Ungurii, secuii şi saşii în perioada marilor migraţii

Instalaţi în Câmpia Pannonică la sfârşitul secolului al IX-lea, maghiarii, numiţi mai târziu unguri, şi-au început expansiunea spre răsărit unde s-au lovit de rezistenţa armată a populaţiilor slave, turanice şi româneşti din interiorul şi exteriorul arcului carpatic. În această expansiune s-au bizuit pe secui şi pe saşi. Cucerirea maghiară a grăbit procesul de cristalizare politică din Transilvania ducând la constituirea voievodatului.

Ungurii

Venind dinspre regiunile Munţilor Altai, maghiarii, de origine fino-ugrică, au înaintat spre apus ocupând succesiv ţinuturile de stepă între cursul mijlociu al Volgăi şi Munţii Ural, apoi cele dintre Nipru şi Don, pentru a ajunge în nordul Mării Negre.

Sub conducerea lui Arpad au părăsit şi această regiune şi, traversând Carpatii Nordici, s-au aşezat în Câmpia Pannonică, într-o regiune numită Ţara Ugvarului, de unde şi denumirea de unguri dată noilor veniţi. Reunite într-om stat, triburile maghiare au întreprins numeroase expediţii de jaf spre apusul Europei, cărora le-a pus capăt Otto cel Mare în lupta de la Lechfeld.

Spre sud au fost întâmpinaţi de bizantini, iar spre est au dat peste români şi slavi aflaţi în plin proces de structurare politico-statală. Gesta Hungarorum, cronica notarului anonim al regelui Bela, menţiona existenţa la sfârşitul secolului al IX-lea a trei ducate sau voievodate: ale lui Gelu, Glad şi Menumorut.

Pe măsura înaintării iniţiate de Ştefan spre centrul şi sudul Transilvaniei, maghiarii au anihilat structurile politice autohtone, la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea cucerirea Transilvaniei fiind încheiată. Contactul dintre populaţia româno-slavă şi unguri poate fi pus în evidenţă printr-o serie de influenţe lingvistice reciproce.

Secuii

Extinderea stăpânirii Regatului maghiar până la limita Carpaţilor Meridionali şi Răsăriteni s-a făcut cu aportul secuilor. Înrudiţi cu maghiarii şi luptători de avangardă ai acestora în perioada cuceririi Pannoniei, secuii au fost instalaţi în Transilvania mai întâi în Bihor, apoi pe Mureş şi pe Târnave, iar la începutul secolului al XIII-lea în curbura Carpaţilor pentru apărarea trecătorilor şi graniţelor.

Cronicarul Simon de Keza ne relatează că ei au convieţuit paşnic cu populaţia românească din Transilvania, împrumutând multe elemente de civilizaţie ca portul, scrisul şi felul de a-şi face casele. Cunoscând iniţial o organizare gentilic arhaică pe triburi şi neamuri împărţite pe ramuri, secuii au evoluat treptat spre o organizare proprie de tip feudal, bazată pe respectarea autonomiei recunoscute de regalitatea maghiară.

Saşii

Coloniştii germani cunoscuţi în general sub denumirea de saşi au sosit în Transilvania în grupuri mici şi s-au aşezat în regiunea Orăştiei, Sibiului, a Târnavelor şi în Ţara Bârsei, ajungând în nord până în regiunea Bistriţei-Năsăud. Veniţi de prin părţile Flandrei, ale Rinului mijlociu şi ale Saxoniei, au primit proprietăţi întinse şi privilegii şi şi-au întemeiat aşezări proprii, având o contribuţie însemnată la dezvoltarea comerţului, a meşteşugurilor şi a mineritului.

Oraşe ca Sibiu (Hermannstadt), Braşov (Kronstadt), Sighişoara (Schessburg), Mediaş, Bistriţa, întemeiate de ei, au cunoscut o puternică înflorire. Organizarea autonomă a saşilor, dependenţa directă de regalitatea maghiară şi libertăţile de care s-au bucurat au fost consemnate în Bula de aur a saşilor sau Andreanum, emis de regele Andrei al II-lea, în care sunt cuprinse şi importante ştiri referitoare la românii din acel teritoriu.

Pentru a opri invaziile cumanilor stabiliţi la sud de Carpaţi şi a deschide calea expansiunii maghiare peste munţi, regele Andrei al II-lea a instalat în Ţara Bârsei Ordinul cavalerilor teutoni. Aceştia, intrând în conflict cu Regatul maghiar, au părăsit la scurt timp Transilvania, urme ale trecerii lor fiind cetăţile Feldioara şi Codlea.

În temeiul unui privilegiu din 1247 a fost adus la Severin un detaşament al Ordinului cavalerilor ioaniţi cu misiunea de a apăra regatul împotriva tătarilor şi de a participa la expediţiile organizate la sud de Dunăre. Cavalerilor Sf. Ioan le era destinat un vast teritoriu (Ţara Severinului), pe care din motive nelămurite l-au ocupat doar efemer.