Unirea Transilvaniei cu România. Încheierea procesului de formare a statului naţional unitar român

Situaţia Transilvaniei în anii primului război mondial

Izbucnirea primului război mondial, pentru care una din răspunderile grele o poartă clasele dominante din Austro-Ungaria, a agravat la maximum contradicţiile naţionale, sociale şi politice din Transilvania. Scăderea producţiei industriale şi agricole, rechiziţionarea mijloacelor de transport, alimentare etc. necesare frontului, scumpirea rapidă a traiului zilnic, militarizarea întreprinderilor, introducerea legislaţiei excepţionale, de război, au înrăutăţit simţitor situaţia maselor populare.

Unele măsuri luate la izbucnirea războiului şi înăsprite după intrarea României în război - cum ar fi restrângerea dreptului ţărănimii române de a cumpăra pământ, limitarea dreptului de vot, intensificarea încercărilor de deznaţionalizare pe oale culturală etc. - loveau în mod deosebit populaţia românească, majoritară. După dezlănţuirea războiului, un grup de conducători ai românilor transilvăneni, în frunte cu Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, au trecut în România, activând aci pentru cauza unirii, pentru strângerea legăturilor frăţeşti dintre românii din ţara liberă şi cei aflaţi încă sub jugul dominaţiei străine.

Ca reacţie faţă de poziţia de neutralitate a României în primii doi ani ai războiului, cercurile guvernante de la Budapesta şi Viena au făcut eforturi susţinute pentru a o atrage de partea lor în conflictul militar, fără a lua vreo măsură pentru îmbunătăţirea situaţiei românilor din Transilvania. Din contră, activitatea partidelor politice (PNR şi Secţia Română a PSDU.), precum şi organele de presă ale acestora au fost suspendate. Pe măsură ce se prelungea, războiul mondial imperialist aducea zilnic tot mai multe pierderi de vieţi omeneşti şi tot mai multe distrugeri de bunuri materiale, sporind în schimb profiturile celor ce se îmbogăţeau de pe urma măcelului - fabricanţi de război, moşieri, comercianţi etc. Toate acestea au determinat adâncirea stării de profundă nemulţumire a maselor largi populare.

Intrarea României în război, în august 1916, de partea Antantei, urmată imediat de pătrunderea armatei române peste trecătorile Carpaţilor, a provocat un mare entuziasm în rândurile populaţiei româneşti din Transilvania; primirea sărbătorească a ostaşilor români exprima însufleţirea în faţa eliberării din asuprirea multiseculară. Sosirea efectivă a acestui moment a fost întârziată de mersul operaţiunilor militare, defavorabil României. Intrarea României în război a fost folosită de guvernul maghiar, condus de comele Tisza, pentru intensificarea asupririi naţionale a populaţiei româneşti din Transilvania. Mii de români, în special intelectuali, sunt arestaţi, judecaţi, închişi în lagăre sub acuzaţia de „trădare” şi „agitaţie” contra statului maghiar. După retragerea armatei române, un val de persecuţii şi teroare s-a îndreptat contra românilor din Transilvania, silind pe mulţi să se refugieze peste Carpaţi.

Protestul maselor populare împotriva războiului a luat forme tot mai energice. Unul din momentele de seamă ale mişcării muncitoreşti l-a constituit puternica grevă a minerilor din Valea Jiului (mai-iunie 1916); însemnătatea ei constă tocmai în faptul că a izbucnit într-o ramură industrială a cărei producţie era destinată în cea mai mare parte frontului, precum şi în amploarea ei deosebită. La acţiunile proletariatului se adăugau frământările ţărănimii, nemulţumirea micii burghezii, a maselor orăşeneşti etc. Toate aceste manifestări s-au intensificat simţitor în cursul anului 1917, când semnele slăbiciunii şi descompunerii monarhiei austro-ungare se făceau vizibile, ajungându-se până la demonstraţii politice de masă, pentru pace, pâine, vot universal, libertate naţională, drepturi democratice.

