Unirea Principatelor şi reformele lui Alexandru Ioan Cuza

În Transilvania înfrângerea revoluţiei a readus dominaţia regimului absolutist habsburgic, cu o centralizare strictă de la Viena, iar în celelalte state româneşti a readus dubla ocupaţie străină: turcă şi rusească. În aceste condiţii, mişcarea naţională este mutată de emigraţia postpaşoptistă în special în apusul Europei, unde românii încep să militeze pentru unirea principatelor.

Unirea Principatelor

Condiţiile interne nu erau favorabile unirii, mai ales după ce în 1849, prin convenţia încheiată între Rusia şi Turcia la Balta Liman, autonomia principatelor a fost restrânsă şi mai mult, cele două puteri retrăgând Adunărilor Obşteşti (înlocuite cu divanuri) dreptul de a-l alege pe domnitor, cu limitarea duratei de domnie la şapte ani. Sunt numiţi ca domni acum Barbu Ştirbei (1849-1856) în Ţara Românească şi Grigore Alexandru Ghica (1849-1856) în Moldova.

Împrejurările externe au fost însă favorabile românilor, căci între 1853 şi 1856, marile puteri (Turcia, Franţa, Anglia, Sardinia, pe de-o parte, şi Rusia, pe de altă parte) s-au înfruntat în războiul numit al Crimeei. Rusia iese înfrântă din acest război şi, prin Congresul de la Paris din 1856, protectoratul ei asupra Principatelor este înlocuit cu garanţia colectivă a celor şapte mari puteri semnatare ale tratatului de pace (Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Prusia, Imperiul Otoman şi Sardinia), cu menţinerea suzeranităţii otomane. Totodată, puterile europene restituie Moldovei sudul Basarabiei.

Ministrul de externe francez, contele Alexandru Walewski, a susţinut la Congres ideea unirii românilor, dar opoziţia Turciei, Austriei şi Angliei a dus la hotărârea ca adunări ad-hoc din cele două Principate să discute acest lucru. În Moldova însă, caimacamul Nicolae Vogoride, omul turcilor, falsifică alegerile care dau astfel câştig de cauză antiunioniştilor. A fost nevoie de un compromis între împăratul Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Angliei pentru ca între puterile favorabile unirii şi cele antiunioniste să nu izbucnească un război.

Alegerile au fost refăcute şi, de această dată, au dat câştig de cauză unioniştilor care şi-au exprimat revendicările şi l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza domn în Moldova la 5 ianuarie 1859. La 24 ianuarie 1859, Cuza este ales domn şi de către adunarea electivă din Ţara Românească. Au fost astfel abil ocolite prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, care reprezenta o a doua Constituţie pentru români şi care stipulau alegerea a doi domni şi a două parlamente separate. Doar două instituţii erau comune: Comisia Centrală de la Focşani (care alcătuia legile) şi înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (tribunalul suprem).

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza

Domnia lui Cuza, întinsă pe durata a doar şapte ani, cuprinde mai multe etape caracterizate printr-o febrilă activitate legislativă de modernizare a ţării. În cea dintâi (1859-1862), domnitorul a fost preocupat de desăvârşirea unirii. Rând pe rând, sunt unificate acum armata, administraţia telegrafului şi vămile, circulaţia monetară dar şi guvernele şi Adunările Obşteşti. Din 1862, Principatele Unite adoptă oficial numele de România.

A doua etapă, cea a domniei constituţionale (1862-1864) începe prin secularizarea averilor mănăstireşti, averi ce reprezentau un sfert din suprafaţa ţării. Cea mai dorită lege era însă cea rurală. Pentru că parlamentul dominat de boieri se opunea adoptării acestei legi, Cuza a dat o lovitură de stat, a modificat vechea constituţie printr-un act numit Statutul dezvoltător şi apoi a decretat legea rurală prin care circa o jumătate de milion de ţărani primeau peste 2 milioane de hectare de pământ. Efectele de lungă durată ale acestei legi n-au fost favorabile ţăranilor care, împroprietăriţi cu loturi mici, n-au putut cultiva economic pământurile primite.

A treia etapă (1864-1866), începută de fapt chiar prin lovitura de stat din 2 mai 1864, este cea a domniei autoritare. În aceşti ultimi ani ai domniei lui Cuza procesul legislativ este accelerat: se promulgă Codul civil şi Codul penal, Legea instrucţiunii publice, se creează Camerele de Comerţ şi se proclamă autocefalia Bisericii ortodoxe române. La 11/23 februarie 1866 Cuza este înlăturat de la domnie de „monstruoasa coaliţie”, ce reprezenta alianţa nefirească încheiată de conservatori cu liberalii radicali tocmai pentru detronarea domnitorului.

Soluţionarea problemei agrare prin reforma din 1864

Problema agrară a fost cea mai acută problemă a revoluţiei paşoptiste. După 1831, relaţiile agrare stabilite de Regulamentele organice avantajau boierimea, care devenea proprietară pe o treime din moşie, ţăranii rămânând doar posesori ai unor loturi de pământ (clăcaşi). Proclamaţia de la Islaz a vrut să-l facă pe ţăran proprietar, dar prin despăgubirea moşierilor. Lupta pentru unire a dat un nou impuls dezbaterilor în jurul problemei agrare ce nu putuse fi rezolvată în 1848. Divanul ad-hoc de la laşi a abordat problema, dar a respins împroprietărirea clăcaşilor. După 1859, cele două Adunări elective (de la laşi şi Bucureşti), ca şi Comisia Centrală de la Focşani erau dominate de conservatori. Sub influenţa acestora, Adunarea a votat la 11 iunie 1862 o lege împovărătoare pentru ţărani, pe care Cuza a refuzat să o promulge.

Problema agrară va fi soluţionată de guvernul Mihail Kogălniceanu, dar nu pe cale parlamentară ci printr-un decret promulgat de Cuza, după lovitura de stat din 2 mai 1864. Ţăranii au fost împroprietăriţi în funcţie de numărul de vite, cu pământ puţin, pentru care trebuiau să plătească despăgubiri timp de 15 ani. Reforma agrară din 1864 a dat un puternic impuls dezvoltării societăţii. Ţăranii au sărăcit însă repede, astfel încât, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, problema agrară redevine cea mai acută problemă a societăţii româneşti.

Check Also

Politica internă a domnilor fanarioţi până la reforma lui Constantin Mavrocordat (1711-1741)

Istoria internă a ţărilor române în secolul al XVIII-lea este caracterizată prin intensificarea luptei de …

Politica internă a domnilor fanarioţi după reformele lui Constantin Mavrocordat (1750-1768)

Creşterea influenţei boierimii greceşti Temelia cârmuirii domnilor fanarioţi a fost tot boierimea băştinaşă de latifundiari, …

Craiova în perioada marilor reforme

Regimul politic liberal limitat, introdus în anul 1859, deşi permitea pătrunderea unor elemente burgheze în …

Unirea Moldovei cu Ţara Românească. Începutul procesului de formare a statului naţional român

Unirea Ţării Româneşti cu Moldova reprezintă unul din momentele cruciale ale istoriei patriei noastre, actul …

Reformele lui Constantin Mavrocordat şi urmările lor

În reforma sa Mavrocordat luă de la austrieci simplificarea situaţiei: se desfiinţară slujitorii şi multe …