Unirea Principatelor Române şi domnia lui Alexandru Ioan Cuza

Realizarea Unirii: condiţionări interne şi externe

Convenţia de la Balta-Liman din primăvara anului 1849 a restabilit Regulamentele Organice şi dominaţia efectivă a Rusiei şi a Imperiului Otoman. Noii domni, numiţi pe 7 ani şi consideraţi înalţi funcţionari ai imperiului, au fost Barbu Ştirbei în Ţara Românească şi Grigore Al. Ghica în Moldova. Puterea suzerană şi cea protectoare le controlau activitatea, dorind să suprime răspândirea ideilor liberale şi naţionale şi să menţină stabilitatea politică. Ambii domni au încurajat dezvoltarea economică şi învăţământul şi au avut o bogată activitate reformatoare. Grigore Al. Ghica a îngăduit revoluţionarilor exilaţi în 1848 să revină în ţară, numind chiar pe unii dintre ei miniştri (Costache Negri, Mihail Kogălniceanu). De asemenea, a decretat emanciparea robilor ţigani, a aprobat tipărirea letopiseţelor Moldovei, a desfiinţat cenzura şi a decretat libertatea presei.

Pe plan internaţional, o nouă criză survenită în relaţiile dintre Rusia şi Poartă a declanşat în 1853 războiul Crimeii, în care Franţa şi Anglia s-au implicat un an mai târziu. Principatele au fost din nou ocupate de trupe ruseşti şi austriece. Domnitorii s-au refugiat în Austria. Rusia a fost înfrântă şi a acceptat negocierile de pace de la Paris. Marile Puteri pregăteau alegerea unor adunări consultative speciale - numite adunări ad-hoc în fiecare Principat, care aveau misiunea de a face cunoscută unei comisii internaţionale părerea românilor asupra unirii şi problemelor importante. Rezoluţiile acestor adunări urmau să fie prezentate conferinţei Marilor Puteri, organizată la Paris, unde se luau deciziile finale, comunicate ulterior românilor sub forma unui decret promulgat de sultan. Trupele militare străine trebuiau să fie retrase. Poarta numea în mod provizoriu caimacami, locţiitori ai domnului, pentru a supraveghea şi a menţine stabilitatea în cele două ţări române.

În 1858, la Paris, în cadrul Conferinţei Marilor Puteri, comisia de anchetă prezenta raportul său asupra dorinţelor românilor. După discuţii prelungite, s-a semnat Convenţia de la Paris, al cărei scop era de a oferi Principatelor o formă de organizare internă definitivă.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza 1859-1866

În aceste condiţii, viaţa politică din Principate s-a concentrat în jurul alegerilor pentru Adunările Elective. Adunarea din Moldova, cu o majoritate unionistă, a ales în final drept candidat unic pe Alexandru Ioan Cuza, propunere la care au aderat şi forţele conservatoare. Adunarea Electivă munteană era dominată de forţele conservatoare, în aceste împrejurări, liberalii au făcut apel la presiunea maselor pentru a contracara această majoritate. Cele două tabere au renunţat la candidaţii proprii, acceptând candidatura lui Cuza, care în 24 ianuarie 1859 a fost ales domn în unanimitate şi în Ţara Românească. Acest act politic a inaugurat politica faptului împlinit.

După 24 ianuarie 1859, viaţa politică a Principatelor era deosebit de complexă. Uniunea personală nu era recunoscută de Marile Puteri. La Iaşi şi la Bucureşti funcţionau două guverne şi două Adunări, iar organizarea administrativă era lipsită de unitate. Principalele obiective ale noului domn erau recunoaşterea dublei alegeri, realizarea unirii politice şi administrative depline şi recunoaşterea ei, alcătuirea unui plan de reforme care să modernizeze societatea românească. Marile Puteri, cu toate obiecţiile Austriei şi ale Imperiului Otoman, au votat pentru acceptarea dublei alegeri, în toamna anului 1859.