Ecoul în Transilvania al revoluţiei burghezo-democratice din Rusia, din februarie 1917, sărbătorirea zilei de 1 Mai în Transilvania, triumful Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie din Rusia - au contribuit la dezvoltarea luptei forţelor înaintate, pentru dreptate socială şi libertate naţională. Ideile leninismului, victorioase prin revoluţia din octombrie - care a inaugurat epoca socialismului în istoria omenirii - au găsit în Transilvania un teren de manifestare favorabil, tocmai datorită situaţiei interne specifice, caracterizată în primul rând de contradicţiile naţionale şi sociale de aici, de faptul că revoluţia burghezo-democratică rămăsese nedesăvârşită. Necesitatea înlăturării anexiunii Transilvaniei la monarhia austro-ungară a fost formulată în cursul tratativelor de la Brest-Litovsk, din decembrie 1917, de către delegaţia sovietică. Una din căile pătrunderii în Transilvania a ideilor Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie o constituie reîntoarcerea prizonierilor în Rusia.

Apropierea momentului autodeterminării naţionale - a hotărârii libere asupra propriei sale sorţi - este tot mai bine înţeleasă de poporul român din Transilvania în anul 1918. Imperiul austro-ungar era din ce în ce mai puternic lovit, atât dinafară - prin eşecurile militare de pe front - cât şi dinăuntru, prin mişcări revoluţionare tot mai largi. Două mari greve generale au izbucnit în ianuarie şi iunie 1918, cuprinzând şi Transilvania. Mişcarea sindicală se reface cu paşi repezi, unind în organizaţii comune pe muncitorii de toate naţionalităţile. După reluarea activităţii de partid - în vara anului 1917 - şi reapariţia gazetei „Adevărul” (1 octombrie 1917), în mai 1918 are loc Congresul Secţiei române a Partidului Social-Democrat din Ungaria. Lupta de eliberare naţională a popoarelor asuprite, mişcările muncitoreşti şi ţărăneşti, descompunerea armatei şi înfrângerile de pe front au fost factorii care au determinat prăbuşirea putredului imperiu habsburgic, izbânda principiului autodeterminării naţiunilor în această parte a Europei.

Evenimentele din toamna anului 1918

Apropierea deznodământului victorios al luptei seculare pentru unitatea naţională deplină impunea unirea tuturor forţelor sociale şi politice ale poporului român, precum şi coordonarea acţiunilor interne cu cele din străinătate. După ce socialiştii români au luat iniţiativa creării, împreună cu PNR, a unui consiliu naţional, în parlamentul de la Budapesta este adusă la cunoştinţă (18 octombrie 1918) hotărârea poporului român din Transilvania de a-şi decide singur soarta. O mare întrunire, la care au participat mii de muncitori români concentraţi în industria de război din Budapesta, studenţi şi intelectuali, a proclamat cu tărie, încă în 13 octombrie, dreptul românilor de a-şi hotărî viitorul la fel ca celelalte naţionalităţi oprimate, cerând despărţirea Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei de Imperiul austro-ungar.

Încercările disperate ale cercurilor conducătoare de la Viena şi Budapesta, de a salva integritatea teritorială a monarhiei prin diferite planuri de federalizare a acesteia, au dat greş datorită voinţei de neclintit a popoarelor de a se constitui în state naţionale independente. O puternică emigraţie românească activa, sub îndrumarea unui Consiliu Naţional propriu, în Franţa, Italia, Anglia, Statele Unite ale Americii, Suedia etc., având centrul la Paris; ea era formată din reprezentanţi ai tuturor provinciilor româneşti, libere sau subjugate, simbolizând astfel apropierea desăvârşirii unităţii statului naţional. Numeroşi prizonieri de război aflaţi în Rusia, originari din Transilvania şi Bucovina, au afirmat şi ei peste hotare năzuinţa spre unitate naţională, formând detaşamente - dintre care unele au luptat pe front contra Puterilor Centrale, la Mărăşeşti.

În cursul lunilor octombrie şi noiembrie 1918, justeţea aspiraţiilor naţionale ale poporului român a fost recunoscută oficial de guvernele Franţei, Statelor Unite, Angliei şi Italiei. La sfârşitul lunii octombrie s-a format la Budapesta Consiliul Naţional Român, compus din câte şase reprezentanţi ai social-democraţilor români - care, după cum am arătat, au avut iniţiativa - şi ai PNR. A fost lansat imediat un manifest către poporul român. Câteva zile mai târziu, CNR îşi stabileşte sediul la Arad, adoptând denumirea de „Consiliul Naţional Român Central” - organul suprem de conducere a luptei de eliberare naţională, în care era vital interesat întregul popor român, toate clasele sociale. Fiecare clasă sau pătură socială, fiecare grupare politică, dorea să-şi realizeze scopurile proprii prin unirea cu România; totodată acest fapt nu a putut împiedica manifestarea viguroasă a unităţii de voinţă a întregului popor.

