Unirea Moldovei cu Ţara Românească şi formarea statului naţional român (1859-1862)

Convenţia de la Paris n-a ţinut seama de hotărârea Adunărilor ad-hoc, cea mai fierbinte dorinţa a poporului român: înfăptuirea Unirii celor două principate. Deşi chiar în primul articol al Convenţiei, cele două ţări erau numite „Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”, ele au fost menţinute ca două state deosebite, având organe ale puterii de stat şi administrative separate. Prin articolul 49 al Convenţiei se stabilea câte o conducere provizorie în fiecare dintre cele două principate, numită comisie vremelnică sau căimăcămie, care avea două misiuni principale: să facă pregătirile necesare în vederea constituirii pe cale de alegeri a unor Adunări elective ce urmau să desemneze pe viitorii domni şi să menţină ordinea în conformitate cu prevederile Convenţiei.

Cele două comisii interimare, pentru Moldova şi Ţara Românească, cunoscute mai ales sub numele de căimăcămiile de trei, trebuiau să fie alcătuite din câte trei mari demnitari care funcţionaseră în cele două principate sub ultimii domnitori. Aplicarea acestor dispoziţii însemna îndepărtarea caimacamilor sub care avuseseră loc alegerile pentru Adunările ad-hoc şi se desfăşurase activitatea acestor adunări. Atât N. Vogoride cât şi Alexandru Ghica au primit cu vădită neplăcere vestea înlocuirii. Cel din urmă a încercat chiar să obţină o anulare a acestei hotărâri. Acest demers a rămas fără rezultat. Poarta a procedat la numirea noilor caimacamii. Firmanele de numire a căimăcămiilor conţineau şi dispoziţii cu privire la alcătuirea listelor electorale, păstrarea „liniştei” în ţară, precum şi dreptul căimăcămiilor de a înlocui, în cazuri bine determinate, pe unii dintre funcţionarii existenţi.

Instalarea căimăcămiei la Bucureşti a avut loc în ziua de 18/30 octombrie 1858, de faţă fiind şi funcţionarul turc care adusese firmanul, Kiamil-bey. Nici unul dintre membrii căimăcămiei muntene nu făcea parte din partida naţională. Ioan Manu şi Emanoil Băleanu, mari boieri şi reacţionari notorii, erau pentru menţinerea vechilor stări de lucruri. Ei sprijineau readucerea la domnie a lui Gheorghe Bibescu. Al treilea caimacam, I. Al. Filipescu, avea o atitudine mai moderată. Chiar din primul ofis al căimăcămiei Ţării Româneşti şi din proclamaţia ei către ţară se constata hotărârea guvernului de a suprima libertatea presei, a întrunirilor publice, de a conduce ţara în spirit conservator, Unii dintre miniştrii din timpul fostului caimacam Alexandru Ghica au fost menţinuţi în funcţiile lor, dar s-au făcut şi multe numiri noi. Caimacamul Emanoil Băleanu a luat şi conducerea Ministerului de Interne, iar. I. Al. Filipescu pe aceea a Ministerului de Justiţie. Căimăcămia a trecut în grabă la elaborarea unor instrucţiuni detaliate pentru aplicarea dispoziţiilor electorale anexate Convenţiei de la Paris, pe baza cărora urma să se facă alegerile de deputaţi ai Adunării elective.

Neacceptarea Unirii de către puteri, ca şi schimbările de la conducerea statului, n-au dezarmat poporul din Ţara Românească. Înţelegând să nu renunţe la Unire şi la urmările ei pe plan social şi hotărâte să nu îngăduie dobândirea domniei de către un reacţionar, masele au pornit din nou la luptă, formând puternica armată de şoc a partidei naţionale. Aceasta, odată campania electorală deschisă, a şi început lupta împotriva foştilor domnitori, care unelteau pentru a reveni pe tronul Ţării Româneşti şi Moldovei. Dar, preocupaţi de a câştiga voturile numărului restrâns de alegători din rândurile claselor posedante, în mare parte moşieri, mai mult decât de năzuinţele maselor, conducătorii partidei naţionale au publicat în ziarul „Românul” o profesie de credinţă, platformă-program electorală, prin care se făcea elogiul proprietăţii.

Această platformă-program, ca şi tactica electorală folosită de partida naţională, inclusiv de gruparea liberal-radicală din componenţa ei, avea rădăcini de clasă adânci, reflectând dorinţa burgheziei de a ajunge la înţelegere cu moşierimea în dauna maselor populare. Totodată însă, pe linia luptei liberalilor radicali pentru libertăţile publice, ziarul „Românul” ducea o campanie susţinută împotriva măsurilor guvernului provizoriu prin care se suprimase libertatea presei, libertatea individuală şi dreptul de propagandă politică. Afişe ameninţătoare au fost lipite pe porţile caimacamilor Ioan Manu şi Emanoil Băleanu. Ca urmare a acestor manifestări şi sub pretextul că s-ar fi încercat un atentat contra lui Ioan Manu, căimăcămia a dat ordine drastice armatei şi poliţiei să reprime toate încercările de „a tulbura ordinea publică”. Presa oficială şi-a îndreptat şi ea atacul împotriva ziarelor progresiste.

Circularele ministrului de Interne trimise administratorilor de judeţe susţineau că „de vreo trei ani de zile încoace s-a introdus în spiritul public în România un fel de anarhie de idei şi tendinţe”. De teamă ca aceste acţiuni să nu cuprindă întreaga ţară, circulara ministrului cerea să se ia cele mai severe măsuri „întru paza cu întregime a liniştii şi a siguranţei publice”. Acest document reflecta teama de care erau cuprinse căimăcămia şi guvernul în faţa acţiunilor puternicei mişcări pentru progres şi Unire. S-a publicat în ziare şi regulamentul cu privire la cenzura presei. Căimăcămia munteană a fost atacată pe trei probleme: destituirea în masă a funcţionarilor publici, falsificarea listelor electorale, precum şi măsurile restrictive luate împotriva presei şi dreptului de întruniri publice. Aceste abuzuri comise de căimăcămia din Ţara Românească au fost aduse la cunoştinţa consulilor din Bucureşti sub formă de petiţii colective.

În Moldova, căimăcămia a avut o altă atitudine faţă de drepturile cetăţeneşti, şi în special faţă de libertatea alegerilor. Firmanul pentru instalarea celor trei caimacami a fost adus la Iaşi spre sfârşitul lunii octombrie de către Afif-bey. Spre deosebire de Ţara Românească, această căimăcămie, în majoritatea ei, prin Anastase Panu şi Vasile Sturdza, era expresia partidei naţionale. Al treilea caimacam, Ştefan Catargiu, se situa pe o poziţie conservatoare reacţionară, dar puterea lui va fi anihilată treptat, până se va ajunge chiar la înlocuirea sa. Căimăcămia a numit miniştri şi funcţionari superiori de stat din rândurile elementelor progresiste. Astfel, în funcţia de secretar de stat a fost numit Vasile Alecsandri, la Finanţe Ioan A. Cantacuzino, la Ministerul Lucrărilor Publice Panait Donici, iar locţiitor hatman al miliţiei Al. I. Cuza. De la prima şedinţă a căimăcămiei Moldovei s-a stabilit ca principiul majorităţii caimacamilor să stea la baza hotărârilor ce urmau să fie luate.

Pe lângă misiunea specială pe care o avea guvernul provizoriu moldovean, prevăzută în Convenţie, în proclamaţia adresată ţării se arăta că se urmărea „a introduce ţara pe calea dezvăluirii noii sale constituţii”. Această idee nu se întâlneşte în actele emanate de la căimăcămia munteană. Căimăcămia moldoveana are meritul de a fi pus în aplicare legea presei din 12/24 mai 1856, făcută în timpul lui Grigore Ghica şi abrogată sub caimacamul retrograd T. Balş. Ca urmare a restatornicirii libertăţii presei a reapărut „Zimbrul” sub numele de „Zimbrul şi vulturul”, ziar a cărui semnificaţie reieşea chiar din cele două nume alăturate, care aminteau stemele vechi ale Moldovei şi Ţării Româneşti. De asemenea a reapărut ziarul unionist „Steaua Dunării”.

Curând însă între membrii căimăcămiei s-au ivit divergenţe care vor duce la sciziunea ei şi la necesitatea de a se adopta principiul majorităţii, stabilit încă de la constituirea ei. Logofătul Ştefan Catargiu n-a fost de acord cu înlocuirea unor administratori de ţinuturi, rude de-ale sale. De asemenea s-a declarat împotriva libertăţii presei. Neprimind satisfacţie, el a început să boicoteze lucrările căimăcămiei. De la 1/13 noiembrie 1858, procesele-verbale ale şedinţelor de lucru şi ofisele căimăcămiei au apărut semnate numai de cei doi caimacami progresişti, A. Panu şi V. Sturdza. Conflictul dintre caimacami s-a adâncit în urma înlocuirii directorului Ministerului de Interne, Iordachi Pruncu, prin Alecu Teriachiu.

Trădând interesele ţării sale, Ştefan Catargiu a încercat să provoace o intervenţie a Porţii. Dar ceilalţi doi caimacami erau hotărâţi să-şi continue activitatea pentru a asigura izbânda partidei naţionale şi a apăra ţara de orice intervenţie externă. Ei au condamnat atitudinea lui Ştefan Catargiu, care era susţinut şi antrenat de elemente antiunioniste, de consulul Austriei, Godel Lannoy, şi de comisarul turc, Afif-bey, socotind-o drept „crimă naţională”. Consulul austriac uneltea, încercând să asigure cu ajutorul lui Ştefan Catargiu, o componenţă reacţionară Adunării elective, favorabilă planurilor Austriei în Principate. Afif-bey a stat la început, cel puţin în aparenţă, în expectativă, apoi evenimentele care au urmat au înăsprit relaţiile dintre căimăcămia moldoveana şi Turcia. Aceasta din urmă, la rândul ei, va căuta să determine puterile garante să ia măsuri împotriva celor doi caimacami.

Hotărârea de a obliga mănăstirile închinate la plata subvenţiei datorată din 1855 a provocat protestul Turciei, care pretindea să rezolve problema printr-un firman. Poarta era, de asemenea, viu nemulţumită de schimbările întreprinse în administraţie de cei doi caimacami. Drept consecinţă, la 9/21 noiembrie, Afif-bey a notificat în scris căimăcămiei că-i dezaproba actele, cerându-i, totodată, să funcţioneze în completul ei, adică şi cu Ştefan Catargiu, caimacamul dezident. Dar în aceeaşi zi comisarul turc a primit un răspuns categoric din partea celor doi caimacami, prin care i se contesta dreptul de a interveni în treburile interne ale ţării, neavând altă calitate decât aceea pe care i-o conferise cartea vizirală, care-l împuternicise numai să aducă hatişeriful şi firmanul împărătesc de instalare a căimăcămiei.

Cei doi caimacami din fruntea „guvernului naţional”, cum se intitulau ei, nu s-au lăsat intimidaţi nici de intervenţia ministrului de Externe turc, Fuad-paşa. Ei au declarat că nu vor recunoaşte lui Afif-bey altă calitate decât pe aceea iniţială, până ce ar primi de la Constantinopol încunoştiinţarea că acesta ar fi împuternicit ca agent pe lângă guvernul Moldovei, şi totodată au dat dispoziţii conducerii telegrafului să nu-i mai primească telegramele cifrate pentru Constantinopol. Cu toate observaţiile făcute de reprezentanţii puterilor garante şi de Poartă, cei doi caimacami s-au menţinut fermi pe poziţie şi au cerut guvernului turc rechemarea lui Afif-bey. Din cauza atitudinii sale duşmănoase, căimăcămia a destituit pe Fotiade, agentul Moldovei pe lângă Poartă, care avusese un rol în falsificarea alegerilor Adunării ad-hoc în 1857. Autoritatea Porţii slăbise atât de mult, încât, neputând lua singură măsuri eficace în apărarea poziţiilor ei şi a prestigiului pierdut, a făcut apel la marile puteri pentru a interveni pe lângă căimăcămia din Moldova, motivând că altfel era ameninţată validitatea apropiatelor alegeri.

La 15/27 noiembrie a fost convocată o conferinţă a reprezentanţilor puterilor garante la ambasada engleză din Constantinopol, unde s-a adoptat textul unui memorandum adresat Porţii referitor la atitudinea ce trebuia luată faţă de căimăcămia Moldovei. În memorandum erau trecute toate măsurile luate de căimăcămie cu care reprezentanţii marilor puteri nu erau de acord, se critica atitudinea adoptată de cei doi caimacami şi li se cerea ca pe viitor să arate respect faţă de Poartă. Se recunoştea în mod formal Turciei dreptul de a menţine la Iaşi şi Bucureşti pe cei doi comisari trimişi cu ocazia instalării căimăcămiilor. Memorandumul, redactat de ambasadorul englez Bulwer, sublinia că, în eventualitatea unei lipse de acord între caimacami cu privire la interpretarea Convenţiei sau a firmanului de instalare, trebuia întrebată Turcia. Se preconiza anularea numirilor atacate de Ştefan Catargiu. În sfârşit, memorandumul stabilea că, în eventualitatea unei vacanţe în cadrul căimăcămiei, caimacamii rămaşi în funcţie puteau completa locul vacant prin numirea unui ministru cu rangul cel mai înalt. Această dispoziţie va fi. pusă în aplicare, nu după mult timp, de cei doi caimacami, într-un sens contrar dorinţelor Turciei.

În timp ce Ştefan Catargiu, în mod servil, s-a declarat de acord cu observaţiile memorandumului, caimacamii V. Sturdza şi A. Panu au rămas neclintiţi în hotărârea lor, şi anume că toate acţiunile guvernului provizoriu au respectat dispoziţiile Convenţiei, bazându-se pe dreptul de autonomie ce aceasta conferea ţării. Majoritatea căimăcămiei, cu curaj şi demnitate, a arătat poziţia ei faţă de memorandum atât lui Fuad-paşa, cât şi reprezentanţilor puterilor garante la Constantinopol. În loc să fie intimidaţi de acuzaţiile aduse prin intervenţiile repetate ale Porţii şi ale consulului austriac în favoarea caimacamului dezident, cei doi caimacami, în conformitate cu ultimul punct din memorandum, constatând că s-a produs o vacanţă în cadrul căimăcămiei prin hotărârea lui Ştefan Catargiu de a nu mai participa la lucrări, au procedat la înlocuirea lui cu ministrul de Finanţe, I. A. Cantacuzino.

Faţă de intransigenţa celor doi caimacami, Poarta s-a gândit, la un moment dat, să suspende alegerile din Moldova. Dar acest proiect ar fi dus la noi complicaţii. Rusia a atras atenţia Turciei că o asemenea acţiune ar fi însemnat în fapt suspendarea Convenţiei. O încercare a Angliei de a aduce problema căimăcămiei moldovene din nou în faţa unei conferinţe a ambasadorilor la Constantinopol a fost respinsă de reprezentantul Rusiei. Guvernul ţarist căuta însă, totodată, să stăvilească orice mişcare a maselor. Din cauza dezacordului dintre puteri nu s-a putut ajunge nici la convocarea conferinţei miniştrilor de externe la Paris pentru soluţionarea problemei guvernului provizoriu al Moldovei. Toate încercările Porţii de a determina căimăcămia să suspende libertatea presei şi să amâne alegerile au fost respinse. În Ţara Românească, căimăcămia instituise însă o severă cenzură şi chiar starea de asediu.

În amândouă ţările campania electorală se desfăşura într-o vie stare de agitaţie. Corpul electoral era mult mai restrâns decât în alegerile pentru Adunările ad-hoc din cauza censului mare stabilit prin dispoziţiile electorale care însoţeau Convenţia de la Paris. Astfel, prin aceste dispoziţii se preciza că Adunarea electivă era alcătuită din deputaţi aleşi de trei colegii. Primul colegiu cuprindea pe alegătorii din ţinuturi şi judeţe care aveau un venit funciar anual de minimum 100 de galbeni. Aceştia erau „alegătorii primari” şi alegeau câte un deputat de fiecare judeţ sau ţinut prin delegaţii lor, câte trei de fiecare plasă. Delegaţii din toate plăşile se adunau în capitala judeţului sau ţinutului şi-şi alegeau prin vot secret deputatul. În al doilea colegiu intrau alegătorii din judeţe sau ţinuturi cu venit funciar anual de 1.000 galbeni, deci mari moşieri. Ei alegeau direct câte doi deputaţi de judeţ. Cel de-al treilea colegiu cuprindea pe alegătorii din oraşe care posedau un capital de 6.000 de galbeni. În total în Moldova trebuiau să fie aleşi 64 deputaţi, iar în Ţara Românească, 72. Aveau drept de vot cei care împliniseră 25 de ani, iar dreptul de a fi aleşi, bărbaţii în vârstă de 30 de ani şi cu un venit de 400 galbeni anual.

Aceste dispoziţii electorale cu un caracter atât de reacţionar, favorizând pe marii moşieri, aveau în vedere să dea puterea în stat moşierilor şi păturii celei mai bogate, a burgheziei, pentru a împiedica masele să-şi impună revendicările. Dar, deşi lipsite de dreptul de a participa la alegerea deputaţilor, masele din Principate constituiau forţa motrice a luptei pentru răsturnarea orânduirii feudale şi pentru Unire. Prin lupta sa, poporul din Moldova şi din Ţara Românească a asigurat succesul în alegeri a numeroşi candidaţi cu vederi înaintate, în ciuda caracterului restrictiv al dispoziţiilor electorale ale Convenţiei. De altfel, în Moldova, majoritatea căimăcămiei, sprijinind partida naţională, a facilitat înscrierea în listele electorale şi a unor persoane care nu îndeplineau întru totul prevederile dispoziţiilor electorale şi a permis pe calea presei şi a întrunirilor să se facă o largă propagandă pentru cauza Unirii. În schimb, căimăcămia reacţionară munteană a luat măsuri aspre pentru a îndepărta din listele electorale pe alegătorii bănuiţi a avea idei progresiste. Guvernul provizoriu muntean, prin politica dusă în problema electorală, a căutat ca viitoarea Adunare electivă să numere cât mai multe elemente conservatoare.

În linii mari, în alegerile care au avut loc s-au înfruntat partida naţională şi partida conservatoare. Amândouă partidele erau împărţite în mai multe grupări, care reflectau anumite interese de clasă şi care susţineau anumiţi candidaţi la domnie. Conservatorii voiau, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, să promoveze la domnie pe foştii domnitori Mihail Sturdza, Gheorghe Bibescu, Barbu Ştirbei, sau pe Grigore Sturdza, fiul fostului domnitor regulamentar al Moldovei. Partida naţională, care se bucura de sprijinul maselor, reprezenta, în general, interesele burgheziei şi ale boierimii liberale şi, în parte, pe cele ale maselor. Ea avea o componenţă politică largă, intrând în compoziţia ei atât liberali democraţi şi radicali, îndeosebi foştii revoluţionari de la 1848, cât şi liberali moderaţi şi conservatori moderaţi. Această componenţă eterogenă va duce la limitarea acţiunilor ei, la neutilizarea până la capăt de către ea a avântului revoluţionar al maselor.