Pe plan intern, Cuza a acţionat în vederea unificării administrative şi militare. Astfel, a unificat serviciile de vamă, serviciul telegrafului, a promovat elemente ale burgheziei în aparatul de stat, a numit funcţionari moldoveni în Ţara Românească şi invers, s-a preocupat de uniformizarea armatei. La Conferinţa de la Constantinopol, organizată la sfârşitul anului 1861, Marile Puteri au convins sultanul să emită un firman prin care să recunoască oficial unirea pe timpul domniei lui Cuza. Domnitorul proclama imediat unirea şi naşterea naţiunii române. În aceste condiţii, începea o amplă activitate reformatoare bazată pe crearea instituţiilor statului naţional modern, care să înlocuiască vechiul sistem politico-social dominat de marii proprietari funciari.

Guvernul Barbu Catargiu

Primul guvern unic al Principatelor, format la 22 ianuarie 1862, a fost condus de Barbu Catargiu. Era un guvern conservator, care reflecta structura Adunării unice. Comisia centrală de la Focşani a fost desfiinţată şi a fost creat un alt organism, Comitetul legislativ provizoriu. În primăvara anului 1862 a fost elaborată o lege a presei şi s-a adus în discuţia Adunării proiectul Legii rurale, propus de conservatori. Întocmit din 1860 de Comisia Centrală, Mihail Kogălniceanu l-a criticat pentru conţinutul său, iar Alexandru Ioan Cuza a refuzat sa-l sancţioneze.

Guvernul Nicolae Kretzulescu

Guvernarea cabinetului Barbu Catargiu s-a încheiat o dată cu asasinarea, în condiţii neelucidate până astăzi, a primului-ministru. S-a format imediat un guvern condus de Nicolae Kretzulescu, lider al liberalilor moderaţi. De la bun început guvernul a urgentat adoptarea măsurilor administrative având în vedere realizarea unirii depline: a unificat serviciile sanitare, a constituit Consiliul superior al instrucţiunii publice şi Direcţia generală a arhivelor statului. Guvernul a luat primele măsuri care vizau mănăstirile închinate, care deţineau 12,16% din suprafaţa ţării şi aveau mari datorii către statul român. În 1860, Costache Negri, reprezentantul român la Constantinopol, depunea primul memoriu în această chestiune. În noiembrie 1862, averile mănăstirilor închinate au fost trecute în proprietatea statului, iar în ianuarie 1863 Adunarea a hotărât ca datoria lor, de 20.000.000 lei, să intre în bugetul statului.

Guvernul Mihail Kogălniceanu

Considerat cel mai important guvern din timpul domniei lui Cuza pentru activitatea sa reformatoare, acest cabinet a fost instalat la 11 octombrie 1863. În noiembrie, la deschiderea lucrărilor Adunării, Cuza anunţa în mesajul său programul legislativ: reforma electorală şi agrară, organizarea armatei, reforma instrucţiunii publice, secularizarea averilor mănăstireşti etc.

În 13 martie 1864 a început dezbaterea chestiunii rurale. Adunarea, dominată de marii proprietari funciari, a dat vot de neîncredere guvernului Kogălniceanu. Cuza a preferat să menţină cabinetul şi să dizolve forul legislativ. Lovitura de stat din 2 mai 1864 a fost însoţită de o proclamaţie către armată şi de una către popor. La scurt timp, a propus spre aprobare prin plebiscit Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi proiectul legii electorale. Marile Puteri recunoşteau în iunie 1864 modificarea convenţiei şi dreptul Principatelor de a schimba legile ce priveau organizarea lor internă.

Potrivit prevederilor statutului, puterea executivă avea dreptul să emită, în timpul vacanţelor parlamentare, decrete-legi. Astfel, în iulie-decembrie 1864, au fost elaborate 40 decrete-legi, dintre care cele mai importante priveau reforma agrară, înfiinţarea camerelor de comerţ, introducerea sistemului de măsuri şi greutăţi.