La 31 octombrie izbucneşte la Budapesta revoluţia burghezo-democratică. Consiliul Naţional Român, mutat la Arad, intensifică organizarea consiliilor naţionale şi a gărzilor naţionale locale. La începutul lunii noiembrie 1918 reapare la Arad ziarul „Românul”, organul PNR care, împreună cu gazeta socialistă „Adevărul”, şi cu „Drapelul” de la Lugoj - erau organele oficiale ale CNRC. Frământările revoluţionare ale maselor populare s-au manifestat prin numeroase acţiuni greviste, demonstraţii politice, crearea unor sfaturi muncitoreşti, mişcări ţărăneşti, care au cuprins întreaga Transilvanie, cunoscând o intensitate mai mare în Banat, Valea Mureşului, Valea Jiului, Munţii Apuseni, Braşov, Sibiu, Tg. Mureş etc. Această ridicare la luptă urmărea înlăturarea puterii de stat şi a autorităţii militare; lichidarea resturilor feudale, a marii proprietăţi moşiereşti, înfăptuirea libertăţilor democratice, în primul rând a votului universal; cucerirea dreptului de autodeterminare prin despărţirea Transilvaniei de Austro-Ungaria şi unirea ei cu România; instaurarea păcii. Vechiul stat ungar, principalul instrument al exploatării sociale şi al asupririi naţionale, era distrus la începutul lunii noiembrie 1918.

În zilele de 13-15 noiembrie 1918 au avut loc la Arad dezbateri între delegaţia CNRC. şi o delegaţie ungară condusă de ministrul naţionalităţilor, Jaszi Oszkar. Partea ungară dorea de fapt menţinerea Transilvaniei sub autoritatea guvernului de la Budapesta, şi de aceea tratativele au eşuat; cauzele acestei eşuări sunt aduse la cunoştinţa opiniei publice printr-un manifest către popoarele lumii, lansat de CNRC, care trece la preluarea administraţiei ţinuturilor locuite de români. Muncitorii şi ţăranii maghiari şi germani, care, de-a lungul istoriei, au suferit şi au luptat împreună cu masele populare româneşti, împotriva exploatatorilor, nu s-au lăsat atraşi de încercările de învrăjbire ale elementelor reacţionare, şovine. Astfel, la Tg. Mureş, Consiliul Naţional Maghiar prezidat de prof. Antalffy a luat din primul moment legătură cu autorităţile româneşti, orientându-se pe făgaşul realist al colaborării şi înţelegerii imperativelor istorice.

Hotărârea istorică a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia

La 15 noiembrie este convocată pentru data de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Marea Adunare Naţională Română, formată din 1.228 deputaţi, dintre care 600 urmau să fie aleşi. Adunarea de la Alba Iulia a exprimat voinţa de nestrămutat a întregului popor român din Transilvania, reprezentând toate clasele, grupurile, profesiunile şi credinţele, unite întru îndeplinirea unei năzuinţe seculare: „Naţiunea română ...voieşte acum să devină cu desăvârşire liberă şi să se contopească într-un singur stat naţional. Românii din Transilvania şi Ungaria, fără deosebire de clasă, voiesc să se unească cu fraţii lor de peste munţi... Alba Iulia va însemna pentru noi începutul unei noi vieţi. Să mergem cu toţii acolo” - scria gazeta socialistă „Adevărul” în preajma Adunării.

Zeci de mii de ţărani, mii de muncitori şi intelectuali, mulţi veniţi pe jos, au început să se adune încă de la 29 noiembrie la Alba Iulia, din toate colţurile Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului; în total, alături de cei 1.228 deputaţi, la Alba Iulia s-a întrunit concomitent o mare adunare populară, de peste 100.000 oameni, al cărei caracter impunător a întărit hotărârea istorică a delegaţilor. Totodată, în satele şi oraşele transilvănene, poporul român îşi manifesta în numeroase adunări locale acelaşi entuziasm general. În cursul pregătirii documentelor Adunării Naţionale, reprezentanţii cei mai înaintaţi ai maselor populare, în frunte cu socialiştii, au susţinut necesitatea înscrierii unor principii democratice în hotărârea ce urma să se voteze: reforma agrară, ocrotirea muncii, votul universal, libertăţi politice, asigurarea drepturilor minorităţilor naţionale, şi chiar republica.

