Ultimii ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza

În vara anului 1864, decretarea legii rurale a stârnit bucurie în rândul maselor ţărăneşti, care nu-şi dădeau încă seama de insuficienţele legii. Aceasta a fost întâmpinată cu satisfacţie şi de burghezie. Deşi prin legiuirea din 1864 se jefuia o bună parte din pământul folosit până atunci de ţărani, precum şi dreptul anterior Regulamentului organic la folosirea întregului pământ boieresc, reforma a fost întâmpinată cu satisfacţie de o parte din ţărani mai ales datorită prevederilor relative la abolirea clăcii şi a altor obligaţii feudale, pentru sfărâmarea legală a legăturilor de dependenţă a clăcaşului faţă de marele proprietar.

La Ruginoasa, la 9/21 septembrie, ţăranii vor spune domnitorului că le rupsese „zapisul sclaviei”, iar Mihail Kogălniceanu s-a bucurat de o primire triumfală în Oltenia, unde a făcut o călătorie între 16/28 august şi 28 august / 9 septembrie. Opoziţia era neputincioasă. Ea nici nu mai încerca o rezistenţă, moşierii conservatori fiind loviţi în baza electorală a puterii lor, iar liberalii radicali fiind făcuţi neputincioşi prin decretarea legii rurale. Un rezultat al acestei noi situaţii a fost faptul că „misiunea” lui Anastase Panu şi a lui Eugeniu Carada în Apus a trebuit să se încheie în toamna anului 1864, fără a repurta vreun rezultat politic pozitiv pentru opoziţie.

După decretarea legii rurale, domnitorul a fost însă înconjurat din ce în ce de un grup de oameni de încredere - între care se deosebeau, în special, Nicolae Creţulescu, Librecht, directorul telegrafului, Docan, vărul domnitorului, şi N. Pisoschi - care se străduiau să-l îndepărteze pe Kogălniceanu şi-l îndemnau la menţinerea regimului domniei personale.

Supravegheat de Librecht, favoritul domnitorului, şi urmărit de animozitatea lui Nicolae Creţulescu, care voia să preia el conducerea guvernului, Kogălniceanu a reuşit totuşi să se menţină încă o jumătate de an. El era preocupat în aceste luni de a pregăti realizarea practică a împroprietăririi, asigurând măsurarea loturilor ţăranilor; dar, totodată, de pe poziţia intereselor de clasă ale moşierimii liberale, pe care voia s-o apere, el dojenea pe prefectul de Dâmboviţa când acesta critica pe proprietari, arătându-i că şi proclamaţia domnească ceruse sătenilor „pace şi înfrăţire cu foştii lor stăpâni”.

Deosebit de activ în această perioadă, de altfel ca şi Creţulescu, Kogălniceanu a pus în aplicare prin decrete o serie de legiuiri trecute prin Consiliul de stat privind reorganizarea Curţii de Casaţie, dreptul pentru străini de a achiziţiona proprietăţi imobile, constrângerea corporală pentru neplata de datorii, repunerea în vigoare a taxelor de export, introducerea sistemului metric (ce urma să se aplice începând de la 1/13 ianuarie 1866), camerele de comerţ, înfiinţarea Şcolii de Poduri şi Şosele, exproprierea pentru cauze de utilitate publică etc.

În ansamblu, toate aceste decrete contribuiau la procesul de desăvârşire a statului modern român. De o mare însemnătate a fost decretarea Codului Civil, promulgat la 4/16 decembrie 1864, dar intrat în vigoare peste un an, care fusese întocmit de o comisie de jurişti folosindu-se drept model Codul Napoleon, Codul civil italian şi unele norme juridice autohtone.

Prin această legiuire, proprietatea privată burgheză a fost consolidată, se ocrotea şi încuraja producţia capitalistă şi proprietatea burgheză, creându-se posibilităţi mai largi dezvoltării relaţiilor capitaliste. Acest cod era o legiuire tipic burgheză, destinată să consolideze poziţia economică şi socială a posedanţilor. Prin Codul Civil erau consacrate exploatarea muncii şi inferioritatea „legală” a muncitorilor.

În decembrie 1864 s-au deschis Corpul ponderator şi Adunarea electivă. Corpul ponderator, al cărui preşedinte de drept era mitropolitul primat, era compus din senatori numiţi de domn dintre membrii consiliilor judeţene şi din senatori numiţi direct de domnitor. Se mai întâlneau şi unele personalităţi politice, între alţii miniştrii Mihail Kogălniceanu, L. Steege, Savel Manu, Nicolae Creţulescu şi N. Rosetti-Bălănescu, dar şi foşti mari boieri din rândul boierimii separatiste, acum raliată în jurul domnitorului (Costin, Ştefan şi A. Şt. Catargiu, generalul Th. Balş, Ioan Lenş, colonelul Ioan Solomon etc.). Vicepreşedinte a fost numit generalul I. Em. Florescu.

Noua Adunare electivă avea în schimb o structură cu totul deosebită, precumpănind elementele din rândurile micii moşierimi şi ale burgheziei săteşti. Abia se mai întâlneau câţiva dintre foştii deputaţi (Christian Tell, A. Em. Florescu, Sc. Voinescu, N. Lahovari, Gr. Cuza, A. Teriachiu). Erau mai mulţi mici funcţionari sau aspiranţi la funcţiuni, unii intelectuali mai puţin însemnaţi şi chiar şi un număr de ţărani, între care mai mulţi foşti deputaţi din Adunările ad-hoc (Gh. Lupescu, Simion Stanciu, Ioan Roibu).

Mai apoi, la alegerile parţiale din primăvara anului 1865, a pătruns în Adunare un grup de tineri intelectuali (C. Boerescu, dr. N. Turnescu, A. Vericeanu, C. Racoviţă), ca şi câteva din vechile figuri politice de mai mică importanţă (I. Băbeanu sau G. Lehliu). Spre deosebire de Corpul ponderator, compoziţia socială a noii Adunări arăta marele rol ce-l avuseseră evenimentele de la 2/14 mai în lărgirea drepturilor politice.

Corpurile legiuitoare şi-au început activitatea la 6/18 decembrie, ascultând lectura mesajului domnesc, în care, după justificarea evenimentelor petrecute în lunile precedente, li se cerea sprijinul pentru desăvârşirea operei de reorganizare, ca şi pentru redobândirea unui echilibru financiar. Dezbaterile Senatului erau liniştite, singur I.I. Filipescu situându-se în opoziţie, în timp ce Constantin Hurmuzaki, ales al doilea vicepreşedinte, prefera să demisioneze telegrafic. Oarecare animaţie nu s-a remarcat decât când s-a discutat legea pentru numirea mitropoliţilor şi episcopilor, împotriva căreia au votat şapte senatori, şi apoi în luna martie 1865, când o lege a fost promulgată înainte de a trece prin dezbaterea Corpului ponderator. La 20 martie / 1 aprilie 1865 acesta îşi încheia sesiunea ordinară.

În Adunarea electivă atmosfera era în general calmă. Discuţiile erau scurte, operaţiile de validare fiind, de asemenea, îndeplinite în mod grăbit. Procesele-verbale se redactau succint, făcând pe Tell să ceară ca „măcar pe scurt” să se menţioneze opiniile deputaţilor. La 16/28 decembrie, A. Em. Florescu a fost numit preşedintele Adunării în locul lui Costache Negri, care refuzase să-şi părăsească postul de la Constantinopol.

Discutarea şi votarea bugetului într-o singură şedinţă, cu toate protestele lui Christian Tell şi ale lui C.D. Aricescu, erau de asemenea edificatoare pentru modul de lucru al noii Adunări. Când Aricescu a încercat să introducă un amendament în răspunsul la mesaj, în şedinţa următoare doi deputaţi, care-l susţinuseră, şi-au retras semnăturile, probabil la sugestia guvernului, pentru a împiedica discuţia. Adresa de răspuns a fost votată, de altfel, în unanimitate.

Opoziţia aproape nu exista în Corpurile legiuitoare. Totuşi, alături de opoziţia „legală” a lui Tell şi a lui Aricescu - acesta va fi exclus până la urmă din Adunare pentru publicarea unui articol în „Concordia” şi reales de conjudeţenii săi -, începea să se formeze embrionar în Adunare o grupare care se arăta mai puţin binevoitoare faţă de guvern. Între aceşti deputaţi se deosebeau C. Aninoşanu, Gheorghe Lupescu, fostul deputat ţăran în Adunarea ad-hoc, şi mai ales activul C. Boerescu. Dar toţi aceşti deputaţi susţineau latura pozitivă a actului de la 2/14 mai, combătând doar călcarea libertăţilor publice.

La 23 ianuarie / 4 februarie 1865, demisionând cei doi principali opozanţi ai sesiunii - Tell şi Aricescu -, cel dintâi pentru că nu fusese lăsat să aprobe pe cel de-al doilea, iar cel de-al doilea pentru că un discurs îi fusese redat trunchiat în procesul-verbal, s-a oferit pretextul înlăturării lui Kogălniceanu. Ministrul făcuse greşeala de a declara, în legătură cu plângerea lui Aricescu, că biroul Adunării avea dreptul de a şterge în procesele-verbale „chiar acele idei zise în intenţiune d-a aprinde pasiunele”. Situaţia guvernului era deja compromisă, căci cu două zile înainte demisionaseră Creţulescu şi Steege. Cuvintele imprudente ale lui Kogălniceanu, dar mai ales conflictul său cu liberalul moderat Nicolae Creţulescu, au dat prilej demiterii sale de către domnitor.

La 26 ianuarie / 7 februarie s-a format cel de-al doilea guvern de după 2/14 mai 1864. Era un minister al juriştilor, având în frunte pe C. Bosianu, vice-preşedintele Consiliului de stat, şi ca membri, între alţii, pe juriştii G. Vernescu şi I. Strat. În fruntea Consiliului de stat, în locul lui Bosianu, a fost numit V. Boerescu, raliat la regimul de la 2/14 mai. Noul ministru de Justiţie, Gheorghe Vernescu, având o orientare de stânga, a încercat să atragă unele elemente din rândurile liberalilor radicali. El a numit în magistratură pe Boicea Radian şi pe Emanoil Chinezu, dar aceştia au demisionat curând. De altfel, guvernul continua, deşi mai atenuat, linia autoritară inaugurată la 2/14 mai 1864. Foile „Şarivari-Român”, „Conştiinţa naţională”, „Sentinela română” şi chiar şi „Trompeta Carpaţilor”, în general guvernamentală, primeau avertismente sau chiar erau suprimate.

Guvernul făcea cu greu faţă deficitului financiar, lipsei de alimente de pe piaţă, creşterii de preţuri şi situaţiei grele din agricultură, unde mari întinderi de pământ rămăseseră necultivate. Dar opera de organizare continua. Se publicau regulamentul pentru consiliile de anchetă militară, legea pentru consiliul permanent al instrucţiunii publice, decretul pentru organizarea serviciului poştal, legea pentru împrumutul de 150.000.000 în vederea lichidării definitive a chestiunii mănăstirilor închinate, regulamentul pentru chemarea sub arme a rezervei, legea pentru un scăzământ de 10% acordat unei categorii de arendaşi, decretul pentru anularea concesiunii de căi ferate Ward, legea numirii mitropoliţilor şi episcopilor (ca şi legea autocefaliei bisericii române), legea pentru vitele păstorilor străini etc.

Pe plan extern s-a pus cu ascuţime problema desfiinţării capitulaţiilor. Alexandru Ioan Cuza ducea în această privinţă o politică hotărâtă împotriva jurisdicţiei consulare, ceea ce provoca, în februarie, o notă a ambasadorului francez de la Constantinopol, iar apoi, la 19/31 martie, o notă colectivă a puterilor. De altfel, în acest timp se zvonea în cercurile diplomatice eventualitatea proclamării independenţei statului român; multe ziare europene scriau despre eventualitatea ruperii stării de vasalitate a Principatelor faţă de Poartă.

Îngrijorat, ambasadorul Austriei la Constantinopol raporta la 17/29 mai că domnitorul avea obiceiul de a nu se supune tratatelor şi de a sili puterile să-i accepte hotărârile. Într-un timp, veşnic preocupat de a îmbunătăţi situaţia ţării pe plan extern, Cuza se gândea la o călătorie oficială în Apus, la care apoi a renunţat. În orice caz, el apăra cu fermitate interesele statului naţional român.

La 2/14 mai, Corpurile legiuitoare au fost chemate în sesiune extraordinară, Adunarea lucrând apoi până la 25 iunie / 7 iulie, iar Corpul ponderator până la 28 iunie/10 iulie. S-a adoptat de către Adunare o lege a pensiilor, ca şi legea de pensii pentru gradele militare inferioare, s-a amânat aplicarea monopolului tutunului, s-a votat în a doua redacţie, legea organizării judecătoreşti şi procedura civilă.

La rândul său, Corpul ponderator vota legea reorganizării judecătoreşti, procedura civilă şi legea pensiilor pentru gradele militare inferioare, între timp, guvernul juriştilor fusese înlocuit, la 14/26 iunie, printr-un guvern condus de Nicolae Creţulescu şi având o compoziţie de factură moderat conservatoare (I. Em. Florescu, S. Manu, N. Rosetti-Bălănescu şi D. Cariagdi) şi tendinţe autoritare cu mult mai accentuate. În timpul acestui guvern, opoziţia - care până atunci nu mai acţionase decât prin presă, în măsura în care regimul cenzurii şi al suprimărilor o îngăduise - s-a regrupat, monstruoasa coaliţie reanimându-se pentru a unelti răsturnarea alesului de la 24 ianuarie, în locul căruia moşierimea şi burghezia vor aduce un prinţ străin.

Noul cabinet Creţulescu, care timp de mai bine de o lună a guvernat singur, domnitorul fiind plecat în străinătate la băile de la Ems, a pus în vigoare legea organizării judecătoreşti, a hotărât intrarea în vigoare a Codului Civil la 1/13 decembrie 1865 şi a monopolului tutunului la 1/13 august 1865. Totodată, guvernul, îndemnat de domnitor, era preocupat, în timpul verii anului 1865, de problema întăririi poziţiei externe a ţării.

Convenţia telegrafică româno-austriacă intra în vigoare la începutul lunii iulie şi tot atunci avea loc aderarea Principatelor Unite la convenţia telegrafică internaţională de la Paris. Încheierea şi ratificarea unei convenţii de extrădare româno-austriacă şi recunoaşterea de către un număr de state europene, între care Austria şi Belgia, a dreptului românilor de a achiziţiona proprietăţi imobile au fost reale succese ale acţiunilor diplomatice române din aceeaşi vreme.

Aceste acţiuni pozitive pe plan intern şi extern erau însă coroborate cu o administraţie slabă, însoţită de o gravă dezorganizare a finanţelor publice bazate pe nesfârşite credite extraordinare, care ameninţau să ducă statul la ruină. „În locul vechiului sistem administrativ defectuos, dar simplu şi ieftin - observa un consul străin - s-a creat un sistem complicat, scump şi totuşi nu mai puţin defectuos”. Urmând politica de limitare a activităţii presei, guvernul a suprimat la 3/15 iulie foaia „Opiniunea naţională”, iar mai târziu, la 27 august / 8 septembrie, „Epoca”, ambele, adversare regimului de la 2 mai.

Decretarea reformelor burgheze ale lui Cuza, în special reforma agrară, slăbiseră foarte mult influenţa şi coeziunea monstruoasei coaliţii în vara şi toamna anului 1864, în timp ce guvernarea progresistă a lui Mihail Kogălniceanu se bucurase de sprijinul maselor ţărăneşti şi orăşeneşti. Dar reforma agrară din 1864 lăsase moşierimii o mare forţă economică, iar aşezământul electoral al lui Cuza păstrase claselor dominante o evidentă superioritate politică faţă de mase.

Baza politică a domnitorului în rândurile burgheziei şi moşierimii, destul de strimtă încă din momentul loviturii de stat, s-a destrămat de aceea treptat, mai ales după ce Kogălniceanu a fost silit să demisioneze în ianuarie 1865. Moşierimea, lovită prin aplicarea reformei agrare, s-a îndreptat tot mai mult înspre monstruoasa coaliţie, care se reanima. Chiar şi acea parte a moşierimii care sprijinise pe Cuza a trecut acum cu repeziciune de partea duşmanilor săi.

Contradicţiile dintre liberalii moderaţi, grupaţi în jurul lui Nicolae Creţulescu, şi liberalii democraţi, conduşi acum de Christian Tell şi Cezar Bolliac, au dus, în vara anului 1865, la slăbirea poziţiei domnitorului şi în rândurile burgheziei, în aşa fel încât coaliţia de clasă a burgheziei şi moşierimii era pe punctul de a se desăvârşi. Abuzuri şi nereguli administrative au contribuit şi ele la creşterea nemulţumirilor în rândul unor pături mai largi.

Pe de altă parte, în urma desfiinţării de fapt a jurisdicţiei consulare prin punerea în aplicare a Codului Penal de către Cuza, puterile garante, în special Franţa, Anglia şi Austria, au luat o atitudine tot mai ostilă faţă de domnitorul român, bănuit că urmărea să proclame prin surprindere independenţa ţării sale. Alianţa majorităţii burgheziei şi a moşierimii cu capitaliştii occidentali fiind practic constituită, domnia lui Cuza era pusă în discuţie încă de la sfârşitul primăverii anului 1865.

Cu toate că atmosfera internă era încordată, în vara anului 1865 Cuza a făcut imprudenţa să reia planul său mai vechi de a întreprinde o călătorie în Apus. Acest plan fusese amânat deoarece Adunarea electivă, în cadrul căreia începuse să se manifesteze o opoziţie, refuzase să voteze creditul necesar. Deşi în primele zile ale lunii iulie câţiva dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai domnitorului, atât conservatori cât şi liberali radicali, şi-au reînnoit în mod public nădejdea de a-l vedea îndepărtat, Cuza-vodă luă hotărârea să facă această călătorie pe la sfârşitul lunii iulie. Ipoteza unora dintre consuli, cât şi a monstruoasei coaliţii, că domnul plănuia să-l vadă pe Napoleon pentru a-i cere consimţământul în vederea întemeierii unei dinastii, deducţie care pornea de la adoptarea unui fiu nelegitim, nu se adeveri. Domnitorul nu s-a dus la Paris, ci la băile de la Ems, din Prusia, pentru a-şi căuta sănătatea.

În proclamaţia oficială în care a anunţat poporului motivul plecării sale, el îşi arăta încrederea că în lipsa sa din ţară va domni aici „simţul ordinei şi înţelepciunii”. Librecht, directorul Poştelor şi omul său cel mai de încredere, fu însărcinat să vegheze asupra guvernului, ceea ce arăta că domnitorul nu era tocmai sigur asupra lealităţii primului său ministru, Nicolae Creţulescu. Ordinea dorită de domnitor fu însă pusă la încercare, chiar în primele zile după plecare, de frământările izbucnite la Bucureşti în ziua de 3/15 august 1865.

Explicaţia dată atunci de I. Ghica, în sensul că aceste frământări ar fi fost o diversiune înscenată de Librecht cu concursul poliţiei pentru a se edifica asupra atitudinii adversarilor domnitorului şi a pune la încercare lealitatea miniştrilor din guvern, nu rezistă. Greu de admis ca Librecht să fi riscat un astfel de joc cu focul. Pe bună dreptate, această explicaţie a fost considerată „ca o poveste puţin probabilă” sau „o născocire”, la care I. Ghica, membru marcant al monstruoasei coaliţii, a recurs pentru a escamota complicitatea acesteia.

În memoriile sale publicate mai târziu, dr. C.D. Severeanu, adversar şi el al domnitorului, dă explicaţia că „liberalii singuri, la 1865, pe când Cuza era în străinătate, au încercat să scape de el printr-un început de revoluţie în Bucureşti”. Este o explicaţie plauzibilă. Frământările au pornit în urma unei ordonanţe municipale care a interzis comerţul ambulant de fructe şi legume al oltenilor, obligându-i să închirieze gherete de lemn pentru a-şi vinde marfa pe loc. Măsura a fost luată pentru prevenirea unei epidemii de holeră. Această măsură şi introducerea monopolului tutunului au produs o nemulţumire, care a fost speculată de monstruoasa coaliţie pentru a o canaliza în sensul intereselor ei.

Până la urmă, totul s-a redus la o „încăierare de piaţă”, după expresia potrivită a lui Riker. S-a soldat însă cu vreo 20 de morţi şi foarte mulţi răniţi, pentru că a intervenit armata. Această mişcare se încadrează în acţiunea conspirativă a monstruoasei coaliţii. S-a observat just că, deşi „nu e uşor de făcut legătura între politică şi această încăerare de piaţă”, totuşi sunt în aceasta „unele elemente care fac să se bănuiască iţele unei conspiraţii”. Tillos, consulul Franţei la Bucureşti, raporta la 2/14 august 1865 că „de douăsprezece zile se vorbea de o apropiată revoluţie”.

Prin afişe şi scrisori anonime monstruoasa coaliţie crease o atmosferă în acest scop, anticipând „venirea ei”. Dintr-un raport al baronului Eder, consulul Austriei la Bucureşti, aflăm amănuntul important că „unii dintre fruntaşii celor două fracţiuni (conservatorii şi liberalii radicali) se întruniseră în seara din ajunul mişcării” şi discutaseră, „ca şi în alte daţi”, „modul în care ar putea scăpa de Cuza”, precum şi asupra persoanei pe care s-o instaleze în locul său.

Nu se putuseră însă înţelege asupra înlocuitorului, deoarece „stânga” (liberalii radicali) era de părere ca chestiunea urmaşului lui Cuza să rămână deschisă, ţinând la formula prinţului străin, pe când parte din conservatori stăruiau ca unul dintre ei să-i ia locul. Chiar dacă atunci n-a existat certitudinea asupra complicităţii precise a liberalilor radicali la această tulburare, se ştia însă că ei se îndoiau că ar putea instiga o răscoală în rândurile ţărănimii, deoarece deocamdată, cu toate obstrucţiile la aplicarea legii rurale şi cu toate limitele acesteia, ţărănimea se simţea legată de Cuza. Acesta este un argument în plus că liberalii radicali au aţâţat frământarea maselor orăşeneşti.

Dar dacă această mişcare n-a izbutit, ea a avut consecinţe pe plan extern şi a servit ca pretext uneltirilor monstruoasei coaliţii pe lângă puteri. Ca o consecinţă a acestora, marele-vizir Fuad-paşa scria domnitorului la 2/14 septembrie, calificând incidentul ca „rostirea brutală a unei nemulţumiri generale”. Alexandru Ioan Cuza a trimis un răspuns deosebit de demn, în care respingea încercarea Turciei de a se amesteca în chestiunile interne ale ţării, silind pe vizir la retractare. De altfel, reântors de la Ems, tocmai pentru a diminua importanţa evenimentului, domnitorul amnistiase pe toţi cei arestaţi.

Totuşi, mişcarea de la 3/15 august, „falsa revoluţie populară”, cum îi spunea Nicolae Iorga, a încărcat pe plan internaţional atmosfera împotriva lui Cuza. Presa străină a prezentat-o ca un început al unei acţiuni „revoluţionare” mai întinse care ar pune în primejdie ordinea în Orient. Chiar şi în oficiosul guvernului francez, de obicei susţinător al domnului, au apărut două articole critice la adresa situaţiei din Principatele Unite, iar Tillos, consulul Franţei la Bucureşti, a avut o discuţie cu domnitorul în care i-a dezvăluit lipsurile, apreciindu-i situaţia ca „nestabilă”.

După mişcarea de la 3/15 august, monstruoasa coaliţie şi-a strâns şi mai mult rândurile. Societatea secretă formată în vederea răsturnării domnitorului număra acum 70-80 de membri, care contribuiau lunar cu o cotizaţie pentru asigurarea laturii materiale a loviturii puse la cale. Ei aparţineau îndeosebi tineretului moşieresc şi burghez şi erau conduşi de mai mulţi dintre fruntaşii liberali radicali şi liberali moderaţi, ca C.A. Rosetti, I.C. Brătianu, D.A. Sturdza, Ion Ghica şi alţii.

Contribuţiile strânse de conspiratori s-au folosit în exterior pentru trimiterea de emisari în străinătate în vederea defăimării domnitorului şi în interior pentru pregătirea răsturnării. I.C. Brătianu a fost trimis în Apus spre a pregăti aducerea unui prinţ străin, iar C.A. Rosetti a luat conducerea complotului intern. În acelaşi timp, unii reacţionari unelteau pentru aducerea pe tron a lui Nicolae Bibescu, ceea ce, la un moment dat, surâdea guvernului austriac, interesat în a slăbi „Piemontul de la Dunăre”.

În ţară, monstruoasa coaliţie şi-a intensificat activitatea de defăimare a regimului de la 2/14 mai 1864 atât prin fiţuici clandestine, cât şi prin manifeste. Rând pe rând, încă din vara anului 1864, fuseseră suprimate organele periodice ale opoziţiei, dar ele reapăreau sub noi titluri. Cea mai violentă campanie a fost dusă împotriva lui Cuza prin foaia clandestină „Clopotul”, apărută la 1/13 august 1865, după unii sub redacţia lui Eugeniu Carada, după alţii sub aceea a lui D.A. Sturdza. În numerele acestui periodic au apărut o serie de pamflete, în care Cuza era prezentat ca „Alexandru Ioan cel Mare” şi era ameninţat pe faţă cu detronarea; tot aici a fost parodiată proclamaţia adresată ţării de domnitor înainte de a pleca la Ems.

Faţă de situaţia creată, Cuza s-a hotărât să trimită un lung expozeu lui Napoleon al III-lea, socotit sprijinitorul său, în care, recunoscându-şi „inexperienţa” şi unele „greşeli”, arăta totuşi că în România „se progresase”. Domnitorul expunea realizările fundamentale din timpul domniei sale: desăvârşirea Unirii, secularizarea, împroprietărirea, codurile de legi, întărirea armatei şi modernizarea diferitelor ramuri ale administraţiei; de asemenea, el cerea ca Franţa să nu susţină proiectul cedării Principatelor în schimbul Veneţiei. Totodată, arătându-se dispus să abdice în favoarea unui prinţ străin, şi-a slăbit poziţia.

În interior, activitatea guvernului a fost, în general, stagnantă în ultimele luni de domnie ale domnitorului Cuza. În afara concesiunilor pentru calea ferată Bucureşti-Giurgiu, pentru confecţionarea unităţilor de măsură (Lemaître) şi pentru o bancă de scont - concesiuni denunţate apoi în Adunare ca oneroase - puţine au fost acum realizările.

Cerinţele erau însă mari. Comisia mixtă a Corpurilor legiuitoare, într-un raport adresat domnitorului, cerea, între altele, să se înlăture jurisdicţia consulară, să se facă o scrupuloasă revizuire a bugetelor, nemaipercepându-se, totodată, impozitele „cu moliciune şi neglijenţă” şi să se doteze ţara cu căi ferate, porturi şi bănci. Tonul raportului era respectuos, dar doleanţele existau. În această vreme, în timp ce în octombrie se suprimau două foi - „Actualitatea” şi „Cugetarea” - ministrul de Externe a fost înlocuit şi V. Boerescu s-a retras de la vicepreşedinţia Consiliului de stat.