În amândouă ţările s-au ridicat proteste împotriva felului cum au fost alcătuite şi revizuite listele electorale, dar dacă în Moldova aceste proteste proveneau mai ales de la elementele reacţionare, nemulţumite de interpretarea mai largă a dispoziţiilor electorale, îndeosebi la oraşe, în Ţara Românească protestele erau îndreptate, dimpotrivă, în contra sensului limitativ pe care caimacamii reacţionari îl dăduseră acestor dispoziţii. Aici, de la începutul campaniei electorale, s-a căutat să nu se introducă, să se scoată chiar din listele electorale, cu motivarea generală că nu întrunesc condiţiile cerute de lege, o serie de persoane bănuite că ar vota pe foştii revoluţionari de la 1848. Asemenea ingerinţe au avut loc în toate judeţele, dar mai ales în Buzău, Ilfov, Prahova şi Argeş. Nicăieri însă numărul lor nu a atins proporţia din Bucureşti, unde cei excluşi din liste depăşeau 28% din totalul alegătorilor. Împotriva acestor samavolnicii s-a început o puternică acţiune de contestaţii în faţa tribunalelor. Printre cei care se adresară tribunalelor au fost şi Cezar Bolliac, C.A. Rosetti şi Vasile Boerescu, cărora li s-au admis contestaţiile. De asemenea, foarte mulţi negustori şi industriaşi au cerut pe calea justiţiei să fie incluşi în listele electorale.

Campania de contestaţii a fost larg sprijinită de masele populare, mai ales la Bucureşti. Instanţele judiciare, multe având în completul lor elemente progresiste, au admis contestaţiile şi au fost astfel introduşi în liste mulţi alegători de către autorităţile administrative. Judecătorii care admiseseră contestaţiile se simţeau sprijiniţi de caimacamul I. Al. Filipescu, care în acelaşi timp era şi ministru al Justiţiei. Consulul francez Beclard sublinia că datorită acestuia C.A. Rosetti şi V. Boerescu au fost admişi pe lista de candidaţi ai oraşului Bucureşti, deşi n-ar fi putut justifica un venit de 400 galbeni pe an. Atitudinea lui Filipescu l-a dus la conflict cu caimacamii reacţionari. Emanoil Băleanu a dat ordine organelor administrative să nu includă în listele electorale persoanele care obţinuseră dreptul de alegător pe calea contestaţiilor. S-au luat măsuri de pedepsire a judecătorilor care semnaseră sentinţa de introducere în listele electorale a unor persoane ce fuseseră excluse. Numai în urma petiţionarilor în masă la consulii din Bucureşti şi datorită intervenţiilor acestora au fost luate în consideraţie sentinţele tribunalelor.

Totalizarea rezultatelor alegerilor, care au avut loc în Ţara Românească în zilele de 8/20 - 12/24 ianuarie, arată că oraşele votaseră în majoritate pe candidaţii partidei naţionale, în timp ce alegătorii direcţi ai judeţelor, deci moşierii, îşi dăduseră votul partidei conservatoare. Majoritatea deputaţilor Adunării elective, cu toată lupta dusă de partida naţională, era conservatoare. Ea număra aproape 2/3 din totalul de 72 de deputaţi. În Moldova, unde alegerile se făcuseră în condiţiile favorabile create partidei naţionale de către căimăcămie, rezultatul a fost cu totul deosebit de cel din Ţara Românească. Majoritatea deputaţilor Adunării elective moldovene aparţineau partidei naţionale.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova

Lucrările Adunării elective moldovene au început la 28 decembrie 1858 / 9 ianuarie 1859, sub preşedinţia celui mai în vârstă dintre deputaţi, Petrache Roset Bălănescu. Mitropolitul Sofronie, preşedintele de drept al Adunării, a refuzat să presteze această funcţie într-un moment atât de important în viaţa poporului român, motivând că guvernul provizoriu a făcut „felurite abateri şi violaţii a principiilor hotărâte prin Convenţia din 7/19 august”. Luând această atitudine, mitropolitul urmărea să împiedice activitatea Adunării elective. El acţiona în strânsă legătură cu fostul caimacam Ştefan Catargiu. De-abia în ajunul alegerii domnitorului şi în urma intervenţiei consulului francez, Victor Place, şi când alegerea lui Cuza era asigurată, mitropolitul a acceptat să conducă lucrările Adunării.

Cele mai aprinse discuţii din Adunare s-au purtat în jurul recunoaşterii mandatului de deputat al prinţului Grigore Sturdza, deoarece acesta slujise în armata turcă ca general de divizie sub numele de Muhlis-paşa. Dar, până la urmă, această alegere a fost validată. Chiar unii deputaţi unionişti, Al. I. Cuza şi Mihail Kogălniceanu, urmărind să împiedice o eventuală fuziune a celor două grupări sturdzeşti, au vorbit în favoarea lui Grigore Sturdza. După constituirea legală a Adunării elective, în urma încheierii discuţiilor cu privire la validarea alegerilor, trebuia să se treacă la desemnarea viitorului domn al Moldovei. Cei mai mulţi dintre deputaţi erau partizanii Unirii Principatelor. Principiul Unirii, votat de Adunarea ad-hoc, nefiind luat în consideraţie în totalitatea lui de Conferinţa de la Paris din 1858, a fost repus din nou în discuţie în Adunarea electivă.

Din nou s-a afirmat în şedinţele din 3/15 şi 4/16 ianuarie 1859, în două petiţii şi o propunere semnată de deputaţii Mihail Kogălniceanu, C. Iacovachi, I. Gane, D. Miclescu şi C. Grigore Ghica, că „dorinţa cea mai aprinsă a poporului întreg este tot Unirea Principatelor Moldovei şi a Valahiei sub guvernământul unui principe străin”. Se arăta că domnul care urma să fie ales primea cel mai solemn mandat din partea Adunării, acela de a asigura realizarea Unirii Prin această declaraţie, deputaţii Adunării elective ţineau să afirme încă odată, în faţa întregii Europe, hotărârea lor fermă de a lupta până la capăt pentru înfăptuirea unităţii naţionale. În aceste condiţii, alegerea domnitorului căpăta o semnificaţie deosebită faţă de situaţia din trecut. Dat fiind faptul că majoritatea deputaţilor era formată din unionişti, problema alegerii unui domn care să lupte pentru transpunerea în viaţă a hotărârii Adunării ad-hoc şi a Adunării elective părea să fie uşor de realizat.

După validarea mandatelor, Adunarea electivă număra 55 de deputaţi. Dintre aceştia, 33 erau membri ai partidei naţionale, ceilalţi formau două grupări. O grupare sprijinea pe fostul domnitor Mihail Sturdza, iar a doua pe fiul acestuia, Grigore Sturdza. În rândurile acestor două grupări, cei mai mulţi dintre deputaţi erau conservatori cu idei reacţionare. Conservatorii nu puteau spera să învingă direct decât dacă cele două grupări s-ar fi unit şi ar fi câştigat o parte însemnată din deputaţii partidei naţionale. Dar între partizanii lui Mihail Sturdza şi cei ai lui Gr. Sturdza era imposibil să se ajungă la o înţelegere din cauza dorinţei fiecăruia din ei de a ajunge domn. Partida naţională, deşi avea majoritatea în Adunare, era divizată în mici grupări alcătuite de doi sau trei deputaţi, care-şi aveau fiecare candidatul lor; această situaţie se datora, în bună măsură, compoziţiei sociale eterogene a acestei formaţii politice. Unii deputaţi ai partidei naţionale susţineau că nu trebuia fixat dinainte un singur candidat, lăsând ca alegerea domnitorului să fie deliberată numai de Adunarea electivă, deşi numărul candidaţilor susţinuţi de partida naţională sau de conservatori ajunsese la un moment dat la 38. Pentru a fi asigurat succesul partidei naţionale, s-a ajuns la concluzia, în cele din urmă, că ea trebuia să aibă un singur candidat.

Printre candidaţii cu cele mai multe şanse de a fi ales era Vasile Alecsandri. Dar acesta a renunţat în favoarea lui Costache Negri. Un rol însemnat l-a avut poetul moldovean în a convinge şi pe ceilalţi candidaţi la domnie să-şi retragă candidaturile, pentru a susţine în comun alegerea lui Negri. Singurul care nu s-a raliat cererii lui Vasile Alecsandri a fost Lascăr Catargiu. S-a ajuns astfel în cadrul partidei naţionale la două tabere: a lui Costache Negri şi a lui Lascăr Catargiu, fruntaş al dreptei acestei formaţii politice. Atât Costache Negri, cât şi L. Catargiu erau partizanii Unirii, dar se deosebeau prin ideile lor sociale. În timp ce Negri era pentru împroprietărirea ţăranilor, L. Catargiu, viitorul şef al partidului conservator, se declara potrivnic rezolvării problemei agrare pe această cale. Făcând aluzie la Costache Negri, el spunea că nu-şi va da votul pentru cineva care, ajungând domn, va lua moşiile de la boieri şi le va împărţi ţăranilor. Această declaraţie a boierului moldovean a atras replica imediată şi hotărâtă a lui Mihail Kogălniceanu: „Nici eu nu voi da votul meu domnului Catargiu, care, dacă ar fi domn, m-ar trimite peste hotar, pe mine care sunt pentru împroprietărirea ţăranilor”. Trebuia deci să fie desemnată o altă persoană care să întrunească sufragiul unanim al deputaţilor unionişti.

În acest stadiu se aflau lucrurile când avu loc, în seara zilei de 3/15 ianuarie 1859, o nouă adunare a deputaţilor partidei naţionale într-o încăpere alăturată sălii Elefantului din clădirea cabinetului de istorie naturală. După mai multe ore de dezbateri furtunoase, dar care n-au dus la nici un rezultat, la ora 11 noaptea, Lascăr Rosetti a încuiat uşa camerei unde erau deputaţii, declarând că nimeni nu va pleca înainte de a fi ales candidatul partidei naţionale. Imediat după aceasta, N. Pisoschi l-a propus candidat pe Alexandru Ioan Cuza, care a fost acceptat în unanimitate. Cei 30 de deputaţi prezenţi la şedinţa din 3/15 ianuarie au încheiat şi semnat un proces-verbal prin care se angajau să susţină în şedinţa Adunării elective, „prin vot pe faţă”, candidatura la domnia Moldovei a lui Al. I. Cuza. Prin respingerea de către Adunarea electivă a candidaturii lui Gr. Sturdza s-a mărit numărul partizanilor candidatului grupului unionist, deoarece mulţi dintre partizanii lui Gr. Sturdza erau elemente progresiste, care luptaseră în rândurile mişcării moldovene de la 1848: C. Hurmuzachi, Iorgu Radu, Gr. Balş etc. Aceştia erau duşmani neîmpăcaţi ai alegerii ca domn a lui Mihail Sturdza. Pe acesta chiar partizanii îl vor părăsi în ziua alegerilor.

În ziua de 5/17 ianuarie 1859, Adunarea electivă s-a întrunit spre a alege pe domnitor. Era un singur candidat: Al. I. Cuza. Alegerea s-a făcut prin vot deschis. Al. I. Cuza, întrunind unanimitatea voturilor celor prezenţi - 48 -, a fost proclamat domn al Moldovei de către preşedintele Adunării. După depunerea jurământului, Mihail Kogălniceanu l-a întâmpinat pe domnul ales cu cuvintele simple, dar pline de semnificaţie: „Alegându-te pre tine Domn în România am vroit să arătăm lumii aceia ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou ... Fii dar omul epocii..., fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”.

Pentru prima dată, scria Victor Place, s-a săvârşit o alegere fără să se cheltuiască un singur galben, deşi Mihail Sturdza nu s-a dat îndărăt a oferi mai multe milioane pentru a-şi cumpăra voturile. A fost pretutindeni respins. Consulul francez arăta că „alegerea colonelului Cuza este victoria deplină a ideilor înaintate şi liberale, iar vechiul sistem de corupţie şi-a trăit traiul”. De altfel, dacă compoziţia majorităţii Adunării asigurase alegerea candidatului partidei naţionale, unanimitatea voturilor pe care a dobândit-o Cuza nu a fost datorată unei convertiri politice de ultimul moment a deputaţilor reacţionari, ci ea s-a datorat, în primul rând, presiunii maselor. Consulul britanic Henry A. Churchill mărturisea într-un raport că această atitudine a deputaţilor conservatori moldoveni fusese determinată de presiunea exercitată asupra lor de tribunele Adunării.

Vestea alegerii lui Alexandru Ioan Cuza, cunoscut prin activitatea sa progresistă din trecut, acela care în calitate de pârcălab de Covurlui l-a înfruntat pe caimacamul N. Vogoride, a produs o puternică impresie în rândul maselor. Un contemporan, N. Gane, notează în amintirile sale că „strigătul de entuziasm care izbucni în acele momente din piepturile tuturora nu se poate descrie”. Despre entuziasmul care cuprinsese mulţimea relata şi Victor Place într-o telegramă trimisă contelui Walewski. Dar nu era vorba numai de manifestarea unui entuziasm, legat de alegerea noului domn, ci de puternice demonstraţii pentru Unire, pentru înlăturarea odiosului regim al „trecutului”. Consulul Churchill arăta că între lozincile strigate de mase în cursul demonstraţiilor erau cele de: „Jos boierimea”, „Jos conservatorii”, „Trăiască egalitatea”, „Trăiască Unirea”, „Jos turcii” etc. Masele cereau prin aceasta noului domn împlinirea năzuinţelor lor de eliberare socială şi naţională. Zeci de telegrame veneau din toate colţurile ţării prin care domnitorul era felicitat, făcându-i-se urarea să împlinească „dorinţele publice”.