Proiectul de rezoluţie a fost prezentat de Vasile Goldiş, care, în discursul rostit cu această ocazie, a evocat lupta înaintaşilor, hotărârile luate pe Câmpia Libertăţii în 1848 şi a arătat: „împăratul ne-a înşelat, patria (Austro-Ungaria) ne-a ferecat şi ne-ani trezit că numai credinţa în noi înşine, în neamul nostru românesc, ne poate mântui. Să jurăm credinţă de aici înainte numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă şi civilizaţiunii umane”. Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 cuprinde nouă puncte; ea decretează Unirea Transilvaniei cu România, proclamând principiile democratice fundamentale ale unirii, pentru care au militat exponenţii de frunte ai poporului român: reforma agrară, libertăţi politice, religioase, respectarea drepturilor naţionalităţilor conlocuitoare, asigurarea muncii etc.

În continuare, rezoluţia cere viitoarei conferinţe de pace să adopte hotărâri care să garanteze menţinerea păcii, egalitatea în drepturi dintre statele mari şi cele mici, să elimine războiul dintre acestea; salutând unirea Bucovinei cu România, eroismul soldaţilor români, eliberarea celorlalte naţiuni oprimate din fosta monarhie austro-ungară, precum şi victoria militară a Antantei, rezoluţia Adunării de la Alba Iulia instituie Marele Sfat Naţional ca organ cu atribuţii parlamentare: din sinul acestui sfat a fost apoi desemnat Consiliul Dirigent, cu sarcini limitate pentru perioada de autonomie şi integrare administrativă, păstrând strânse legături cu guvernul ţării de la Bucureşti.

Unirea Transilvaniei cu România a fost apoi ratificată prin decret-lege şi prin hotărârile conferinţei de pace, care au consfinţit voinţa liber exprimată a poporului român, împlinirea aspiraţiei sale de veacuri. Populaţia maghiară şi germană din Transilvania s-a încadrat în statul român unitar, manifestându-şi adeziunea la hotărârile istorice de la Alba Iulia, continuând să împărtăşească cu poporul român năzuinţele comune ale forţelor progresiste, să contribuie la dezvoltarea materială şi spirituală a întregii vieţi sociale din România. Unirea Transilvaniei cu România constituie cel mai de seamă rezultat al evenimentelor revoluţionare din Transilvania din toamna anului 1918.

Lupta de eliberare naţională a românilor din Transilvania s-a bucurat de sprijinul moral puternic al fraţilor lor, al maselor de ţărani, muncitori şi intelectuali din vechea Românie. În înfăptuirea Unirii, un rol de frunte a revenit unor personalităţi, ca: Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Ion Mihuţ, I. Jumanca, I. Flueraş, Enea Grapini, Tiron Albani, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Traian Vuia, Emil Isac şi alţii.

Însemnătatea istorică a unirii Transilvaniei cu vechea Românie

Unirea din 1918 reprezintă o mare izbândă în istoria naţiunii române, ea este opera întregului popor roman, înfăptuită în condiţii deosebit de grele, fiind un act reclamat de legile necesare, obiective, ale progresului istoric şi social, confirmând încă o dată dreptul popoarelor la autodeterminare şi independenţă naţională. Unirea Transilvaniei cu România a marcat momentul desăvârşirii unităţii statului naţional român, înlăturând unul din obstacolele ce stăteau în calea progresului societăţii.

Ea a corespuns astfel unei necesităţi istorice imperioase, legice, descătuşând noi energii populare şi contribuind prin aceasta la dezvoltarea forţelor revoluţionare. Viaţa economică, socială, politică, culturală a poporului român în perioada ce a urmat Unirii din 1918 a cunoscut o dezvoltare ascendentă, datorită faptului că Unirea a creat cadrul statului naţional unitar care a favorizat afirmarea forţelor revoluţionare ale societăţii româneşti.

Check Also

Însemnătatea şi urmările Revoluţiei din 1848 din Transilvania

Înfrângerea revoluţiei a însemnat reinstaurarea brutală a absolutismului, prigonirea maselor doritoare de libertate socială şi …

Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României Aşezarea pecenegilor Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …