Un model impus în România – „democraţia populară”

23 august şi consecinţele

La 23 august 1944 avea loc o lovitură de stat în România. Mareşalul Ion Antonescu şi ceilalţi membri ai guvernului au fost arestaţi. Exercitându-şi prerogativele constituţionale, regele Mihai I l-a numit prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu. Noul guvern era compus din militari, dar îi includea şi pe reprezentanţii Blocului Naţional Democrat ca miniştri fără portofoliu: Iuliu Maniu - PNŢ, C.I.C. Brătianu - PNL, Constantin Titel Petrescu - PSD, Lucreţiu Pătrăşcanu - PCR. La orele 22 a fost radiodifuzată „Proclamaţia regelui Mihai către ţară”.

Actul de la 23 august 1944 a fost urmat de eliberarea teritoriului naţional şi, apoi, de participarea la războiul antihitlerist. Însă România a evoluat într-o direcţie contrară intereselor ei. Cu acordul tacit al Marii Britanii şi al Statelor Unite, a fost instaurat un regim politic şi economic aservit Uniunii Sovietice. Din seara zilei de 23 august, sovieticii s-au găsit în faţa unei noi situaţii politice în România. Noul guvern român nu se constituise sub protecţia Armatei Roşii. Dimpotrivă, era sprijinit de principalele partide politice şi era decis să restabilească monarhia constituţională şi regimul parlamentar. Stalin avea însă alte gânduri. El urmărea să impună regimuri comuniste în toate ţările est-europene unde înaintase Armata Roşie.

Un astfel de regim a fost instaurat în România în patru etape:

I. 6 martie 1945 - impunerea guvernului Petru Groza, controlat de PCR şi susţinut de sovietici;

II. 19 noiembrie 1946 - falsificarea alegerilor în favoarea comuniştilor;

III. iulie - octombrie 1947 - dizolvarea PNŢ şi procesul liderilor săi;

IV. 30 decembrie 1947 - abdicarea silită a regelui Mihai.

Mijloacele prin care URSS a stabilit o zonă de influenţă proprie în Europa au fost aproximativ aceleaşi şi la fel de complexe în toate cazurile ţărilor sovietizate.

Manevrele diplomatice

Cu prilejul conferinţelor de la Teheran, Ialta, Potsdam sau în timpul unor întâlniri neoficiale, Stalin a reuşit să-şi impună punctul de vedere în faţa aliaţilor occidentali, care au înţeles să salveze unele ţări prin sacrificarea altora în favoarea sovieticilor. Acesta este sensul faimoasei tocmeli între Churchill şi Stalin. „Acordul de procentaj”, stabilit la 9 octombrie 1944 la Moscova, lăsa România în proporţie de 90% în sfera de influenţă a URSS.

Sprijinul activ al cominterniştilor

În perioada războiului, Moscova a instruit şi a pregătit militanţi comunişti care să preia responsabilităţile unor guverne prosovietice. Echipa moscovită din România avea în frunte pe: Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnăraş etc.

Omniprezenţa Armatei Roşii

Armata Roşie a reprezentat principalul mijloc prin care Stalin a reuşit să realizeze un raport de forţe favorabil Uniunii Sovietice. În România, ocupată ca şi alte state din zonă de Armata Roşie, comportamentul sovieticilor a încălcat voinţa românilor. Andrei Vâşinski, viceministrul afacerilor străine, trimis în România în februarie 1945, a intervenit în toate domeniile, mai ales în cele politice.

El a cerut regelui Mihai demiterea guvernului Rădescu şi formarea unui guvern al Frontului Naţional Democrat. Armata Roşie nu a ezitat să facă presiuni, însemnând abuzuri şi violenţe, asupra populaţiei civile şi să îndepărteze liderii politici anticomunişti. Sub ameninţare, guvernul de coaliţie prezidat de generalul Rădescu a fost înlocuit de guvernul Petru Groza, controlat de comunişti.

Folosirea PCR pentru acapararea puterii

În perioada 1944-1945, România, la fel ca şi celelalte ţări ocupate de sovietici, a fost supusă unui proces de pre-comunizare. Au fost constituite guverne de coaliţie provenite din „fronturi”, în octombrie 1944 s-a înfiinţat Frontul Naţional Democrat, format din PCR şi PSD. Reprezentanţii acestuia au intrat în al doilea guvern Sănătescu (noiembrie-decembrie 1944) şi în guvernul generalului N. Rădescu (decembrie 1944 - martie 1945). „Fronturile” şi „guvernele de uniune” au îngăduit comuniştilor să controleze sectoarele-cheie, în special armata, justiţia şi internele.

