiile politice şi economice pentru aderare definite de Uniunea Europeană sunt: instituţii democratice stabile, domnia legii, drepturile omului şi respectul pentru protecţia minorităţilor, o economie de piaţă viabilă şi capacitatea de a rezista la presiunea competitivă cu forţele pieţei din interiorul Uniunii Europene, abilitatea de a-şi asuma obligaţiile legate de calitatea de membru, inclusiv aderarea la scopurile uniunii economice, politice şi monetare.

Tranziţia statelor foste comuniste spre capitalism este însă foarte dificilă. În politică, faptul cel mai relevant după 1989 1-a constituit revenirea în forţă la conducere a fostelor partide comuniste de guvernare. Acest fapt s-a petrecut în Polonia (1993), Ungaria (1994) - în 1998, forţele de dreapta revin la putere, apoi şi în Lituania, Belarus, Ucraina, Croaţia, Serbia, Bulgaria şi Macedonia. În România, dimpotrivă, abia în 1996 Convenţia Democrată din România, ce grupa forţele anticomuniste, a realizat alternanţa la putere, cu PDSR, acuzat de nostalgii comuniste.

Tranziţia economică a fost foarte dureroasă. Occidentul, vizând eradicarea comunismului, a avansat ideea unui nou Plan Marshall, care însă nu a fost pusă în aplicare. În lipsa unei clase manageriale profesioniste şi a unei discipline financiare, descentralizarea - care ar fi trebuit să încurajeze spiritul de concurenţă, iniţiativa şi introducerea legilor pieţei - s-a încheiat cu un eşec total care a provocat un adevărat declin economic. S-au elaborat două strategii ale reformei economice: terapia de şoc - aplicarea reformelor economice în bloc într-un flux continuu în Polonia, Rusia, Cehoslovacia, şi gradualismul - reformă economică mai lentă, cu costuri sociale mai suportabile pentru cetăţeni, în Ungaria, România (după guvernarea Petre Roman, care a încercat prima strategie) şi Bulgaria.

Dezmembrarea Uniunii Sovietice şi a Pactului de la Varşovia în 1991 şi modificările geopolitice din Europa au schimbat în cele din urmă bazele oricărei arhitecturi de securitate europeană. Posibilitatea extinderii alianţei spre est a fost deschisă de către Consiliul Nord-Atlantic, în 10 ianuarie 1994, prin oferta unui Parteneriat pentru Pace. Astăzi, la acest Parteneriat participă 27 de state, în 12 martie 1999, Polonia, Ungaria şi Cehia au devenit membri ai Alianţei. NATO are în prezent 19 membri. Uniunea Europeană are însă şi ea de făcut faţă unor dificultăţi sau „nelinişti”, un şomaj ridicat, de 11%, o incapacitate de a interveni eficient în conflicte (este cazul Iugoslaviei) şi neliniştea ca nu cumva Uniunea să fie dominată de Germania reunificată, un adevărat colos economic. Viitorul va oferi răspunsuri tuturor acestor întrebări.