Îndoita alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în Ţara Românească

Vestea alegerii lui Al. I. Cuza ca domn al Moldovei a fost primită cu o deosebită bucurie şi în Ţara Românească. Ziarul „Românul” din 6/18 ianuarie, deci a doua zi după alegerea domnitorului, în articolul său editorial, saluta evenimentul care avusese loc la Iaşi şi pe domnitorul ales, în numele „presei celei libere”. Pentru ziua de 7/19 ianuarie, membrii partidei naţionale muntene au pregătit un banchet pentru a sărbători alegerea lui Cuza. Soluţia alegerii unui singur domnitor în ambele principate apăruse imediat după ce Conferinţa de la Paris din 1858 nu rezolvase favorabil dorinţa de unire a poporului român, exprimată prin Adunările ad-hoc.

Încă de la 28 octombrie / 9 noiembrie 1858, Ongley raporta de la consulatul englez din Iaşi ambasadorului englez de la Constantinopol, Bulwer, că unii partizani ai lui N. Golescu ar proiecta alegerea aceluiaşi domn în cele două principate. După alegerea lui Cuza, fostul caimacam Anastase Panu îndemna pe domn să meargă la Bucureşti cu armata şi guvernul pentru a realiza Unirea celor două principate. În aceeaşi vreme, fostul candidat la domnia Moldovei, Gr. Sturdza, declara lui Cuza că este gata să-i dea concursul „spre a fi ales M.-Sa şi în Valahia”. Imediat după alegerea lui Cuza, Buol, ministrul de Externe al Austriei, telegrafia ambasadorului său la Paris la 6/18 ianuarie: „Cuza a fost ales domn al Moldovei şi va fi de asemenea şi în Valahia”. De altfel, acelaşi ministru prevedea încă din 1858 că „alesul unuia din principate avea să fie şi alesul celuilalt”.

Într-o scrisoare trimisă de D.A. Sturdza către Al. G. Golescu, descriindu-i acestuia procedura folosită de Adunarea electivă pentru alegerea lui Al. I. Cuza, se arăta că moldovenii doreau, ca şi muntenii, să adopte aceleaşi instrucţiuni pentru alegerea domnitorului, să adopte ad litteram actul de mulţumire către curtea suzerană şi puterile garante şi să reînnoiască votul pentru Unire aşa cum au făcut şi moldovenii. D.A. Sturdza, exprimând dorinţa unioniştilor din Iaşi, este firesc ca această opinie să fi fost împărtăşită şi de delegaţia moldoveana plecată la Constantinopol. Membrii acestei delegaţii, în drum spre Constantinopol pentru a notifica alegerea lui Cuza, ajunşi la Bucureşti în ziua de 14/26 ianuarie au stat aici patru zile, unde li s-a făcut o primire călduroasă. La banchetul oferit acestei delegaţii s-au rostit discursuri pentru Unirea Principatelor, pentru membrii fostei caimacamii, pentru guvernul moldovean, „care a ştiut a ridica cel dintâi stindardul naţional”. Ziarul „Românul” îşi exprima regretul că la acest banchet n-a participat nici unul din consuli, „căci ar fi avut... dovada cea mai pipăită că nici o putere omenească nu va mai putea în viitor despărţi ceea ce este unit pentru eternitate”.

Delegaţii moldoveni, Costache Negri, N. Catargiu şi N. Mavrichi, au avut consfătuiri cu reprezentanţii partidei naţionale muntene, unde trebuie să se fi pus şi problema Unirii, deocamdată în persoana aceluiaşi domnitor. Dimitrie Bolintineanu, biograful lui Cuza, arată că misiunea delegaţiei moldovene la Bucureşti era de „a scruta ideea dacă este putinţă a veni la unirea ţărilor, cel puţin, prin alegerea domnului Moldovei de domn al Ţării Româneşti”. Şi Vasile Alecsandri, într-o scrisoare cu data de 20 ianuarie / 1 februarie 1859 adresată lui George Sion, referindu-se la postul de reprezentant al Moldovei la Bucureşti, arăta că pentru moment nu s-a făcut nimic, dar că „pe urmă vom vedea, când se va hotărî soarta Ţării Româneşti, de va fi nevoie sau nu de un asemenea post”.

Formula dublei alegeri reprezenta, prin urmare, o posibilitate de a se ajunge în condiţiile istorice de atunci la Unire. Dar în calea ei se ridicau încă mari obstacole. Adunarea electivă munteană era dominată de o majoritate conservatoare, care-şi avea candidaţii ei la domnia Ţării Româneşti, iar partida naţională munteană, de altfel în minoritate în Adunare, nu se putuse fixa asupra unui singur candidat. Deşi discutată, formula îndoitei alegeri nu era adoptată de nici una dintre cele două mari partide din Ţara Românească în preajma deschiderii Adunării. Ea a fost impusă în cursul bătăliei pentru domnie din 22-24 ianuarie / 3-5 februarie 1859. Dacă conservatorii ostili sau indiferenţi faţă de Unire nu voiau să renunţe la candidaţii lor, partida naţională munteană şi îndeosebi latura ei liberal-radicală voia să păstreze pentru sine puterea, numind un domn - socotit provizoriu - din rândurile ei şi ea nu vedea încă în îndoita alegere calea cea mai nimerită pentru realizarea votului privind Unirea al Adunărilor ad-hoc.

După Beclard, voturile se împărţeau în modul următor în Adunarea electivă de la Bucureşti: 30 pentru Gheorghe Bibescu, 23 pentru Barbu Ştirbei, 18 pentru N. Golescu, 6 pentru Alexandru Ghica şi 5 pentru Ioan Cantacuzino, ultimii doi acum aliaţi ai partidei naţionale, în alegerea domnitorului Ţării Româneşti se înfruntau fracţiunile conservatoare reacţionare, în frunte cu Bibescu şi Ştirbei, cu partida naţională, a cărei stângă, liberalii radicali, conta pe sprijinul populaţiei Bucureştilor. Stânga partidei naţionale trebuia să ducă lupta pe două căi pentru a putea alege domn” pe unul din rândurile ei: a adânci diviziunea în rândurile fracţiunilor conservatoare şi a face apel la masele populare. Fostul domn şi caimacam, Alexandru Ghica, care n-avea şanse să fie ales domn, cât şi nepotul său, D. Ghica, aliaţi acum ai partidei naţionale, urmăreau să împiedice alegerea lui Bibescu sau a lui Ştirbei de către majoritatea conservatoare a Adunării. Această situaţie va fi folosită de liberalii radicali. În aceste condiţii se deschidea Adunarea electivă la 22 ianuarie / 3 februarie 1859. Partida naţională era în minoritate, dar nici partizanii lui Bibescu nu puteau forma majoritatea dacă nu se uneau cu acei ai lui Ştirbei.

Adunarea şi-a început lucrările luând în discuţie, la cererea hotărâtă a opoziţiei, flagrantele ilegalităţi electorale săvârşite cu aprobarea tacită a căimăcămiei. Deputaţii opoziţiei cereau eliminarea din Adunare a celor aleşi prin fraudă. Ei se bucurau de puternicul sprijin al maselor, care înconjurau din toate părţile Adunarea şi pătrunseseră chiar în sala de şedinţe, în tribune, unde aplaudau cu putere şi susţineau pe deputaţii membri ai partidei naţionale. După cum observa N.T. Orăşanu, „dreapta, cu toată majoritatea ei, ceda pas cu pas tărâmul ce câştigase la alegeri minorităţii de stânga”, căci poporul era acum „o mare vie ale carii valuri abia se putea mişca şi care ameninţa să năvălească pe uşi şi pe ferestre în Cameră ca să-şi susţie drepturile şi principiul său”. Beclard arăta că în timpul şedinţei poporul ajunsese până la băncile deputaţilor, amestecându-se cu aceştia. Dar, cu toate excluderile deputaţilor nelegal aleşi, rămăsese încă posibilitatea unei majorităţi Bibescu-Ştirbei. Totuşi, majoritatea suferise o mare înfrângere; ea putea să constate că, prin intervenţia poporului, puterea ce i-o conferea numărul de deputaţi era spulberată.

Presiunea maselor a determinat cursul desfăşurării evenimentelor de la 22-24 ianuarie / 3-5 februarie 1859. Orăşenii bucureşteni şi ţăranii ilfoveni veniţi în Capitală sub conducerea lui Mircea Mălăeru, fostul deputat clăcaş în Adunarea ad-hoc, au împiedicat alegerea la domnie a unui candidat reacţionar şi au impus soluţia îndoitei alegeri. Mălăeru a depus o vie acţiune de propagandă în satele din preajma oraşului şi efectele acesteia nu putuseră fi stăvilite prin represiunile brutale ale autorităţilor reacţionare. Consulul Franţei aprecia că în oraş pătrunseseră până la 5.000 de ţărani2. Masele orăşeneşti au avut însă rolul hotărâtor, atât prin număr cât şi prin combativitate. În fruntea acestora s-au evidenţiat din primele momente muncitorii şi meseriaşii. Orăşanu relevă rolul hotărâtor pe care l-au avut în prima zi a deschiderii Adunării calfele de cizmari. Măcelarii şi tabacii s-au numărat şi ei în primele rânduri ale luptătorilor pentru Unire. Exprimând teama de muncitori, un memoriu reacţionar contemporan amintea „lucrătorii turburători” prezenţi în preajma Adunării în timpul frământatelor zile din ianuarie 1859. Prin presiunea lor, masele orăşeneşti şi ţărăneşti au constituit elementul motor în desfăşurarea evenimentelor de la începutul anului 1859.

În rândurile partidei naţionale, cele mai multe şanse pentru a fi desemnat candidat unic le avea N. Golescu. Numele acestuia fusese, de altfel, popularizat şi mulţimea a manifestat pentru Golescu până în seara zilei de 23 ianuarie / 4 februarie, în această zi au avut loc dezbateri furtunoase în Adunare pentru definitivarea contestaţiilor. Mulţimea a înconjurat dealul Mitropoliei şi a pătruns în număr mare în curtea unde se afla Adunarea. Consulul austriac, Eder, o aprecia la 10.000 - 12.000 de oameni. Se afla în rândurile mulţimii un mare număr de ţărani şi lucrători. Aducându-se un batalion de soldaţi, masele populare au început să se frământe şi să strige: „Afară oştirea, jos tiranii, trăiască libertatea!”. Deputaţii opoziţiei au cerut cu energie, ameninţător chiar, îndepărtarea armatei, deoarece Adunarea nu putea delibera sub presiunea ei. La ameninţarea mulţimii s-a dat ordin armatei să se retragă. Oraşul trecea prin momente de adânci frământări. Mase mari de oameni parcurgeau străzile oraşului până târziu noaptea. Un grup de dorobanţi a fost dezarmat, iar administratorul judeţului Ilfov, căutat acasă de mulţime, a trebuit să fugă de teama maselor. Sub presiunea acţiunilor cu caracter revoluţionar ale maselor, care depăşeau înseşi planurile partidei naţionale, deputaţii Adunării, reprezentanţi ai celor două clase posedante, considerau acum necesar pentru interesele lor să ajungă la un compromis.

În seara şi noaptea zilei de 23 ianuarie / 4 februarie 1859 s-a ajuns la găsirea soluţiei. Deputaţii majorităţii s-au întrunit în casa Oteteleşeanu sub profunda impresie a celor petrecute în cursul şedinţei Adunării elective. Intraţi în panică, se gândeau să nu mai participe la şedinţa de a doua zi şi, prin Barbu Catargiu, au înştiinţat despre aceasta pe consulii puterilor garante. Dar aceştia n-au împărtăşit punctul de vedere al majorităţii conservatoare şi au socotit că ar fi o greşeală retragerea din Adunare. Singur consulul Austriei opina pentru strămutarea lucrărilor Adunării în alt oraş, spre a scăpa de presiunea poporului. În acest timp, deputaţii partidei naţionale şi mai mulţi partizani din afara Adunării s-au întrunit într-o sală a hotelului „Concordia”, unde au început discuţiile cu privire la fixarea candidatului pe care să-l susţină în şedinţa de a doua zi. S-a luat în considerare şi sugestia majorităţii conservatoare, comunicată partidei naţionale de către Barbu Catargiu şi Apostol Arsache, ca fiecare dintre cele două tabere să renunţe la candidatul lor, adică la Bibescu şi Ştirbei de o parte şi N. Golescu şi A. Ghica de cealaltă parte. D. Ghica, convingându-se că în aceste condiţii candidatura lui era exclusă, a propus Unirea celor două ţări prin alegerea lui Cuza; astfel, în mod firesc, s-a impus soluţia îndoitei alegeri. După discuţii furtunoase - fraţii Brătianu şi C.A. Rosetti la început s-au opus -, la ora două noaptea, s-a luat hotărârea să fie susţinută candidatura la domnia Ţării Româneşti a alesului Moldovei.

După deschiderea şedinţei Adunării elective, sâmbătă 24 ianuarie / 5 februarie, la orele 11, deputatul Vasile Boerescu, reprezentant al partidei naţionale, a cerut preşedintelui o şedinţă secretă pentru a face o propunere. El a arătat că pentru a triumfa principiul Unirii trebuia sprijinită candidatura domnului Moldovei, Al. I. Cuza. S-a redactat un act semnat de toţi cei prezenţi în sensul că vor vota ca domn în mod unanim pe Cuza. Era o înţelegere care reprezenta în primul rând o înfrângere a reacţiunii conservatoare. Evident că deputaţii majorităţii conservatoare au acceptat această situaţie înspăimântaţi de ameninţarea poporului. Acest lucru este arătat şi de Valentineanu: unul din „tribunii” poporului, partizan al liberalilor radicali: „Hotărârea care se luase de comitetul liberal unionist era ca, îndată ce conservatorii sau albii din Cameră ar persista în alegerea lui Bibescu-vodă, poporul din dealul şi curtea Mitropoliei, unit cu poporul de la Filaret, să năvălească în Cameră şi să o silească a proclama de ales pe alesul camerei Moldovei”. La acordul „minorităţii” cu majoritatea deputaţilor contribuise însă în bună măsură şi tendinţa - vădită şi în 1857, în Adunările ad-hoc - de realizare a unui compromis între cele două clase posedante.