La 14 august 1864, domnitorul a sancţionat Legea agrară. Articolul 1 al legii oferea posibilitatea ţăranilor clăcaşi să devină proprietari deplini pe locurile supuse posesiunii lor. Suprafaţa de pământ pe care o primeau era stabilită în funcţie de numărul vitelor deţinute. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină, iar pământul nu putea fi înstrăinat sau ipotecat timp de 30 de ani. Ţăranii plăteau despăgubiri pentru clacă timp de 15 ani, iar dacă se epuizau cele două treimi din suprafaţa moşiei stabilite prin lege pentru a fi folosite la împroprietărire, se putea apela la moşiile importante. Existau însă şi numeroase limite: întinderea mică a lotului, reîmproprietărirea unui număr destul de mare de ţărani etc.

O altă lege însemnată a fost cea a instrucţiunii publice, promulgată la 7 decembrie 1864. Ea organiza treptele de învăţământ public sau privat şi instituia laicizarea, egalitatea între sexe, pregătirea pedagogică a cadrelor didactice. Liceul avea şapte clase, cu o pondere mai mare pentru disciplinele umaniste. În ianuarie 1865, în urma unor neînţelegeri cu domnitorul, Mihail Kogălniceanu a demisionat. Cabinetele care i-au urmat au continuat politica reformatoare. Într-un singur an au fost promulgate 32 de legi, dintre care cele mai importante erau înfiinţarea curţilor cu juraţi, organizarea judecătorească, înfiinţarea burselor de comerţ etc.

Politica externă

În această perioadă, Principatele au urmat în politica externă o direcţie proprie. Cuza a concentrat în mâinile sale toate pârghiile externe, pentru a evita eventualele oscilaţii provocate de viaţa internă. Oameni politici importanţi, Ion Bălăceanu, Ştefan Golescu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Brătianu, Costache Negri etc., au fost însărcinaţi cu misiuni diplomatice în capitalele europene. Domnitorul a susţinut mişcările de eliberare ale popoarelor din Europa Centrală şi Estică, emigraţia poloneză, pe cea maghiară şi pe cea bulgară de pe teritoriul român. A organizat şi coordonat propaganda românească în străinătate şi a susţinut dezvoltarea culturală a românilor din Imperiul Habsburgic, pentru care a alocat sume importante din bugetul statului. Pentru a afirma individualitatea politică a statului român, a înfiinţat agenţii diplomatice la Constantinopol, Paris şi Belgrad, iar în 8 august 1862 a creat ministerul de externe, care avea ca scop coordonarea întregii politici externe.

Sfârşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

La începutul anului 1863, împotriva lui Cuza se contura „monstruoasa coaliţie”, grupare eterogenă formată din liberali radicali, în frunte cu Ion C. Brătianu şi CA. Rosetti, şi conservatori. Primii erau, alături de cei moderaţi, continuatorii ideologiei de la 1848, dorind o transformare economică şi socială radicală, după modelul Europei Occidentale, în timp ce conservatorii doreau păstrarea tradiţiilor şi privilegiilor epocii premergătoare revoluţiei şi insistau ca dezvoltarea să se facă lent şi fără schimbări radicale. Pentru ambele grupări, Cuza ducea o politică necorespunzătoare; existau diferenţe ideologice şi, în plus, domnul hotărâse să conducă autoritar.

Deşi Cuza a reuşit să pună în aplicare ambiţiosul său program legislativ şi de organizare a unor instituţii moderne, poziţia i-a fost subminată de activitatea „monstruoasei coaliţii”. Conservatorii l-au criticat pentru reformele agrară şi electorală, iar liberalii radicali i-au reproşat că era prea moderat. Domnitorul s-a gândit la abdicare, după cum a mărturisit în scrisoarea către Napoleon al III-lea în care, justificându-şi politica şi intenţiile, se declară gata să abdice în favoarea unui prinţ străin. Aceeaşi declaraţie a făcut-o la deschiderea Corpurilor Legiuitoare, în decembrie 1865. Liberalii radicali conduşi de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti au organizat lovitura de stat de la 11 februarie 1866. Cuza a semnat actele de abdicare şi a plecat în străinătate, unde a murit în mai 1873.

