Ultima luptă a lui Ştefan cel Mare pentru Pocuţia

După pacea cu Moldova şi unirea cu Vladislav II, urmă, în mai 1499, întărirea legăturii cu Lituania. În Ungaria se aştepta să sosească soli ai Veneţiei, ai papei, ai regelui Franţei pentru a face un singur mănunchi al tuturor creştinilor împotriva păgânătăţii. Ioan al Moscovei vorbi şi el, tot în 1499, de o astfel de luptă pentru Cruce. Anul 1500, care prevestea un veac nou, părea menit să înceapă cu un mare război de izgonire a turcilor.

În pacea sa de la 1499 Ştefan cel Mare nu lua îndatoriri zadarnice, ca să înşele pe creştini, cum, bunăoară, cu doi ani în urmă, aceştia îl înşelase pe dânsul. Goana din anul 1498 îi făcuse iarăşi poftă a lupta cu păgânii, şi înaintea ochilor săi se ivi din nou strălucitoarea ispită pe care i-o vrăjise şi Ioan Albert prin făgăduielile sale, a Chiliei şi Cetăţii Albe, curate, tari, bogate, sub umbra ocrotitoare a steagurilor moldoveneşti.

Scrisorile pe care i le trimise papa, şi lui şi vecinului Radu cel Frumos, îndemnurile veneţienilor, siguranţa că nu-l va împiedica nimeni dintre vecinii de aceeaşi lege, că Pocuţia, pe care o cere el la sfârşitul anului de la Ioan Albert, nu va fi lovită în lipsa lui, că Lituania, pe care umbla să o împace cu muscalii, îi va fi cu prietenie în războiul cel nou. toate acestea întăreau avântul sufletului său, cel din urmă avânt de lupte pentru creştinătate.

Turcii nu socoteau totdeauna bine când era vorba ca ei să ia bani. Un trimis împărătesc veni la Ştefan ca să-i ceară birul cu două luni şi jumătate înainte; în loc de a i se da sacii de aspri, care să facă „rămăşiţa de 500 de galbeni”, i se tăie nasul şi i se scoaseră ochii - un mijloc cumplit, dar nu tocmai rar, de a respinge o cerere nedreaptă. Pe aceeaşi vreme, o ceată de moldoveni, călăuzită de viteazul cel mare din acele zile, de învingătorul de la Lenţeşti, vornicul Boldur, se ivi sub zidurile cetăţilor de la Dunărea-de-Jos, aruncând săgeţi aprinse. Focul nu se lipi de piatra întăritorilor, dar moldovenii se întoarseră cu o pradă bogată din încercarea lor îndrăzneaţă.

Îndată Ştefan trimise doi frânci de la Curtea sa ca soli la veneţieni şi la papa. Alţi doi oameni domneşti, boieri de frunte, având un frumos alai de 70 de călăreţi, împreună cu un însoţitor din partea voievodului ardelean, veniră la craiul unguresc în ianuarie 1500; ei stătură la el până în luna următoare, cerând ajutor pentru primăvară. Un nou sol moldovean sosi în Veneţia în martie 1502, dar încă din septembrie 1501 Ştefan, lăsat numai cu puterile sale, făcuse pace cu sultanul, şi când, în decembrie 1503, soli turceşti veneau în Polonia pentru întărirea unei păci, care, precum ei singuri spuneau, se încheiase mai mult de frica moldovenilor, ei apucară drumul prin Suceava.

Cei 40 de oameni în haine de postav aurit, urmaţi de slujitori îmbrăcaţi în mătase, se înfăţişară, având în fruntea lor pe un Sinan-bei, văr cu paşa Herţegovinei, a doua zi după Sfântul Ştefan, înaintea Ştefanului moldovean. Prin astfel de privelişti de cinste rămânea ca acesta să se mângâie pentru cetăţile ce nu mai erau să se întoarcă la dânsul, nici la urmaşii din sângele său. Birul, urcat la 4.000 de galbeni - al Ţării Româneşti era de 8.000, şi fiul de călugăr de acolo, evlaviosul întemeietor de biserici, Radu, trebuia să meargă la Constantinopol la fiecare 3 ani ca să sărute mâna împăratului păgân - nu mai suferi nici o întrerupere. Ba încă, Ştefan stătu la mijloc, împreună cu munteanul acesta Radu, ca să se facă pacea din 1503 între creştinii din Răsărit şi sultan.

Din altă parte, pe când corăbiile sultanului luau Veneţiei Coronul şi Modonul şi Apusul se pierdea în lupte lăuntrice, Ioan Albert trimitea un sol la turci şi alt sol venea de la Baiazid: el stătu în Cracovia din februarie până în aprilie 1500. Apoi, în iunie şi în august, două iureşuri tătăreşti, mai nimicitoare decât cele ce fusese săvârşite până atunci, luară bietului rege orice gust de a-şi încerca norocul împotriva craiului nou al lui Mohammed. Bătut, umilit, ţinut de rău de toată lumea, el plăti, mai scump decât orice vinovat, greşeala sa din 1497. Omul puternic de odinioară, uriaşul războinic, se coborî fără de vreme în mormânt, omorât de o ruşine pe care n-o putea suferi.

El muri în Prusia, unde plecase pentru a sili pe noul mare-maestru, ales în locul celui ce murise la Lemberg în 1497, să i se închine, la 17 iunie 1501. Cu câteva săptămâni înainte, Ştefan, care nu dăduse Pocuţia îndărăt şi nu înţelegea să o dea, rămânând să se judece pentru dânsa, izbutise a face să se taie la Czichow, înaintea, oamenilor săi, capul lui Ilie, fiul lui Petru Aron. Această faptă, fără pereche până atunci era o nouă şi strălucită dovadă despre puterea domnului Moldovei, despre frica pe care o coborâse el în inimile unor vecini care nu se coborau uşor la măsuri ca acestea.

Urmaşul lui Ioan Albert fu cneazul Alexandru. Acestuia îi era, ca rege polon, tot aşa de dragă Pocuţia, „bucata de pământ” de care vorbeşte cu atâta dragoste Ştefan, ca şi fratelui său. Cu tot amestecul de mijlocire al ungurilor, care trimisese pentru aceasta, în 1500, pe Emeric Csobor, el ar fi pus pe Ştefan înaintea unui război, dacă războiul cu Moscova nu l-ar fi oprit în loc cât mai trăi moldoveanul. Precum făcuse şi la alegerea sa în Lituania, noul crai leşesc trimese la Ştefan un sol de cinste ca să-i vestească suirea sa în Scaunul părintesc. Ştefan făcu daruri omului regal şi-l întovărăşi la întoarcere cu un boier al său, care cerea şi voia de trecere pentru diacul Şandru, ce mergea la muscali, la cuscrul Ivan.

Regele nu îngădui pe Şandru să se ducă la Moscova. Prin alţi trimişi ai săi, Nicolae de Cameniţa, castelanul de Sandomir şi căpitanul Cracoviei, el făcu aspre mustrări unui om care nu era deprins să le asculte şi obişnuia a răspunde altfel decât prin solii la dânsele. După cuvintele regelui, Ştefan ar fi întrebuinţat timpul de nesiguranţă ce se strecurase între moartea lui Ioan Albert (17 iunie) şi alegerea, sosirea şi încoronarea, abia târziu, la 12 decembrie 1501, a lui Alexandru, pentru a face la hotare prădăciuni vrednice de un duşman şi de un păgân.

I se mai spuse că el, domnul, ţine drept în mâinile sale Pocuţia, atunci când pământul adevărat al Moldovei se opreşte la Colacin; că el nu-şi îndeplineşte îndatoririle luate, atunci când de hatârul lui s-a tăiat fără vinovăţie capul lui Ilie-vodă, că el ar cere în zadar să i se dea pribegii Ivaşco şi Ioan, care nu fac rău nimănui şi sunt paşnici locuitori ai regatului. Mai departe, se făcu plângerea că el smomeşte la dânsul oameni de pe pământurile craiului, că nu cere de la negustori numai vămile cuvenite,- şi mai ales că nu se gândeşte la bătrâneţea lui înaintată şi la folosul ce ar avea fiul său. Bogdan, începându-şi, mâine-poimâine, domnia ca un prieten al polonilor, care au fost totdeauna ocrotitorii siguri şi de folos ai Moldovei.

