Umanism

Continuator firesc în Apus al celor mai importante programe renascentiste, înlocuitor în bună măsură al Renaşterii pentru spaţiul est şi sud-est european, cu preluarea şi exercitarea funcţiilor ei de înnoire şi modernizare, revendicându-se, cel puţin la nivelul elaborării textelor literare, dintr-un scientism pertinent ce transformă adesea arta în artificiu şi discursul în structuri retorice savante, barocul - singurul curent cu răspândire continentală - nu putea să ocolească exerciţiile de factură umanistă.

Textele compun şi comentează acum o altă imago mundi, în termeni împrumutaţi din surse ce se despart de cele tradiţionale, dar fără a „divorţa” definitiv. În ierarhia făpturilor „zidite” de Dumnezeu, omul îşi află locul imediat după cele celeste („cu puţin oarece mai micşorându-l decât îngerii” - mitropolitul Theodosie Veştemeanu, 1680), dar în lumea sensibilă („simţitoare”, zicea Antim Ivireanul în Psaltirea din 1694), calitatea lui, mereu ameliorabilă trupeşte şi sufleteşte, este supremă, şi statutul său nu poate fi decât acela de „stăpân”.

Antim Ivireanul (care disertase aplicat asupra dublei naturi a fiinţei umane: „Pentru căci iaste omul făcut de Dumnezeu, îndoit, de suflet cuvântă-toriu şi de trup simţitoriu şi are şi bunătăţi îndoite: sufleteşti şi trupeşti”) găseşte din nou o formulare potrivită: „Iar mai vârtos de toate, fericita şi mai aleasa cuvântătoare zidire omul sileşte de aduce nu numai un feliu de roadă, ce foarte multe, câte trupeşti, iar mai multe sufleteşti, de vreme ce şi el doao ori s-au zidit, adecă den suflet şi den trup. Şi toate pentru el s-au făcut şi i s-au dat aciastă simţitoare lume cu toată frumuseţea ei, ca o grădină cu multe feluri de flori, ca să-şi aleagă cele de folos, să să împodobească trupeşte. Şi i s-au dat şi lumea cea de sus den suflarea dumnezeiască, den care cât va vrea să-şi înfrumuseţeze icoana cea sufletească şi cât va putea să o asemene cu chipul icoanei ziditorului său”.

În perfecţiunea sa (cei vechi spuneau „desăvârşire”), temei incontestabil al superiorităţii, omul devine analogul terestru al organizărilor sublime universale - „cât şi macrocosm să cheamă” - o analogie fondată pe identităţi de structură între „lumea mică” şi „lumea mare”: „Ziceau la aceasta cum că sânt 4 stihii dintre carele s-au făcut omul şi toată lumea, şi iar întru acelea stihii va să se topească omul, până la a doao venire a Domnului Hristos, dintru carele însă va să se închiiage. Deci stihiia cea dintâi şi mai de treabă iaste vântul, că fără de răsuflare nu poate trăi omul nici un ceas. A doua stihie şi mai înaltă iaste focul, nu numai acest ce vedem cu ochii şi ne slujim de dânsul, ce şi focul cel din văzduh. A treia stihie iaste apa şi a patra stihie iaste pământul. Deci într-aceste 4 stihii iaste omul făcut şi, pentru căci sânt alcătuirile trupului omenesc, era cu cale să se sfinţească cu pogorârea Domnului” (Antim Ivireanul).

În jurul aceloraşi corespondenţe între cele patru elemente primordiale ce au configurat universul şi substanţele din care s-a constituit corpul omenesc brodează şi alcătuitorul unei predoslovii din 1683 (textul este semnat de voievodul Şerban Cantacuzino). În aceste compuneri tipărite sunt distribuite în circulaţie informaţii de bun nivel, ce aparţin evident altui registru. Ele se află într-o strânsă relaţie cu preţul tot mai mare pus, începând din deceniile brâncoveneşti, pe cărţile de înţelepciune, cu naşterea spiritului laic în cultura românească (Alexandru Duţu), chiar dacă „protecţia” ideologică rămâne deocamdată neschimbată.

Cărturarii, din ce în ce mai informaţi şi tot mai cutezători (unii aparţinând Bisericii), dispunând de forţe variate şi de capacităţi diverse - reprezentanţi ai palierului mediu, nu performantul Dimitrie Cantemir, care aducea în româneşte ştiinţa unui Vitruviu şi a unui Leonardo da Vinci - simt tot mai acut nevoia împărtăşirii achiziţiilor unui cerc cât mai larg de receptori, aparţinând unui popor decăzut acum, dar care odinioară, prin strămoşi, fusese purtătorul unei strălucite civilizaţii. Transmiterea cunoştinţelor (de orice soi) în limba vernaculară le apare cărturarilor drept capitală pentru eliminarea „neînţelegerii” (barieră creată de limba străină), inteligibilitatea (cerută de renascentişti) fiind apoi premisa eradicării „neînvăţăturii”. Nici un lucru nu li se arată mai „jalnic” şi mai „plânguros” decât absenţa instrucţiei.

Pentru aceşti cărturari, laici ori clerici, pregătiţi în şcoli din ţară (structurate însă după modele europene, cu programe didactice mobile, mereu cu disponibilităţi de adecvare, cum se întâmplă cu Academia Domnească din Bucureşti în 1694 şi în 1707) şi din străinătate (la Stambul, la Padova, în Polonia), dispuşi să filtreze informaţiile prin grile filosofice tot mai puţin rigide (proprii unui raţionalism ortodox în plină coagulare), înzestraţi cu o acribie filologică pe care o folosesc în tălmăcirea textelor sacre şi profane, eliberaţi în bună măsură (fie şi sub forma unor îndoieli pronunţate în legătură cu unele „adevăruri” tradiţionale) de presiunea unor autorităţi confesionale până atunci de necontestat, pentru aceşti cărturari se limpezesc în spirit modern şi alte imagini şi concepte însemnate.

Spaţiul etnic, de pildă, este descoperit ca loc al genezei (renascentiştii afirmaseră cu entuziasm romanitatea poporului şi latinitatea limbii), al solidarităţii naţionale, al organizărilor politice. „Moşie” întâi, hereditas, „moştenire” lăsată de înaintaşi, acest spaţiu capătă curând semnificaţiile din câmpul semantic al ideii de patrie şi devine cu timpul un concept prioritar al dezbaterilor intelectuale şi al dovedirii pe care o întreprind istoriografii (Alexandru Duţu).

Trecutul acestui „loc”, depozit până atunci de „pilde”, de „învăţături” pentru urmaşi, toate prilejuri de moralizare, este sondat pentru procurarea elementelor ce pot alcătui un model politic - model ale cărui subansambluri sistematizau sugestiile bizantine, o „clasicitate” a zonei şi izbânzile tradiţiei proprii - oricând convenabile într-un model cultural capabil să preleveze exemplarităţile, ordonate de regulă într-o imagine a monarhului.

Resuscitarea în forme tot mai rafinate, mai complexe şi mai elocvente a tradiţiei, care legitima şi îi înregistra în paradigmă pe candidaţii la statutul de personaj exemplar, instalează un soi de emblemă configurativă a marilor iniţiative (îndeobşte culturale) puse la cale de aura princiară. Matei Basarab, Vasile Lupu, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (dar nu numai ei) pricep temeinic rosturile unei monarhii ce revendică un prestigiu asigurat de istorie. Zidirile înfăptuite de ei, demersurile literaţilor, programele celorlalţi artişti, pentru care Curtea (Regnum) constituia un nucleu organizator stabil, mărturisesc aceste convingeri.

Bisericile ridicate de voievozi, plănuite a fi necropole de familie (Trei Ierarhi de la Iaşi ori Hurez), lăcaşuri menite să impresioneze prin fast şi podoabă arhitectonică („răscumpărări”, compensaţii artistice în cel mai autentic duh baroc ale unor vremuri de frământare politică şi socială), repetă „planuri” consacrate (mănăstirea Cotroceni a lui Şerban Cantacuzino refăcea „desenul” impus de Neagoe Basarab şi preluat de catedrala mitropolitană din Bucureşti, ctitorie a voievodului Constantin Şerban) tocmai pentru a stabili legătura cu înaintaşii, năzuind însă, în aceeaşi vreme, să devină embleme ale unor noi dinastii, cu nimic mai puţin ambiţioase decât cele ale întemeietorilor.

Atitudinea istoristă pronunţat umanitară, cu corespondenţe semnificative în spaţiile vecine (sarmatismul polon sau rădăcinile hune şi scitice căutate de nobilii unguri) şi chiar mai departe, în Apus, atitudine proclamată de Aulă, dar fundamentată de cărturari şi artişti, răzbate decisiv în „tituluşurile” pe care le compun acum hrisoavele domneşti, în programele iconografice ce îi convoacă pe strămoşii cutărui prinţ, strămoşi autentici ori închipuiţi, în somptuoase galerii voievodale (precum cea de la Hurez, „dunga cea mare şi blagorodnâ a rodului şi neamului”, unde Basarabeştii, înaintaşi pe linie paternă ai lui Constantin Brâncoveanu, sunt zugrăviţi alături de Cantacuzinii din care cobora mama principelui şi de rudele domneşti ale soţiei aceluiaşi), în „mobilele” ce compun steme tot mai complicate, în textele ce etalează genealogii domneşti, în versurile heraldice, în compuneri literare precum Poemul cronologic alcătuit de Dosoftei şi completat în câteva rânduri.