În preajma deschiderii Corpurilor legiuitoare, situaţia financiară a ţării era grea, statul nu găsea credite, unele salarii erau neplătite, abuzurile se înmulţeau, iar marile reforme fiind realizate, regimul, deficitar pe plan financiar, rămânea fără perspectivă. Domnia personală, subminată de însăşi clasele dominante, nu mai putea face faţă situaţiei.

Spre sfârşitul anului, puterile garante erau preocupate de situaţia din Principate şi, fiind îngrijorate că o înlăturare a lui Cuza ar duce la transformări neplăcute pentru ele - consulul Angliei se temea de venirea la putere a „republicanilor roşii”, iar cel al Franţei de o proclamare a independenţei -, s-au hotărât să încerce să sprijine pe domnitor şi să-i consolideze poziţia. Dar intenţiile lui Alexandru Ioan Cuza de a se retrage făceau inutil acest sprijin, de altfel mai mult formal.

Când s-au deschis Corpurile legiuitoare în decembrie, guvernul se găsi faţă în faţă în Adunarea electivă cu o minoritate opoziţionistă turbulentă din ce în ce mai puternică. Indirect, activitatea acestei minorităţi, străină de monstruoasa coaliţie, a sprijinit uneltirile acesteia pentru răsturnarea domnitorului. Mesajul domnesc prin care Cuza, după enumerarea realizărilor şi a lipsurilor, făcea publică intenţia sa de a se retrage în favoarea unui prinţ străin, a contribuit, neîndoielnic, la intensificarea activităţii de opoziţie, care se desfăşura acum pe plan legal în Adunare şi chiar în Corpul ponderator şi ilegal prin uneltirile viitorilor răsturnători ai domnitorului. Bolintineanu a arătat că, după dezvăluirea intenţiei domnitorului de a abdica, „puţini nu îl trădară”.

În şedinţa de la 10/22 decembrie, N. Pâcleanu declara regulamentul Adunării ca „impus”, Tell învinuia guvernul că împiedica Adunarea să lucreze, iar C. Boerescu vorbea de compromiterea libertăţilor publice. Deşi guvernul mai avea încă o majoritate care-l sprijinea, fruntaşii minorităţii opoziţioniste legale erau cu mult mai activi şi uneori izbuteau să culeagă voturile majorităţii; astfel, invalidarea lui G. Căliman, partizan devotat lui Cuza şi susţinut de guvern, a fost votată cu 61 de bile contra 4.

La 20 decembrie 1865/1 ianuarie 1866, C. Boerescu şi C.D. Aricescu au cerut să se dea Adunării votul secret pentru ca ea să-şi poată dobândi „neatârnarea”. În Senat, acţiunea de opoziţie legală era dusă de G. Costaforu, care combătea concesiunile oneroase şi cerea „întinderea libertăţilor publice”; G. Costaforu, C. Bosianu, I. Strat şi I.I. Filipescu au votat în Senat împotriva răspunsului la mesaj.

Dezbaterile Adunării au devenit deosebit de înverşunate la începutul anului 1866, când s-a discutat adresa către domnitor. Minoritatea a prezentat un contra-proiect, susţinut de 20 de deputaţi (Christian Tell, C.D. Aricescu, C. Boerescu, C. Aninoşanu etc.), în care se aduceau o serie de învinuiri, reproşându-se, între altele, imixtiunile guvernului în alegeri. C. Boerescu declara că Adunarea fusese redusă a fi „un simplu birou de înregistrare”, acuza guvernul de a fi provocat prin poliţie incidentul de la 3/15 august şi critica Statutul.

Guvernul nu a cedat, ci dimpotrivă, în intervalul câtorva zile a suprimat foile „Cicală” şi „Revista Dunării” - organ al societăţii „Progresul”, de fapt al coaliţiei monstruoase, în care găsim printre colaboratori o serie de fruntaşi „albi” şi „roşii”, printre aceştia din urmă aflându-se Ion Ghica, D.A. Sturdza, C.A. Rosetti, I.C. Brătianu şi alţii -, a interzis cursurile publice neautorizate de poliţie şi a înlocuit pe Epureanu de la preşedinţia Adunării pentru că tolerase discursul lui C. Boerescu.

Departe de a dezarma, minoritatea legală, care grupa acum în jurul ei o treime din Adunare, şi-a continuat atacurile la adresa sistemului de guvernământ al lui Cuza. Semnificativ era faptul că amendamentul propus de opozanţi privind restatornicirea libertăţii presei a fost aprobat la 10/22 ianuarie 1866 cu 58 de voturi contra 44. A doua zi, adresa de răspuns a majorităţii la mesajul de deschidere a Adunării a fost adoptată cu 84 de voturi împotriva a 37 şi 7 abţineri.

Primind răspunsul la mesaj, domnitorul şi-a manifestat nemulţumirea pentru activitatea turbulentă a deputaţilor opozanţi, dar situaţia guvernului devenise într-adevăr grea. La 21 ianuarie / 2 februarie, Adunarea a respins urgenţa discutării proiectului de lege privind amânarea aplicării sistemului metric - cerută de guvern - cu 68 de voturi împotriva a 58, iar a doua zi vota textul proiectului modificat de minoritate.

În Senat, Costaforu a atacat din nou concesiunile oneroase, în timp ce Kogălniceanu, depărtându-se de Cuza, declara semnificativ că „va veni momentul în care voi recunoaşte greşelile mele”; peste câteva şedinţe, o propunere a lui Costaforu întrunea 19 voturi - cel mai ridicat număr de voturi dobândit de opoziţie -, majoritatea având 28. Situaţia guvernului devenea de nesusţinut.

Ca urmare, la 26 ianuarie / 7 februarie, acesta şi-a dat demisia, dar peste patru zile Nicolae Creţulescu anunţa că domnitorul respinsese retragerea guvernului, înlocuind doar pe generalii Florescu şi Manu. Dar acum pregătirile pentru răsturnarea domnitorului erau înaintate. Peste câteva zile, domnul Unirii urma să fie detronat, căzând victima unei conspiraţii, iar acţiunea de răsturnare a lui Cuza de către monstruoasa coaliţie va fi însuşită de către întreaga coaliţie burghezo-moşierească. Lipsurile înregistrate în ultima parte a domniei nu puteau însă umbri marile realizări ale celor 7 ani scurşi de la 24 ianuarie 1859 şi nici motiva brutala lui înlăturare.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, prin reformele înfăptuite, orânduirea burgheză a devenit predominantă. După îndoita alegere, în temeiul căreia s-a înfăptuit statul naţional, an de an s-au înregistrat progrese în privinţa creării instituţiilor statale burgheze. Ritmul înnoirilor a fost, totuşi, frânat de slăbiciunea burgheziei, de faptul că ea avea în multe privinţe interese comune cu moşierimea, de puterea politică dată de Convenţia de la Paris marilor proprietari funciari şi mai ales din pricina nerezolvării fundamentalei probleme agrare, în 1864, prin reforma agrară s-a dat lovitura hotărâtoare feudalismului, dominaţia capitalismului consolidându-se. Dar marile reforme - cea agrară şi cea electorală - au fost înfăptuite de Alexandru Ioan Cuza de pe o bază socială şi politică strimtă, ceea ce a dat posibilitate adversarilor săi să se unească şi să-l lovească.

Reforma agrară n-a sfărâmat forţa economică a moşierimii şi n-a împroprietărit cu suficient pământ ţărănimea, iar reforma electorală n-a făcut decât să consolideze puterea politică în mâinile burgheziei şi moşierimii, situând ţărănimea într-o mare inferioritate politică faţă de ele. Duşmănit de majoritatea burgheziei şi a moşierimii şi fără a-şi fi asigurat un puternic sprijin al maselor, regimul de la 2/14 mai 1864 nu s-a putut întări ci a slăbit necontenit, ceea ce a uşurat răsturnarea domnitorului Cuza de către monstruoasa coaliţie.

Cu toate limitele lor, reformele de care s-a legat numele lui Alexandru Ioan Cuza au avut un caracter progresist, şi de aceea poporul a păstrat şi păstrează vie şi neştearsă amintirea domnului Unirii, în timpul căruia s-a desăvârşit Unirea Moldovei cu Ţara Românească, s-a format statul naţional, s-au înfăptuit reforma agrară din 1864 şi celelalte reforme care au consolidat temeiurile noii formaţiuni social-economice capitaliste ce a luat naştere în România.

Check Also

Yoruba ekiti şi ondo

Yoruba ekiti şi ondo trăiesc în Ogun State, ţinut de câmpii acoperite cu păduri umede …

Yoruba din Oyo

Yoruba din Oyo constituie trunchiul central al ansamblului yoruba; locuiesc în Oyo State, regiune de …

Yombe

Yombe este o populaţie din Congo (din regiunea Ncesse şi din jur de Chinipeze, Kakamocka …

Yineru

Yineru este o componentă nord-estică a ansamblului ashaninca (circa 3.000 de recenzaţi, la care se …

Yi

Yii sunt o populaţie din sud-vestul Chinei (sudul Sichuanului, Yunnanul în întregime, nord-vestul provinciei Guizhu) …