Încă din timpul celui de-al doilea guvern Sănătescu, reprezentanţii PCR au obţinut portofoliile justiţiei (L. Pătrăşcanu), transporturilor (Gheorghe Gheorghiu-Dej) şi postul de subsecretar de stat la ministerul de Interne (Teohari Georgescu). Odată instalaţi în aceste posturi-cheie, ei au invocat argumentul epurării antifasciste şi au reuşit să reorganizeze, conform propriilor interese, principalele instituţii (poliţia, justiţia şi administraţia).

În România, arestările pentru colaboraţionism, condamnările şi deportările în Uniunea Sovietică au dus la terorizarea şi anihilarea întregii clase politice. Ţinta campaniei au constituit-o înaltele oficialităţi din guvernul Antonescu şi funcţionarii. Arestarea lor prezenta avantajul de a slăbi opoziţia, pentru că doar guvernul hotăra cine era şi cine nu era „criminal de război”. Procesul lui Ion Antonescu şi Mihai Antonescu a început la 4 mai 1946. La 17 mai 1946, curtea i-a declarat pe acuzaţi vinovaţi şi i-a condamnat la moarte. Amândoi au fost executaţi la 1 iunie 1946.

Eliminarea elitei societăţii civile a fost dublată, încă de la eliberare, de o vastă acţiune de dezmembrare şi infiltrare a partidelor necomuniste. Astfel, în guvernul prezidat de Petru Groza, Gheorghe Tătărescu, liberal disident, a fost numit ministru de externe, iar Anton Alexandrescu, disident al PNŢ, a ocupat postul de ministru al cooperativelor.

Următorul pas, la o oarecare distanţă în timp, a fost lichidarea oricărei opoziţii din partea unor partide sau personalităţi politice respectate. În urma unei acţiuni provocatoare bine organizate, căreia i-au căzut victimă liderii P.N.Ţ (înscenarea de la Tămădău), guvernul a avut motivul să dizolve PNŢ la 30 iulie 1947. Conducătorii naţional-ţărănişti, în frunte cu ruliu Maniu, au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Dispărea astfel principalul partid politic ataşat democraţiei şi adversar redutabil al totalitarismului comunist.

Procesul liderilor PNŢ a fost urmat de o campanie dură împotriva lui Gheorghe Tătărescu. Parlamentul i-a dat un vot de blam, ceea ce a determinat demisia colegilor săi de partid din guvernul Petru Groza în noiembrie 1947.

Manipulări abile

O altă trăsătură a perioadei 1945-1947 este amestecul de manipulare şi acţiuni legale. Se observă o grijă deosebită pentru salvarea aparenţelor, fie prin păstrarea secretului acţiunilor ilegale, fie dând un aspect legal presiunilor sau intervenţiilor în forţă. Aceasta explică de ce comuniştii s-au străduit să câştige alegerile, prin orice fel de mijloace.

Guvernul Petru Groza a adoptat o nouă lege electorală la 15 iunie 1946, care excludea de la vot orice persoană suspectă de a fi colaborat cu fascismul. Frauda electorală a jucat un rol deosebit, dar atunci nu a putut fi dovedită formal. Era aplicat principiul lui Stalin, conform căruia „Nu contează cine şi cum votează, ci cine numără voturile”.

Alegerile de la 19 noiembrie 1946 s-au desfăşurat într-o atmosferă de tensiune maximă. Rezultatele indicau o victorie categorică a Blocului Partidelor Democrate (PCR, PSD, PNL - Gh. Tătărescu, PNŢ - Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular), cu aproximativ 70% din voturi. Dar dovezile descoperite după 1989 arată că în realitate alegerile au fost câştigate de PNŢ.

Încheierea procesului

Fiecare an de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a marcat o etapă în construirea edificiului stalinist în Europa de Est. 1947 reprezintă pentru România anul ultimelor retuşuri. Pe măsură ce comuniştii se îndreptau spre monopolul asupra puterii politice, monarhia devenise, în opinia lor, o anomalie. Partidul Comunist Român se temea că acest ultim vestigiu al vechii ordini ar putea să devină un centru de opoziţie în noua societate.

În acest context, comuniştii au făcut ultimul pas în asigurarea dominaţiei lor asupra ţării, forţându-l pe regele Mihai să abdice la 30 decembrie 1947 şi să părăsească ţara. Proclamarea Republicii Populare Române în aceeaşi zi a reprezentat punctul culminant al campaniei pentru preluarea puterii.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …