Un dureros bilanţ dar şi o mare izbândă a poporului român după primul război mondial

Marea conflagraţie mondială de la începutul secolului XX a ţintuit omenirea sub puternica sa tensiune mai bine de 4 ani. Cele peste 29 de state angajate în timpul războiului pe diferite fronturi de luptă, totalizând un număr de peste un miliard şi jumătate de locuitori, au avut de suportat considerabile pierderi materiale şi umane în proporţii uriaşe, fără precedent în istorie. Operaţiile militare desfăşurate în numeroase zone ale Terrei, au angajat o armată în efectiv de aproximativ 70 de milioane de oameni, consumând bunuri materiale în valoare de cea 208 miliarde dolari.

Sângerosul măcel a lăsat în urma sa un tragic bilanţ de victime omeneşti, constând din peste 12 milioane de morţi, 19 milioane de răniţi, 3,5 milioane de invalizi, la care se adaugă peste 10 milioane de victime produse în rândurile populaţiei civile, unde mortalitatea a crescut de la 14% în 1916 la 37% în 1918, datorită foametei, epidemiilor, bombardamentelor, utilizării criminalului mijloc de ucidere prin răspândirea de obiecte otrăvite sau microbi în rândurile cetăţenilor, cum şi practicilor dictatoriale de teroare, execuţii utilizate de inamic în teritoriile ocupate.

Valoarea distrugerilor materiale din timpul războiului s-a ridicat la cifre astronomice, provocând o gravă dezechilibrare economică pe plan mondial. Costul general al războiului a însemnat 30% din bogăţia naţională a Franţei, 22% din aceea a Germaniei, 32% din aceea a Angliei, 28% din aceea a Italiei şi 9% din aceea a Statelor Unite. Privit în ansamblul lui, războiul cu întregul său cortegiu de distrugeri şi suferinţe reliefează o dureroasă tragedie, prin care a trecut omenirea la începutul acestui veac.

Pe fondul impresionantelor cifre se înscriu şi sacrificiile enorme ale poporului român care, aşa cum s-a arătat, a luat parte la conflagraţie determinat de acea stringentă necesitate istorică a desăvârşirii statului naţional unitar. Jertfa de sânge şi eforturile materiale ale românilor făcute în primul război mondial în scopul împlinirii marelui ideal au atins cele mai mari proporţii cunoscute în întreaga sa istorie milenară.

Se ştie că în scurgerea timpului, poporul român a fost nevoit să suporte povara unor apăsătoare obligaţii faţă de unele puteri externe, în contextul raporturilor ce au existat de-a lungul timpului între acestea şi ţara noastră. În urma unor profunde şi ample investigaţii ştiinţifice, având la bază importante izvoare documentare, studii recente, de o remarcabilă valoare istorică şi informaţională, au dezvăluit o bună parte din fabuloasele sume ce s-au scurs în decursul secolelor din avuţia ţării în vistieriile otomană, habsburgică şi ţaristă sau echivalentul pagubelor materiale provocate poporului român de către puterile străine în diferite împrejurări legate mai ales de războaie şi invazii pe pământul Daciei străbune, momentele de vârf constituindu-le cele două conflagraţii mondiale.

S-a stabilit, astfel, că suma plătită de Muntenia ca tribut Imperiului otoman între anii 1415-1858 se ridică la 664.167.536 lei aur, sumă care transformată în cantitate de aur echivalează cu 214.194 kg aur; Moldova a plătit ca tribut Porţii otomane, în perioada 1456-1858, suma de 322.532.000 lei aur, echivalând cu 104.338 kg aur; Transilvania, în timpul cât a stat sub ocupaţie otomană a plătit suma de 25.108.000 lei aur, care echivalează cu 8.097 kg aur. Între anii 1859-1877 (de la Unirea Principatelor şi până la cucerirea independenţei absolute), România a mai achitat faţă de Poartă suma de 44.615.000 lei aur, echivalând cu 14.392 kg aur.

Suma totală plătită de Muntenia, Moldova şi Transilvania Imperiului otoman ca tribut s-a ridicat la 1.056.305.780 lei aur, echivalând cu 24.294.900.000 lei actuali sau 341.021 kg aur. Imperiul habsburgic a realizat între anii 1687-1918, printr-o diversitate de căi în timpul dominaţiei sale asupra Transilvaniei, Banatului, Olteniei şi Bucovinei, suma de 2.450.000.000 lei aur, echivalând cu 857.500 kg aur sau 56.350.000.000 lei actuali. Faţă de Imperiul ţarist, Moldova şi Muntenia au suportat între anii 1789-1854 obligaţii în bani şi produse care s-au ridicat la valoarea de 200.000.000 lei aur, echivalând cu 64.516 kg aur, sau 4.600.000.000 lei actuali.

Între anii 1916-1944 profiturile capitalului străin şi daunele de război suportate de România s-au cifrat la suma de 894.100.000.000 lei actuali, echivalând cu 12.564.217 kg aur. Din această sumă, peste 31 miliarde lei aur echivalând cu 700.000.000.000 lei actuali reprezintă numai valoarea pagubelor care au fost cauzate statului român şi civililor în perioada primului război mondial. Valoarea totală a exploatării străine exercitată pe seama poporului român, aşa cum rezultă din sursele documentare cunoscute, fără a fi însă una completă, se ridică la cifra de 340.006.305.780 lei aur, echivalând cu 13.827.254 kg aur, ceea ce reprezintă aproximativ 14.000 tone aur sau 1.400 de vagoane de aur.

Din analiza suitei cifrelor de mai sus, se desprinde concluzia că bilanţul cel mai dureros atât în pierderi materiale cât de altfel şi în vieţi omeneşti l-a avut de suportat poporul român în timpul primei conflagraţii mondiale. Aşa cum s-a putut constata din capitolele anterioare, încă de la intrarea sa în luptă, statul român a început să simtă consecinţele aspre ale războiului, care s-au amplificat tot mai mult pe măsura prelungirii operaţiilor militare. Valoarea distrugerilor materiale, a pierderilor în vieţi omeneşti provocate ţării şi amplificată prin exploatarea sistematică a bogăţiilor teritoriului vremelnic ocupat de către duşmani, a afectat profund viaţa economică şi socială a maselor.

După anumite calcule referitoare la evaluarea pierderilor de război - materiale şi umane - a pagubelor României în general, s-a ajuns la apreciabila sumă de 72.643.191.077,68 lei aur, din care: 31.099.853.761 lei aur - valoarea pagubelor cauzate statului şi civililor (singura sumă dealtfel acceptată de comisia pentru reparaţii); 508.452.000 lei aur - asistenţa orfanilor, văduvelor şi invalizilor; 8.000.000.000 lei aur - despăgubiri particulare din petrol, deosebit de despăgubirile datorate statului; 664.473.493 lei aur - valoarea numerarului şi a depozitelor tezaurului de la Moscova; 2.057.972,899 lei aur - datorii de la stat la stat; 8.099.768.520 lei aur - emisiunea ultimă a Băncii Naţionale; 6.467.339.339 lei aur - reprezentând bonuri de tezaur interne, bonuri de rechiziţii, împrumuturi interne; 1.401.026.186 lei aur - bonuri de tezaur externe; 7.466.994.668 lei aur - datoria din preschimbarea monetară; 475.268.970 lei aur - anual pentru pensiile invalizilor şi orfanilor de război; 1.500.000.000 lei aur - reprezentând daunele de război ale teritoriilor eliberate; 1.104.609.932 lei aur - plata bonurilor de stat din Ardeal şi Bucovina, cum şi 3.797.431.309,68 lei aur, pentru alte capitole importante de despăgubiri.

După cum se poate observa din datele de mai sus, ponderea principală a consecinţelor grave lăsate de război a deţinut-o valoarea pagubelor cauzate unităţilor de stat, civililor, diferitelor ministere, sectorului financiar prin taxe, impozite, contribuţii de război, transferări, emiteri de bonuri de bancă, subscripţii forţate, emisiuni falsificate etc. În traducere, aceste fabuloase sume au însemnat miile de tone de bunuri scoase din ţară sau consumate de inamic (despre care a fost vorba), cum şi apreciabile distrugeri materiale provocate de bombardamentele inamice sau vandalismul trupelor duşmane, victimele umane şi alte grave consecinţe, pe care încercăm să le ilustrăm prin câteva exemple, la nivel naţional şi local.

Astfel, dintre instituţiile centrale, Ministerul de Război apare cu cele mai mari distrugeri suferite, în valoare de peste trei miliarde lei, urmat de Ministerul Lucrărilor Publice, cu distrugeri de aproximativ 764 milioane lei, Ministerul Industriei şi Comerţului cu peste 33.600.000 lei etc. Pentru Departamentul marinei militare amintim, din pagubele produse de submarinele germane vaselor româneşti, cazul vaporului „Bistriţa”, care a fost torpilat şi scufundat la 27 septembrie 1916 în Oceanul Arctic, împreună cu o importantă încărcătură de muniţii, mult aşteptată în ţară.

Despre conţinutul încărcăturii vasului, pe care nefericitul echipaj marin nu a mai ajuns sa-l aducă în patrie, se poate citi în „Gazeta Bucureştilor” din 7/20 decembrie 1916: „125.000 granate de 7,5 cm, cu focoasele lor, 42.000 de cartuşe de 7,5 cm, 14.001.000 cartuşe pentru mitraliere, 200.000 granate (sic) de 3,7 cm, 300 ghiulele de oţel cu focoasele şi încărcătura lor, 3.600 granate de 12 cm şi tot atâtea cartuşe, 1.576.000 cartuşe pentru mitraliere, 5.000 fitiluri pentru focoase, 60.000 căşti de metal, 10.000 de puşti, 100 de mitraliere (sistem Hotchkiss), 20 de mortiere de 5,8 cm, 260 de samare pentru mortiere şi muniţii, 28 de automobile, 38 de automobile de cursă, 22 de camioane automobile, 5 automobile sanitare...” şi lista continuă cu o serie de alte articole necesare armatei, totalitatea materialelor atingând 3.688 tone în valoare de 23 milioane de mărci.

În cadrul Direcţiei Serviciilor Porturilor Maritime Constanţa, valoarea pagubelor cauzate de inamic numai de la uzina electrică, staţiile de primirea şi depozitarea produselor petroliere, linii ferate, unele cantităţi de benzină acaparate din rezervoare sau de pe platformă etc., a depăşit suma de 115.000.000 lei, iar costul rezervoarelor arse se ridica la 56.000.000 lei. Din documentele de arhivă se desprind şi alte cifre grăitoare ce exprimă pentru diferite ramuri de activitate marile goluri materiale produse de urgiile războiului. În sectorul agrar al statului, numai prin distrugerile de acareturi şi rechiziţionări s-a cauzat o pierdere în valoare de 18.545.528 lei. Direcţia minelor, carierelor, apelor minerale, a revendicat la sfârşitul războiului pagube echivalente cu 46.001.726 lei. Casa centrală a meseriilor, creditului şi asigurărilor, împreună cu Direcţia industriei, a măsurilor şi greutăţilor, au totalizat o pierdere în valoare de 8.026.495 lei.

Comandamentul trupelor de ocupaţie a ordonat plata, din casieria centrală a Tezaurului public, la diferiţi furnizori de origine străină pentru „pretinse mărfuri predate armatei” sumei de cea 10.971.402 lei. Puternic afectată a fost şi Administraţia PTT în timpul ocupaţiei, pierzând aparatură şi diferite unelte în valoare de 200.796 999 lei. La aceasta se mai adaugă suma de 53.259.780 lei ridicată de către autorităţile germane de la Direcţia generală PTT, care a constat în timbre, scrisori, acte cu valoare etc. În capitală, precum şi în diferite localităţi din teritoriu, s-au produs numeroase pagube prin devastări, rechiziţii sau distrugerea multor clădiri particulare şi publice datorită bombardamentelor efectuate de aviaţia germană.

Valoarea daunelor cauzate judeţelor din zona ocupată de către trupele invadatoare s-a ridicat la zeci de milioane. Pentru judeţul Argeş numai Primăriei oraşului Piteşti i s-au cauzat pagube de peste 2.290.553 lei. În judeţul Buzău, duşmanul a distrus sute de clădiri şi alte bunuri care, evaluate, au depăşit suma de 22.537.926 lei. Consecinţele multiple şi grave ale ocupaţiei străine pentru judeţul Constanţa au însumat distrugeri a căror valoare a atins numai pentru oraşul de reşedinţă suma apreciabilă de 74.439.642 lei.

Localitatea Hârşova din cadrul aceleiaşi zone a fost aproape complet distrusă de către forţele inamice, care numai prin incendiere au lichidat peste 330 de clădiri. Primăria Tg. Jiu, judeţul Gorj, a reclamat o pagubă echivalentă cu suma de 1.251.789 lei. Primăria Câmpulung Muscel, suma de 1.250.000 lei, primăria Ploieşti - 20.323.386 lei, primăria Slatina - suma de 14.483.897 lei. Ansamblul daunelor cauzate judeţului Vâlcea de către forţele cotropitoare prin degradarea imobilelor şi mobilierului, furturi, jafuri, rechiziţii, amenzi, s-a ridicat la aproximativ 56.075.750 lei. În medie, pierderile fiecărui judeţ au depăşit valoarea de 50.000.000 lei.

Cel mai apăsător tribut plătit de poporul român în războiul de întregire a neamului l-a constituit numărul mare de sacrificii în vieţi omeneşti. După unele calcule, România a pierdut în timpul duratei conflictului 1/7 din populaţie, la care s-a adăugat un apreciabil lot de mutilaţi. În vremea războiului, mortalitatea a crescut, faţă de situaţia dintr-o perioadă egală ca întindere, cu 370.000 de decese în mediul rural (207.200 de bărbaţi şi 162.800 de femei) şi 80.000 de decese în cel urban (47.440 de bărbaţi şi 32.560 de femei).

Totalul morţilor în perioada războiului s-a ridicat la aproximativ 800.000 de persoane din care circa 450.000 de civili (250.000 de bărbaţi şi restul femei datorită epidemiilor, bombardamentelor, persecuţiilor, executărilor, maltratărilor în lagăre şi închisori etc.) şi aproape 350.000 din efectivul mobilizat, rămânând multe familii îndoliate şi, ceea de a fost extrem de tragic, numeroşi copii orfani, lipsiţi de mijloace de existenţă.

Potrivit datelor statistice cunoscute, maşina ucigătoare a războiului a lăsat în urmă numai în ţara noastră 350.934 de copii lipsiţi de căldura căminului părintesc. În toate fondurile arhivistice comunale, judeţene, pentru anii imediat următori războiului se întâlnesc alături de listele cu cei dispăruţi, cu văduvele sau invalizii de război şi numeroase cazuri de copii orfani. De pildă, în cadrul judeţului Dolj existau într-o singură plasă, Balta Verde, un număr de 1.773 de orfani, din care 307 copii numai din comuna Bucovăţi, ce făcea parte din plasa respectivă. În cele 54 comune ale sale existau printre orfani 672 copii cu situaţie foarte precară, fiind lipsiţi de ambii părinţi şi fără posibilităţi de întreţinere.

Impresionează, de asemenea, numărul mare de mutilaţi, rezultat de pe urma războiului. La începutul anului 1920, evidenţele scriptice ale vremii cuprindeau 26.075 invalizi grade inferioare şi 547 ofiţeri, iar dintre aceştia, 6.030 reformaţi definitiv prin pierderea capacităţii de muncă. Marele aport şi sacrificiu al maselor populare, aduse la împlinirea idealului naţional, rezultă şi din faptul că 88% din invalizi proveneau din rândurile plugarilor şi muncitorilor necalificaţi, 8% din cadrul meseriaşilor, iar 4% profesii libere.

Modalitatea în care aceste cifre, la nivel naţional, se reflectă în stările de lucruri din diferite zone sau localităţi, o aflăm şi din situaţia numerică a invalizilor din judeţul Dolj, întocmită pe plăşi. O deosebită importanţă reprezintă pentru cercetarea ştiinţifică sensul evoluţiei demografice în timpul războiului. Studierea atentă a documentelor de arhivă şi a statisticilor oficiale, pe această linie, compararea anumitor date în legătură cu mişcarea populaţiei pe ani diferiţi ne facilitează posibilitatea de înţelegere a modului cum s-au făcut simţite, în lumea satelor şi a oraşelor, numeroasele sacrificii în vieţi omeneşti.

Dacă în anul 1916, numărul populaţiei ţării era de aproximativ 7.900.000 locuitori , evoluţia sa în continuare a cunoscut o permanentă şi accentuată descreştere pe întreaga durată a războiului. Pe baza cifrelor inserate în această situaţie rezultă o descreştere a numărului populaţiei pentru cele 7 unităţi administrative, în intervalul amintit, cu 50.123 locuitori în medie pe judeţ.

Că numărul populaţiei a scăzut simţitor în zona invadată pe timpul cât a durat ocupaţia o atestă atât datele statistice de mai sus, cât şi o serie de alte argumente peremptorii. Curba de descreştere a numărului populaţiei, de pildă, din judeţul Argeş, aşa cum a evoluat ea din anul 1915 spre 1917, după cum rezultă din exemplul de mai sus, a urmat, firesc dealtfel, acelaşi sens în continuare, ajungându-se în anul 1918 la 177.354 locuitori.

Pentru a ne putea formula o imagine în legătură şi cu marile mutaţii petrecute în timpul războiului sub raportul numărului populaţiei la nivelul plăşilor, oraşelor sau al comunelor rurale, ne îngăduim câteva exemple pe care le credem sugestive: plasa Podgoria, judeţul Muscel, dispunea în anul 1916 de un număr de 23.713 locuitori (11.781 bărbaţi şi 11.932 femei), ca în anul 1919 să se reducă la 16.725 locuitori din care 9.223 femei şi doar 7.502 bărbaţi; oraşul Curtea de Argeş totaliza în anul 1915 un număr de 6.512 locuitori din care 3.447 bărbaţi şi 3.065 femei, iar în anul 1917 avea doar 1.933 bărbaţi şi 2.393 femei; comuna Albeşti, judeţul Argeş, a ajuns de la 3.240 locuitori în anul 191.549 la 3.054 în anul 191.950; comuna Albota, judeţul Argeş, de la 1.620 persoane câte număra în anul 1915 a ajuns la 1.080 în anul 191.952 iar comuna Izvorul de Sus, acelaşi judeţ, care avea 1.916 locuitori în anul 191.553, a ajuns la 1.009 persoane în anul 1919. La baza tragicului bilanţ în victime omeneşti din perioada războiului, schiţat doar succint de către noi, au stat. desigur, sângeroasele bătălii purtate de bravii oşteni români, dar, în acelaşi timp, crimele săvârşite de inamic în teritoriul ocupat şi epidemiile care au bântuit în acea vreme, făcând mari ravagii în rândurile populaţiei.

Anul 1918, decisiv pentru soarta războiului, avea să aducă sfârşitul îngrozitorului măcel şi odată cu aceasta o mai dreaptă aşezare a diferitelor naţiuni europene, istoriceşte constituite în limitele graniţelor lor statale. Epuizate moral şi material, armatele Puterilor Centrale au intrat, în ultimul an al războiului, cu o stare de spirit simţitor zdruncinată. Eforturile bătăliilor îndelungate şi obositoare prin care se urmăreau de fapt scopuri imperialiste, antipopulare, îşi puseseră în mod fatal pecetea pe capacitatea de luptă a forţelor militare germane şi austro-ungare. În rândurile armatelor puterilor aliate atitudinea de repulsie faţă de război, dorinţa de renunţare la luptă se manifestau deschis prin diferite forme.

Soldaţii germani declarau încă la sfârşitul anului 1917 că „sunt sătui de război şi vor lăsa armele să ruginească pentru că le ajunge de patru ani lupta”. Cazurile de dezertări din armata austro-ungară au devenit frecvente în 1918, sporind în mod considerabil în a doua jumătate a anului respectiv. Ilustrativ în această direcţie avem documentaţia arhivistică păstrată în cadrul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri de unde rezultă că pe adresa acesteia au sosit în cursul lunii octombrie şi la începutul lunii noiembrie numeroase telegrame primite de la autorităţile militare prin care se raporta despre zeci de dezertări din rândurile unităţilor militare imperiale, soldaţii cerând „să fie lăsaţi liberi să se angajeze cu lucru la proprietari”, dând „declaraţii de renunţare la repatriere”.

Stările de lucruri din cadrul unităţilor militare ale Puterilor Centrale constituiau unul din canalele prin care răbufneau adâncile contradicţii din interiorul celor două imperii ajunse pe ultima treaptă a inevitabilului lor sfârşit. Nu trebuie ignorate nici neînţelegerile ce existau între cele patru state ale Alianţei, care s-au accentuat mai ales în ultimul an al războiului, contribuind la slăbirea posibilităţilor lor de continuare a luptei. Unul dintre motivele care au provocat nemulţumiri între aliaţi l-a constituit problema Dobrogei, rămasă sub regim de condominium al puterilor inamice.

Manifestând pretenţii asupra ei atât Bulgaria cât şi Turcia, între cele două state se ajunge la o stare conflictuală. Cum Germania se pare că susţinea interesele Turciei, ajunge la ostilităţi cu Bulgaria, manifestate chiar prin unele atacuri deschise (vezi fond P.C.M., dos. 19/1918). Prin semnarea la 25 septembrie la Berlin a protocolului, prin care Dobrogea revenea în întregime Bulgariei, conflictul s-a aplanat. Capitularea de la 29 septembrie însă a răsturnat aceste aranjamente.

După eşecul ofensivelor încercate de Germania în martie şi iulie 1918 pe frontul de vest în scopul schimbării mersului războiului în favoarea sa, Puterile Centrale şi statele aliate lor nu au mai găsit resursele necesare pentru a putea opri atacul dezlănţuit al Antantei pe diferite fronturi. Rând pe rând au fost scoase din luptă: Bulgaria, la 29 septembrie, Turcia, la 31 octombrie, Austria la 3 noiembrie, ca să se încheie războiul prin victoria Antantei, în urma semnării armistiţiului cu Germania la 11 noiembrie, în staţia Rethondes în pădurea de la Compiegne, prin care se prevedea, printre altele, retragerea trupelor germane de pe teritoriul românesc şi anularea tratatelor de pace semnate la Brest-Litovsk şi Bucureşti.

Cotitura favorabilă Antantei în desfăşurarea operaţiilor militare a imprimat un puternic impuls luptei de eliberare a poporului român care nu pierduse o clipă, aşa cum atestă o serie de dovezi, speranţa în sosirea revirimentului mult aşteptat. În condiţiile unui entuziasm general care domnea pretutindeni în ţară, oastea română a fost din nou mobilizată la începutul lunii noiembrie 1918, reluând lupta împotriva trupelor de ocupaţie ce se retrăgeau în derută, în timp ce dinspre Dunăre înainta armata aliaţilor, comandată de generalul Berthelot, care a lansat şi un apel mobilizator la adresa ostaşilor din Oltenia şi Muntenia.

În ziua de 6 noiembrie demisiona guvernul Marghiloman, la cererea regelui, fiind înlocuit cu un guvern prezidat de generalul Constantin Coandă. Printr-un decret regal corpurile legiuitoare au fost dizolvate iar lucrările lor declarate „nule şi neavenite”, realizându-se astfel şi radierea hotărârilor tratatului de pace separată la care se ajunsese între Germania şi România, tratat rămas neratificat de rege. Înfrângerile militare suferite de Puterile Centrale au agravat criza dualismului austro-ungar, favorizând explozia luptei de eliberare a naţiunilor asuprite şi accelerarea procesului ireversibil de dezagregare a anacronicului imperiu condamnat la dispariţie de istorie.

Victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie a constituit un puternic impuls în intensificarea mişcărilor de eliberare naţională a popoarelor asuprite. O înrâurire stimulatoare asupra luptei de emancipare a popoarelor au avut-o şi cele 14 puncte expuse de preşedintele Statele Unite, Woodrow Wilson, în faţa Senatului, la 8 ianuarie 1918, printre care principiul de dreptate, independenţă, integritate teritorială pentru toate popoarele şi naţiunile şi dreptul acestora de a trăi în condiţii egale de libertate şi siguranţă, indiferent că erau puternice sau slabe, mici sau mari, ceea ce însemna confirmarea implicită a dreptului naţiunilor la autodeterminare.

Alături de mişcările din anul 1918 ale celorlalte popoare din cadrul Imperiului austro-ungar, pentru constituire în state independente sau întregire teritorială, lupta românilor din Transilvania, puternic sprijinită de fraţii lor de peste Carpaţi, a intrat în faza sa decisivă. Puternicele acţiuni desfăşurate pe plan intern, pentru eliberarea Transilvaniei şi unirea ei cu Ţara, s-au împletit cu o curajoasă şi bogată activitate iniţiată de prestigioase personalităţi româneşti în zona occidentală a Europei sau pe continentul american, în scopul lămuririi apusului asupra situaţiei românilor şi a drepturilor lor legitime impuse de i calităţile is1 orice, de unire într-un singur stat a tuturor provinciilor româneşti.

Rezultatele pozitive obţinute de către reprezentanţa română în urma eforturilor mari depuse, câştigarea unor marcante personalităţi politice străine, alături de cauza dreaptă a românilor, au constituit cel mai de preţ argument pentru justeţea misiunii îndeplinite de solii români peste hotare. Decisivă însă pentru hotărârea soartei românilor, a viitorului lor, a rămas lupta revoluţionară a maselor din Transilvania şi din restul provinciilor româneşti.

Constituind o permanenţă de-a lungul secolelor, lupta românilor pentru întregire statală, prin eliberarea tuturor teritoriilor româneşti şi unirea lor cu Ţara, a atins proporţii deosebite la cumpăna secolelor XIX-XX. Pe vasta platformă de acţiune pentru realizarea unităţii statale au fost prezente: burghezia din rândurile căreia s-a afirmat un grup de înflăcăraţi patrioţi devotaţi cauzei Unirii, masele populare cu cel mai înaintat, eşalon - proletariatul, care îmbina strâns cele două laturi fundamentale ale luptei sale revoluţionare: socială şi naţională.

Aducându-şi o consistentă contribuţie la lupta pentru împlinirea idealului naţional, socialiştii români şi-au exprimat prin o serie de publicaţii, cu titluri ce încorporau sensurile majore ale mesajelor ce le purtau, poziţia lor profund patriotică faţă de înalta cauză a desăvârşirii unităţii statale. Apreciind actul Unirii din 1859, ca fiind o unire „incompletă” datorită faptului că „Peste Carpaţi trei milioane de români ...care vorbesc aceeaşi limbă şi au aceleaşi sentimente ca noi, suferă de... opresiune... austriacă”, „Dacia viitoare” sublinia în numărul său din 16 februarie 1883: „Voim Dacia aşa cum ea fu, fiindcă istoria şi dreptul, tradiţiunea şi plebiscitul, trecutul şi prezentul ne dau dreptul de a aspira la o Dacie, română. Acest pământ udat cu sângele şi sudoarea străbunilor noştri, înmulţit cu ţarina lor de douăzeci de ori seculară, e al nostru. Voim dar ceea ce este al românilor, lui să-i aparţină, ca injusta, neomenoasa şi nedemna de secolul în care trăim de dominare a unei naţiuni asupra alteia să înceteze, ca românii să fie toţi liberi şi să formeze un stat, iar nu să geamă sub nişte dominaţiuni străine şi vitrege”.

Convingerea românilor în realizarea desăvârşirii unităţii statale era aşa de puternic înrădăcinată în inimile lor, încât nimic nu o mai putea clinti. Acest lucru a fost exprimat cu claritate şi putere de deviză de către socialişti, atunci când afirmau, anticipând cu peste trei decenii istoricele evenimente din anul 1918, că: „Dacia va fi şi prin propriile ei forţe, fără alianţe, fără diplomaţi”.

Constantin Dobrogeanu-Gherea, una dintre cele mai reprezentative şi luminoase personalităţi ale mişcării socialiste din ţara noastră, condamnând dominaţiile străine şi subjugarea popoarelor, nutrea la rândul său un viu optimism în realizarea României mari, care să cuprindă pe toţi românii. „O ţară ca un organism social - sublinia Gherea în 1911-, trebuie să se dezvolte ca un organism întreg în marginile sale etnice. Împărţită în mai multe părţi cum e Polonia sau cum e în parte România, dezvoltarea sa devine anormală şi nesănătoasă în cel mai înalt grad... Subjugările acestea se fac în folosul claselor dominante; popoarele se aleg de obicei, cu îngreuiarea lanţurilor lor. Social-democraţia deci din întreaga lume, care luptă împotriva oricărei nedreptăţi, ... luptă şi ... Împotriva tuturor acaparărilor naţionale, luptă pentru liberarea naţiunilor de sub jugul străin... Când popoarele muncitoare conştiente vor dispune de soarta lor şi a ţărilor lor, atunci va suna şi ceasul liberării naţiunilor mici de sub jugul celor puternice, atunci va deveni cu adevărat posibilă şi întregirea ţării noastre într-o Românie mare, cuprinzând pe toţi românii...”.

În optica socialiştilor români patria era privită prin prisma adevăratelor sale dimensiuni, ca o condiţie sine qua non pentru propăşirea fiecărui popor. M. Gh. Bujor definea patria ca cel mai firesc cadru naţional şi istoric de dezvoltare a popoarelor, pronunţându-se „împotriva frângerii popoarelor în bucăţi, împotriva suprimării vieţii naţionale a popoarelor”, pentru „dreptul imprescriptibil şi inviolabil al tuturor naţiunilor la viaţă liberă şi integrală”.

Pe toată întinderea pământului românesc atât în părţile libere, cât şi acolo unde mai exista încă apăsătoarea dominaţie străină, mişcarea pentru întregirea statală a cunoscut o permanentă amploare la începutul secolului XX. Lupta de emancipare în Transilvania a aliniat importante forţe social-politice, alături de Partidul Naţional Român, de o serie de societăţi, un loc important ocupându-l mişcarea muncitorească, încă la sfârşitul anului 1905, când muncitorii socialişti transilvăneni s-au întrunit în primul congres, care a declarat ca „românii să alcătuiască Partidul Social-Democrat Român”, au hotărât, totodată, că „vor ţine sfat în limba lor maternă”.

Mândri de numele ce-l aveau, muncitorii români ardeleni erau hotărâţi să se organizeze „puternic sub steagul partidului social-democrat, unde să ne concentrăm toate puterile... spre a ne emancipa de sub jugul ce-l purtăm de veacuri”. Pe măsură ce asuprirea naţională a românilor din Transilvania, care a completat pe cea socială, a devenit tot mai strivitoare, asprindu-se în mod deosebit după intrarea României în război, când „guvernul şi autorităţile maghiare s-au năpustit orbeşte asupra neamului românesc”, după cum sublinia un document al mişcării socialiste, şi lupta „pentru dezrobirea poporului român” a devenit „din zi în zi tot mai aprigă”, atingând cotele sale maxime în anul 1918.

Înfrângerile militare suferite de Puterile Centrale în a doua jumătate a anului 1918 au favorizat intensificarea luptei de eliberare a popoarelor de sub povara monarhiei austro-ungare. Încurajate în acţiunile lor de triumful Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, popoarele asuprite din cadrul dualismului austro-ungar au aprins flacăra revoluţiei burghezo-democratice alimentată de principiul dreptului la autodeterminare. Imensele proporţii ale luptelor de eliberare, care au cuprins toate naţiunile asuprite, au grăbit dezagregarea anacronicului Imperiu austro-ungar pe ruinele căruia s-au constituit state naţionale, iar în alte cazuri au avut loc întregiri statale.

Vasta mişcare a popoarelor pentru autodeterminare naţională şi înlăturarea dominaţiei străine au cuprins şi lupta poporului român. Ea a avut un caracter larg, democratic, antrenând clasa muncitoare, ţărănimea, intelectualitatea, burghezia, celelalte forţe sociale şi politice. O mare însemnătate în lupta pentru apărarea drepturilor românilor ardeleni, pentru dezrobirea lor a avut-o colaborarea organizată ce a existat la nivel de conducere din toamna anului 1917, între Partidul Social-Democrat şi Partidul Naţional Român, a căror forţe s-au întrunit pe fundalul aceleiaşi cauze măreţe de luptă pentru unirea Transilvaniei cu România.

Un moment de o mare semnificaţie istorică din cursul desfăşurării, în lunile octombrie şi noiembrie, a revoluţiei transilvănene, ce decurgea cu o intensitate deosebită, l-a constituit Conferinţa Comitetului Central al Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria, ţinută la 12 octombrie 1918 la Oradea, în cadrul căreia s-a elaborat textul unei Declaraţii de principii cuprinzând hotărârea de autodeterminare a poporului român.

Alexandru Vaida Voevod a citit apoi la 18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta, Declaraţia de autodeterminare a Transilvaniei, ce fusese concepută la Oradea, în care se spunea: „Comitetul executiv al partidului naţional român din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic al naţiunii române… constată că urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională. Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber de soarta ei ... naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul ca liberă de orice înrâurire străină să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere... Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern (maghiare), să le considere ca reprezentanţe ale naţiunii române... Afară de organele delegate de adunarea naţională (a românilor) sau alese din mijlocul său, nimenea nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărască în treburi cari se refer la situaţia politică a naţiunii române. Toate deciziunile şi acordurile, cari s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe, le declarăm ca nule şi fără valoare...”.

Declaraţia se încheie cu ferma hotărâre pe care o luase românii din Transilvania, de a decide singuri despre prezentul şi viitorul lor. „Naţiunea română - se spunea la sfârşitul valorosului document, care trăieşte în monarhia austro-ungară, aşteaptă şi cere - după multe suferinţi de veacuri - afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile, la deplină viaţă naţională”.

Declaraţia de autodeterminare a românilor, care s-a dat publicităţii, s-a bucurat de o largă circulaţie şi apreciere, fiind cunoscută de opinia largă europeană şi de guvernele Antantei. Reproducând-o, ziarul „La Roumanie” din Paris sublinia că „românii nu sunt o naţionalitate, ci o naţiune. Monarhia austro-ungară este totdeauna în urmă; astăzi timpul discuţiilor a trecut. Dreptul naţiunilor nemaghiare de a se organiza liber este... o chestiune de onoare pentru toată umanitatea”. Act de însemnătate istorică, deosebită, declaraţia de autodeterminare a constituit temeiul tuturor acţiunilor, care s-au înregistrat în ultima perioadă de incandescenţă revoluţionară pentru împlinirea idealului desăvârşirii unităţii statale.

Strânsa colaborare dintre social-democraţia ardeleană şi Partidul Naţional Român a condus la sfârşitul lunii octombrie 1918 la constituirea Consiliului Naţional Român Central, care era alcătuit din 6 membri ai Partidului Social-Democrat (Tiron Albani, Ion Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Benoiu, Baziliu Surdu) şi 6 din partea Partidului Naţional Român (Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan C. Pop, Al. Vaida şi Aurel Vlad). Reprezentând principala autoritate în fruntea întregului Ardeal, Consiliul Naţional Român Central a condus timp de o lună destinele românilor transilvăneni, pregătind cu profundă chibzuinţă calea ce ducea spre izbânda cea mare a împlinirii idealului naţional.

Începutul lunii noiembrie a fost marcat de o puternică emulaţie prilejuită de constituirea consiliilor naţionale locale judeţene şi comunale. Alături de acestea, au existat gărzile naţionale româneşti, cum şi alte formaţiuni administrativ-politice, având ca principală misiune să asigure „ordinea şi siguranţa publică”. Consiliile şi gărzile naţionale au fost alcătuite din cele mai capabile elemente, cu mare autoritate, care se bucurau de respectul şi stima celor din jur.

„Tot ce a avut neamul românesc mai de valoare - sublinia unul din martorii evenimentelor din acea vreme, făcea parte din consiliile şi gărzile naţionale pentru ca acestea să aive autoritatea morală şi forţa publică necesară pentru a stăpâni sufletele. Atât de puternice erau înjghebările acestea, încât organele statului, administraţiile publice, au stat la dispoziţia lor în multe părţi,... ele nu mai puteau funcţiona decât cu autorizaţia şi sub controlul românilor”.

În paralel cu derularea evenimentelor din Transilvania şi în acelaşi sens, s-a desfăşurat o vastă acţiune de eliberare şi unire cu România a Bucovinei, ţara de sus a Moldovei care înmagazina secole de istorie românească. Convocat pentru data de 15/28 noiembrie, Congresul reprezentanţilor bucovineni a hotărât, în unanimitate de voturi, unirea Bucovinei la patria-mamă - România. Hotărârea de unire adoptată în unanimitate a inclus deopotrivă şi adeziunea totală a naţionalităţilor conlocuitoare din Bucovina.

Se realiza, astfel, prin forţa de neclintit a naţiunii române, un nou act de legitimitate istorică, dominaţia străină fiind înlăturată după 144 de ani de asuprire economico-socială şi naţională. În nota de răspuns a guvernului român la telegrama Congresului naţional din Bucovina, prin care se anunţa Unirea cu România, se consemna: „Guvernul regal salută cu cea mai vie bucurie congresul general al Bucovinei şi ia act cu o neţărmurită mulţumire de hotărârea sa în unanimitatea de glasuri …”.

Transilvania trăia, în acelaşi timp, momentul de profundă măreţie. Se dădea ultima bătălie din şirul nesfârşit de lupte, pe cât de seculare pe atât de diversificate în profunzimea lor, pentru împlinirea idealului de veacuri al românilor - existenţa lor, în limitele aceluiaşi stat naţional unitar şi independent. La 7/20 noiembrie 1918 a fost lansată o convocare prin care se anunţa întrunirea Adunării Naţionale „a Naţiunii române din Ungaria şi Transilvania”, pentru data de 1 Decembrie 1918 - stil nou, la Alba Iulia, localitate cu profundă rezonanţă istorică.

În convocare se sublinia, printre altele: „Istoria ne cheamă la fapte... În numele...principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor... naţiunea română din Ungaria şi Transilvania vrea să-şi hotărască însuşi soarta sa de acum înainte... Suntem convinşi, că... la această istorică adunare, unde se va hotărî soarta neamului nostru..., se va prezenta însuşi poporul românesc...”. Şi prevestirea s-a adeverit întru totul.

La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia au fost prezenţi pe lângă cei 1.228 de delegaţi oficiali şi un număr impresionant de peste 100.000 de români, veniţi de pe toate plaiurile ardelene. Din partea social-democraţiei române au fost prezenţi 150 de delegaţi, reprezentând aproape 70.000 de muncitori organizaţi, atât români cât şi de altă naţionalitate. Prin istorica hotărâre adoptată la Alba Iulia vorbea însăşi glasul naţiunii române, vestind lumii întregi că: „Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / l decembrie 1918 decretează unirea acelor Români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România...”

Proces legic, ce decurgea din necesitatea istorică obiectivă de propăşire a naţiunii române, Unirea din 1918, încheiată prin măreţul act de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, a marcat împlinirea celei mai profunde dorinţe a poporului român, realizarea visului de veacuri pentru care au luptat şi s-au jertfit nenumărate generaţii de înaintaşi. Unirea Transilvaniei cu România a fost unanim recunoscută de către oamenii muncii de naţionalitate germană din Ardeal printr-o hotărâre adoptată în acest sens în cadrul unei întruniri ţinută la Mediaş în ianuarie 1919.

Şvabii din Banat, întruniţi în august 1919, în Congresul de la Timişoara, şi-au exprimat dorinţa unirii lor cu România, considerând că hotărârea de la Alba Iulia este „o chezăşie pentru dezvoltarea etnică şi culturală”. Gazeta de limbă maghiară „Bukaresti Hirlap”, aprobând actul unirii şi rezoluţia dată la Alba Iulia, scria, la 19 ianuarie 1921: „Numai cei care, cu tot sufletul îşi însuşesc democraţia de la Alba Iulia, oamenii muncii, cei ce muncesc cu braţele şi cu mintea, pot realiza, cu arsenalul democraţiei, România consolidată, în care naţiunile maghiară, germană şi altele îşi pot desfăşura liber valorile pe care le reprezintă prin individualitatea lor pentru cultura universală”.

Dând o înaltă apreciere actelor de justeţe istorică prin care s-a încheiat în anul 1918 procesul de formare a statului naţional unitar român, Comitetul executiv al Partidului Socialist şi a Comisiei generale a sindicatelor din România relata în declaraţia din 13 februarie 1919: „...Provinciile româneşti subjugate de alte naţiuni nu puteau să rămână în afară de aceste prefaceri. Locuite în marea lor majoritate de o populaţiune românească, apărată de secole de dominaţiune străină, împiedicate astfel în dezvoltarea lor economică, politică şi culturală, aceste provincii s-au emancipat de sub aceste dominaţiuni, devenind libere. Prin dreptul de autodeterminare a naţiunilor, principiu recunoscut de întregul socialism internaţional, românii din teritoriile subjugate şi-au manifestat prin hotărârile adunărilor lor naţionale voinţa de a se uni cu România, pe baza rezoluţiunilor votate. Ca socialişti români internaţionalişti, salutăm cu bucurie dezrobirea naţională a poporului român din provinciile subjugate până acum şi respectăm legămintele de unire hotărâte... România nouă de astăzi trebuie să devină România Socialistă de mâine”.

Moment crucial în istoria poporului român, desăvârşirea unităţii naţional-statale a României nu a constituit o consecinţă a unui eveniment de conjunctură, un dar primit din afară, ci rezultatul firesc al unui îndelungat proces pentru împlinirea căruia au luptat şi s-au jertfit numeroşi fii ai acestui pământ. Tratatele de pace semnate în cursul anilor 1919-1920 nu au făcut altceva decât să consfinţească pe plan internaţional o realitate istorică al cărei autor a fost însăşi naţiunea română.

Check Also

Consecinţele economice ale primului război mondial

Europa între liberalismul politic şi neoliberalismul economic La sfârşitul primului război mondial, Europa a cunoscut …

Premise istorice ale redobândirii independenţei poporului român

Este o caracteristică a istoriei poporului român străduinţa de a asigura o dezvoltare liberă alcătuirilor …

Redefinirea rolului statului de la primul război mondial până la planul Schuman. Situaţia României

Rolul statului în redresarea economiei după 1918 Primul război mondial a avut pentru Europa consecinţe …

Exploatarea economică a României în timpul ocupaţiei străine din primul război mondial

Problema exploatării economice a teritoriului românesc invadat a constituit una din preocupările majore ale administraţiei …

Oltenia – o vatră de formare a poporului român

Simbioza etno-culturală şi lingvistică dintre coloniştii romani şi localnicii geto-daci avea să ducă până la …