Umanismul baroc a reuşit să definitiveze o relaţie (ţinând, de fapt, de acele programe renascentiste ce nu au putut penetra la timpul lor către Est) capitală pentru remodelările din structurile culturale româneşti şi pentru integrarea unor seturi de idei, convingeri şi atitudini propice acestor restructurări, şi anume contactul de durată, sistematic şi profund cu valorile adăpostite în tezaurul de gândire şi sensibilitate al Antichităţii şi, mai larg, cu tezele promovate de umanism european. Aceste complexe de idei, receptate mai ales prin instituţiile şcolare fondate într-un fel sau altul de catolicism (nici filiera reformată nu poate fi ignorată), au pătruns în spaţiul românesc (şi în Răsăritul ortodox slav) după ce într-o primă etapă unele suferiseră „purificări” solicitate de deciziile Conciliului de la Trento (1545-1563).

Dar „curăţirile”, operate printr-o sită ale cărei spaţii libere se extindeau pe măsura trecerii vremii, priveau mai cu seamă aspectele morale proprii scrierilor celor vechi. Dincolo de aceste precizări, valabile în genere pentru raporturile dintre umanism şi ideologia contrareformei, trebuie menţionat că foarte mulţi cercetători admit între sarcinile pe care şi le-a asumat umanismul în Europa de Est şi pe aceea a continuării - în învelişuri artistice modificate şi într-o altă etapă a dezvoltării europene - multora dintre procesele şi tendinţele inaugurate de Renaştere, promovând pe aproape întreg continentul o cultură atentă şi sensibilă la valorile generoase ale umanismului.

Chiar purificările operate de contrareformă (şi difuzate printr-un sistem bine articulat de instituţii şcolare) au fost departe de a amenda fondul inventarului clasic. Bunăoară, Miron Costin, care învăţase la iezuiţi, a nutrit o admiraţie statornică pentru scriitorii Antichităţii; este adevărat că nu îi trece cu vederea lui Ovidiu compunerea unor „versuri necuviincioase”, cauză - crede el - a exilului la Pontul Euxin, dar este departe de a face mare caz de lucrul acesta. Antichitatea pătrunde în aria culturală românească după ce fusese „implicată” cu creştinismul. Asimilarea de tip nonconflictual pe care circumstanţele o asigură lămureşte convieţuirea în cultura noastră a elementelor laice cu cele religioase, sprijinite de o tradiţie încă puternică.

Se poate înţelege astfel de ce Udrişte Năsturel, cărturar cu vădite simpatii pentru contrareformă (a tălmăcit din latină şi slavonă scrierea religioasă de mare faimă De imitatione Christi, discuta cu emisarii Romei posibilitatea unor „aplatizări” ale diferenţelor de dogmă între catolicism şi ortodoxie, şi-a dat copiii să înveţe la şcoli catolice), face ca izvoarele clasice să domine elementele ce proveneau din surse sacre în tratatul (atribuit lui) Despre generozitate, cu care se deschide Triodul Penticostar slavon din 1649. Devine limpede de ce înşiruirea de titluri pe care o realizează Miron Costin spre a da substanţă apelului „Cercetaţi scripturile!” începe cu textele sfinte, dar face loc imediat unor opere ale Antichităţii elene şi latine.

Ideile umanismului, noua stare de sensibilitate ce se instaurează în mediile cărturarilor români (clerici sau laici, proveniţi din rândurile unei aristocraţii ce solicită compensaţii exerciţiilor scriitoriceşti pentru frustrările pe care le acuză pe alte paliere, propulsaţi şi din alte medii sociale, deloc înalte, în urma eforturilor de instruire făcute) au croit traseele pe care urma să le străbată literatura, cultura română în necesarul lor efort de modernizare.

Umanismul a marcat o deschidere spirituală reală, punând „probleme”, inaugurând „dezbateri”, a facilitat depăşirea unor obstacole demult artificializate şi a barierelor (nu lipsite încă de susţinători) impuse de anacronicele deja tradiţii bizantino-slave, a sprijinit consistent strădaniile (născute încă în veacul al XVI-lea sub imperiul unor impulsuri lăuntrice de europenizare) de gravitare către acea arie culturală latină şi europeană căreia poporul român îi aparţinea prin rădăcini etnice şi aşezare geografică.