În dimineaţa zilei de 24 ianuarie a avut loc o înţelegere între liberalii radicali şi prefectul de poliţie, colonelul Caragea, pe care Rosetti o publicase într-o foaie volantă, în care se anunţa că s-a hotărât de Adunare ca „nici oştirea, nici publicul să nu se mai strângă în jurul ei”. Orăşanu scria că i s-a cerut de către deputaţii liberali radicali ca cea mai mare parte a poporului să meargă pe dealul Filaretului, de unde va fi chemat în caz de nevoie. Consulii au fost surprinşi de „liniştea adâncă” din curtea Mitropoliei. Chiar consulul austriac, Eder, recunoştea că poporul se retrăsese departe; doar când trecea vreun boier la Adunare i se striga: „hoţule!”. Măsurile luate de liberalii radicali pentru a fi retrasă armata şi masele populare din jurul Adunării aveau drept scop de a nu da reprezentanţilor marilor puteri motive pentru anularea alegerilor; totodată, aceste măsuri reflectau dorinţa liberalilor radicali de a limita acum lupta maselor. Terminându-se şedinţa secretă, deputaţii au revenit în sala Adunării şi au votat, după validare, în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza.

După proclamarea rezultatului a luat cuvântul din nou Vasile Boerescu, pentru a preîntâmpina obiecţiile eventuale ale marilor puteri ostile Unirii, mai ales ale Austriei şi Turciei. El a subliniat legalitatea actului de la 24 ianuarie 1859, arătând că votul dat nu numai că „nu este în nimic contrariu literei Convenţiei”, dar, „din contra, este absolut conform cu spiritul său”. Vestea proclamării lui Al. I. Cuza ca domn şi al Ţării Româneşti a străbătut cu iuţeala fulgerului peste tot cuprinsul” Capitalei. Entuziasmul era de nedescris. Mulţimea cânta şi juca „la toate răspântiile” Hora Unirii în sunetul muzicii militare şi la lumina torţelor. Mari manifestări populare au avut loc în toate oraşele. Îndoita alegere a produs o adâncă satisfacţie şi în Transilvania. „Când s-a ales Cuza domn - scria Alexandru Papiu-Ilarian -, entuziasmul la românii Transilvaniei era, poate, mai mare decât în Principate”.

Înfăptuirea Unirii prin îndoita alegere a avut un puternic ecou în întreaga Europă, şi îndeosebi în cercurile democratice. În Sovremennik, Dobroliubov a scris următoarele: „Conferinţa de la Paris a făcut numai un pas spre Unirea Principatelor. Unirea lor definitivă într-un singur stat independent a rămas, ca şi în trecut, o dorinţă a poporului, o dorinţă care a fost exprimată de atâtea ori în istoria lui şi care se manifestă astăzi din nou în alegerea unui singur domnitor pentru ambele principate”. La rândul său, Cernâşevski a descris evenimentele care duseseră la îndoita alegere şi a subliniat rolul hotărâtor jucat de masele populare. Comentând evenimentul de la 24 ianuarie, Kossuth remarca: „Un astfel de spirit e necesar ca un popor să întemeieze o patrie sau, dacă a pierdut-o, să şi-o recâştige”.

Istoriografia burgheză n-a tratat ştiinţific problema îndoitei alegeri. Ea a estompat rolul maselor în favoarea anumitor personalităţi, iar desfăşurarea evenimentelor a fost prezentată deseori tendenţios. Nicolae Iorga atribuia fără temei sentimente patriotice conservatorilor moldoveni, care îl votaseră pe Alexandru Ioan Cuza, fără a remarca presiunea maselor, exercitată şi la Iaşi, nu numai la Bucureşti. După A.D. Xenopol, rolul principal l-ar fi jucat în 1859 hazardul, sau, cum scria el, „norocul cel bun”. Deşi el amintea de „lumea nesfârşită” care a asistat la alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei, nu-i înţelegea însă rostul. Dar dacă Xenopol a scos cel puţin în relief presiunea exercitată de mase la Bucureşti, Nicolae Iorga afirma în 1934 că actul îndoitei alegeri se săvârşise „cuminte, aşezat, fără zgomot..., printr-una din acele sfinte îmbrăţişări tăcute”. În Istoria românilor însă, Iorga recunoaşte presiunea maselor, dar o apreciază defavorabil, vorbind de o „zi urâtă”.

Alegerea lui Al. I. Cuza ca domn nu însemna numai triumful ideii Unirii, ci şi un pas important în lupta poporului pentru progres. Marx arăta, în 1860, că alegerea lui Cuza în Moldova şi Ţara Românească a pecetluit unirea „naţiunii române”. Nu a fost o simplă alegere la domnie, căci Unirea a constituit un pas deosebit de important în istoria României, având adânci urmări pe plan politic, economic, social. Unirea a fost primul pas pe calea înfăptuirii statului unitar român, premiza cuceririi independenţei şi suveranităţii României în 1877. Pe de altă parte, odată cu începutul constituirii statului naţional odată cu punerea bazelor pentru câştigarea independenţei, actul de la 24 ianuarie / 5 februarie 1859 a grăbit consolidarea orânduirii capitaliste şi dezvoltarea forţelor de producţie.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, prin care s-a înfăptuit Unirea, a fost opera maselor populare, adevăratele făuritoare ale statului naţional. „Unirea - spunea pe drept cuvânt Mihail Kogălniceanu în 1863 - eu nu recunosc nimănui dreptul să zică că-i actul său individual, proprietatea sa exclusivă; Unirea e actul energic al întregii naţiuni române...”. Înfrântă, boierimea a trebuit să cedeze, dar burghezia, care nu voia să distrugă clasa adversă, ci doar să-i smulgă întâietatea în viaţa publică, s-a mulţumit cu îndoita alegere şi, temătoare de intervenţie externă, dar mai ales de revoluţie, a frânat avântul maselor, în loc de a-l folosi pentru grăbirea ritmului luptei pentru progres.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Proiectele de realizare a statului român modern (secolul al XVIII-lea – 1859)

Condiţiile care au dus la naşterea României moderne sunt legate atât de transformările suferite de …