Congresul de la Paris (februarie-martie 1856)

  • înlătura protectoratul Rusiei;
  • menţinea suzeranitatea otomană, dar garanta independenţa administrativă;
  • Principatele erau puse sub garanţia colectivă a Marilor Puteri;
  • dreptul la armată naţională libertatea navigaţiei, a comerţului, a cultelor;
  • revizuirea statutului de organizare internă;
  • retrocedarea către Moldova a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad din sudul Basarabiei;
  • convoca Adunările ad-hoc care aveau dreptul de a se pronunţa în problema unirii.

Adunările ad-hoc (septembrie-decembrie 1857)

 

  • respectarea autonomiei Principatelor potrivit capitulaţiilor încheiate cu Poarta;
  • unirea Principatelor într-un singur stat cu numele România;
  • prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană care să-şi crească moştenitorii în religia ţării;
  • neutralitatea şi inviolabilitatea teritoriului noului stat;
  • Adunare legislativă şi guvern constituţional reprezentative, sub garanţia colectivă a Marilor Puteri.

Convenţia de la Paris din august 1858

 

  • se constituiau Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti sub suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă a Marilor Puteri
  • puterea executivă (separat pentru fiecare ţară): domn, guvern puterea legislativă (separat pentru fiecare ţară): domn, Adunare, Comisia Centrală de la Focşani (instituţie comună);
  • puterea judecătorească: înalta Curte de Justiţie şi Casaţie de la Focşani (instituţie comună)
  • domnul ales pe viaţă prin vot cenzitar numea miniştrii, sancţiona legile, dizolva Adunarea
  • drepturi şi libertăţi: egalitatea tuturor în faţa legilor, impozitelor şi a promovării în funcţii publice, desfiinţarea privilegiilor şi rangurilor boiereşti, revizuirea relaţiilor dintre proprietari şi ţărani.

Principalele legi adoptate în timpul domniei lui Al. I. Cuza

  • legea secularizării averilor mănăstireşti, prin care s-au transferat întinse suprafeţe agricole în proprietatea statului;
  • legi privind modernizarea sistemului juridic (Cod civil, Cod penal);
  • legea instrucţiunii publice prin care învăţământul primar a devenit gratuit şi obligatoriu;
  • legi care au diminuat rolul Bisericii în treburile civile şi au sporit dominaţia statului în structura administrativă a acesteia;
  • legea rurală care elibera ţăranii clăcaşi de sarcinile de tip feudal şi îi împroprietărea cu pământul pe care-l foloseau prin răscumpărare; au fost împroprietărite 463.554 familii de ţărani cu peste 1.800.000 de hectare, astfel încât proprietatea ţărănească a ajuns la aproximativ 30% din suprafaţa arabilă şi păşuni;
  • legea electorală, care împărţea corpul electoral în două categorii, alegători primari şi direcţi, şi mărea numărul alegătorilor. Alegătorii primari votau prin delegaţi, 1 la 100, şi erau plătitori de impozite în valoare de 48 de lei, la sate şi 80-100 lei, la oraşe; alegătorii direcţi erau cei care plăteau un impozit de 4 galbeni, pensionarii statului şi intelectualii.

Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris

 

  • noua lege fundamentală care înlocuia Convenţia de la Paris;
  • instaura un nou regim - domnia autoritară;
  • sporea atribuţiile domnitorului, care iniţia singur legile elaborate de Consiliul de Stat şi avea drept de veto;
  • puterea legislativă era acordată unei Adunări bicamerale în cadrul căreia se înfiinţa Corpul Ponderator (Senat), cu membri aleşi de Cuza. Regulamentul de funcţionare era alcătuit de guvern. Preşedintele Adunării era numit de domn.