Umanismul românesc, care la vârsta lui barocă impune printr-un civism relevabil (umanismul civic cu conceptele lui predilecte, „politiia”, „fapta bună”, „folosul de obşte” - transformate în criterii de validare - a fost definit de Mihai Berza şi apoi remarcabil descris de Virgil Cândea şi de Alexandru Duţu), scoate în evidenţă aplecarea celor care l-au promovat şi practicat spre gestul militant, către demersul angajant şi de intensă ardoare patriotică. Cei ce slăbiseră primii chingile medievalităţii (pot fi numiţi renascentişti, cu grija de a nu pierde „culoarea” răsăriteană şi ortodoxă) descoperiseră patria ca istorie, scrutând începuturile fiinţării poporului şi elaborând primele sinteze.

Istoricii umanismului, ascultând aceleaşi comenzi de sorginte naţională, extind constructul către examinarea lumii ca istorie, conferind trecutului propriului popor locul ce i se cuvenea în desfăşurarea evenimentelor unei curgeri universale. Tendinţa spre universalism, particularitate barocă, îşi face loc în contribuţiile de pretenţie savantă, cum sunt sinteza rămasă de la stolnicul Constantin Cantacuzino sau lucrările erudite ale lui Dimitrie Cantemir (din care se vor nutri mai târziu învăţaţii Şcolii Ardelene), ca şi în lucrările apăsate cumva de o asimilare nu prea sistematică a izvoarelor şi de presiunea cronografiei bizantine, cum e Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 de Nicolae Costin.

Fluxul de informaţii şi sensibilitate umanistă, participant decisiv la desăvârşirea procesului de naţionalizare a actului cultural început în epoca anterioară, îndemnător şi iniţiator al dificilului demers de laicizare a lucrărilor spirituale (la care scriitorii clerici participă din plin), a adus şi acele atât de necesare deschideri prin care cultura română începe să comunice şi să pretindă confirmări. Umaniştii Renaşterii româneşti iniţiaseră dialogul lăuntric cu conaţionalii (şubrezind insistent temeiurile „lipsei de înţelegere” la care ducea folosirea unei limbi străine şi propunând soluţii), în cadrul efortului de transmitere a adevărurilor fundamentale ce ţineau de fiinţa neamului şi a limbii.

Cărturarii umanismului vor continua acest dialog (proclamând statutul privilegiat al cărţii şi al învăţăturii), dar se vor adresa şi învăţaţilor din alte ţări, comunicând cu ei lipsiţi de orice fel de complexe („cazul Cantemir”, românul care mânuieşte la fel de degajat ştiinţele Apusului şi ale Răsăritului, este ilustrativ pentru calea pe care se angajase spiritualitatea noastră), dorind să le furnizeze date cât mai exacte despre istoria veche a poporului român şi despre destinul său particular. Demersurile atât de felurite ca modalitate şi capacitate de circumscriere întreprinse de Udrişte Năsturel, Nicolae Milescu, Miron Costin, Constantin Cantacuzino ori Dimitrie Cantemir nu pot fi înţelese deplin decât abordate din această perspectivă.

Descoperirile fundamentale pe care le fac în domeniul istoriei umaniştii români din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea şi pe care se grăbesc să le treacă semenilor lor şi străinilor se află la originea patrimoniului vibrant, tensionat, ce animă operele istoriografice (patetismul fiind altă trăsătură a demersului cărturarilor timpului). Capătă acum un contur bine precizat, având toate caracteristicile unei atitudini (şi toate consecinţele în planul propulsării valorilor), preocuparea pentru tezaurul propriei culturi, pentru izbânzile culturale ale epocilor trecute.

În prelungirea unor selecţii ghidate de gustul şi sensibilitatea literară a veacului al XVII-lea (cu indicii limpezi ale mutaţiilor ce se petrec în structurile profunde ale ansamblului de idei), multe dintre operele literaturii medievale, scrise în slavonă, sunt repuse în circulaţie în înveliş românesc. Sunt definitiv trecute „probele” capitale ale culturii române, precum traducerea Sfintei Scripturi. Se consolidează convingeri care convoacă şi mobilizează strădaniile de cultivare şi impunere a limbii naţionale, convingeri adunate într-un principiu de căpătâi al „politicii culturale” iniţiate şi desfăşurate de umanismul secolului al XVII-lea şi de mai târziu.