Nu ştim ce va fi răspuns Ştefan la aceste tânguiri aprige. În unele lucrări el va fi fost gata să îndrepte, dar de Pocuţia nici nu voi să audă. El se arătă însă gata să se judece, aşa cum se judecau în Moldova oamenii pentru câte o moşie: să-şi „puie zi” amândouă părţile înaintea cuiva pe care Ştefan îl privea ca mai mare decât dânsul şi decât Alexandru, înaintea craiului unguresc Vladislav; atunci să-şi arate fiecare „cărţile”, documentele ce are, şi oamenii lui Vladislav, în numele stăpânului lor, vor face judecata dreaptă şi vor întări pentru totdeauna „bucata de pământ” aceluia cu care se va găsi dreptatea. El alese sorocul de 29 septembrie, ziua Sfântului Mihai la catolici. Apoi trimise ştire la Buda despre cele întâmplate, cerând ca mijlocitorii să vină la timp, de la craiul care râvnise şi el moştenirea lui Ioan Albert şi cu care Moldova urma să fie în legăturile cele mai strânse.

Una din părţi lipsi la judecată, aceea care se aştepta să piardă. Ştefan privi pe leşi, după datina pârilor pentru pământ în Moldova, ca „rămaşi de judecată”. Va să zică, Pocuţia îi era întărită lui. El se hotărî să o ia cu adevărat în stăpânire, să-şi aşeze căpitanii în cetăţi, să pună pietre cu bourul moldovenesc, „hotare neclătite”, de-a lungul hotarelor şi să strângă veniturile. Căci până atunci el lucrase cu sfială în această ţară nouă a sa, făcându-se că „o lasă pustie”, până ce se va hotărî într-un chip statornic asupra drepturilor fiecăruia.

Împrejurările erau din cele mai potrivite pentru această măsură de asigurare. De mult încă ţarul Ivan pândea ţinuturile mărginaşe ale Lituaniei, pe care ar fi voit să le adauge la stăpânirile sale. El era un domn drept-credincios, ortodox, şi mulţi dintre puternicii Lituaniei, cei mai mulţi dintre locuitorii acestei ţări, erau şi ei de această lege şi simţeau aceasta cu atât mai tare cu cât Alexandru prinsese a prigoni pentru ortodoxie, căutând să câştige ţara sa pentru Scaunul din Roma.

Nici soţia lui, Elena, fata lui Ivan, nu scăpă de îndemnurile, uneori ameninţătoare, ale regelui, care, între atâtea greutăţi de pe lumea aceasta, mai găsea vreme pentru a urmări mântuirea sufletului supuşilor şi familiei sale pe lumea cealaltă. Ivan se umplu de mânie când auzi ce-i suferă fata la Curtea ginerelui catolic. Ciocniri începură să se întâmple la hotare, vestind un război crâncen.

Ştefan ţinea întâi cu Ivan, care era de legea sa şi care ridicase încă din 1498 pe Dimitrie, fiul fiului său şi al Elenei din Moldova, la rangul de moştenitor al său. Soliile curgeau şi acum necontenit de la Suceava la Moscova şi de la Moscova la Suceava. În 1498-1499, ţarul mijlocise, prin oamenii săi Bersen şi Baliţa, ca să se încheie pacea, care ţinea de atunci între cuscrul şi ginerele său.

Când duşmănia între ruşi şi lituanieni începu să se cunoască, şi Ivan şi Alexandru, unul în puterea înrudirii, celălalt în puterea legăturii din 1499, cerură ajutorul puternic al moldoveanului, Ştefan încercă, la rândul său, să împace pe cei doi prieteni care nu se înţelegeau; diacul Şandru merse în 1502, împreună cu boierul Toader, feciorul Isaii, la Moscova. I se răspunse aici că Alexandru e vinovatul, fiindcă nu lasă pe soţia lui, Elena, şi pe atâţia alţii să creadă şi să se închine aşa cum au apucat. Încercarea de împăciuire nu izbutise.

Mulţi vor fi crezut că Ştefan se va da de partea lui Ivan, care începu peste puţin războiul, încă pe timpul verii. Cumintelui domn i se va fi părut însă că toate aceste lucruri se petrec prea departe şi că nu-l privesc de-a dreptul pe dânsul. Pe urmă, dacă interesul său cerea să se unească mai bine cu muscalii, se întâmplă la Curtea lui Ioan un om pornit şi sălbatic, ceva care împiedică pentru totdeauna orice prietenie din inimă. Ţarul avea o soţie tânără, Sofia, din neamul împărătesc al Paleologilor din Constantinopol, şi din această a doua căsătorie i se născuse un fiu, Vasile, pe care fireşte că mamă-sa dorea să-l vadă ţar în locul lui Dimitrie, fiul fiului vitreg şi al moldovencei.

Încă din 1499, Sofia izbutise a face pe soţul ei să-i ierte greşeala de răzvrătire şi planuri viclene de care se făcuse vinovată. Peste trei ani, tocmai în 1502, în luna aprilie, mânia lui Ivan căzu deodată asupra nurorii şi nepotului, care pierdură în acea zi nenorocită, şi pentru totdeauna, şi iubirea ţarului, şi libertatea, şi viitorul de stăpânire pe care-l visaseră până atunci. Ei fură zdrobiţi de această cădere neaşteptată, şi muriră înainte de vreme: mama în 1505, iar fiul în 1509, câţiva ani abia după moartea părintelui şi bunicului din Suceava, a cărui inimă sângerase de durerea copiilor pe care nu-i putuse apăra, nici ajuta.

Într-o nouă solie, de prin mai-iunie 1502, a diacului Bohusz, Alexandru arăta lui Ştefan, ca să-l întoarcă spre dânsul, ce cinste se face la Moscova Elenei şi lui Dimitrie, şi-i ceru cu stăruinţă ajutorul împotriva muscalilor, fără să mai pomenească acum de acea Pocuţie, începătoare de vrajbă. Dar Ştefan nu era omul care să-şi încurce ţara în lungi şi grele războaie ca să răzbune jignirile ce i s-ar fi adus lui ca om. Pe de o parte, el îndemnă încă o dată la pace pe Alexandru, iar pe de alta, prin acelaşi diac Constantin, el aminti ţarului datoria cea mare către creştinătate, care e mai sfântă decât aceea către legea pravoslavnică.

Pe atunci, după luarea de către, turci a cetăţilor veneţiene din Moreea, Apusul se îndemna iarăşi pentru lupta de răscumpărare, şi în Răsărit se primeau scrisori lungi, cu făgăduieli din toată frumuseţea, de la veneţieni, de la papa şi de la împăratul din Germania. Ungurii bătuseră pe turci în Bosnia, şi în acelaşi an, la 12 mai 1501, se vestea în adunarea din Pesta începerea războiului sfânt cu învinşii, în primăvara lui 1502, noii apărători ai graniţei de miazăzi, Ioan Corvinul, fiul craiului Matiaş, căpitanul din Banat, Ioja de Som, care înlocuia pe Pavel Chinezul, şi urmaşul lui Birtoc Dragffy în voievodatul Ardealului, Petru de Posing, luau Vidinul - o mare biruinţă, care avu un răsunet pretutindeni - apoi Cladova, în faţa Severinului, care şi acesta se afla pe atunci în mâna ungurilor, şi flăcările aprinse de călăreţii lor se prelinseră pe zidurile Nicopolei: vechile cuiburi de pradă turceşti plătiră astfel paguba pe care o făcuseră; atunci când din ele stăpâneau, ameninţau şi prădau fraţii Mihalogli şi Bali-beg, fiul lui Malcoci, duşi aiurea sau trecuţi din această lume.

Ştefan scrise astfel lui Ivan, care-şi strângea toate puterile asupra Lituaniei, că „toţi craii, şi toţi domnii creştini, şi toate ţările frânceşti ale Apusului se unesc şi se gătesc a sta împotriva păgânului, şi ar fi bine ca şi tu, în loc să te cerţi cu creştinii, să te ridici cu dânşii asupra păgânimii”. Cuvintele acestea nu fură ascultate. În cursul verii, muscalii loviră Smolenscul. Toate puterile Poloniei erau strânse la această graniţă, şi regele însuşi plecase în Lituania, din mai încă lăsând regatul în seama fratelui său, cardinalul Frederic, un om slab de suflet şi bolnav, care avea numai câteva luni de trăit.

Abia se încleştase războiul cu Ivan, şi vechiul prieten al acestuia, hanul din Crâm, Mengli-Ghirai, care nimicise cu totul puterile hanului de la Volga, prietenul lui Alexandru, Seid-Ahmed silindu-l a căuta un adăpost în Cetatea-Albă, apoi în Chiev, se aruncă asupra Poloniei. Într-un singur avânt, Mengli-Ghirai pătrunse în septembrie până la Sandomir, fără să întâmpine un singur duşman, şi se întoarse înapoi târând după dânsul la 40.000 de robi, în Polonia era o nespusă groază. De jur împrejur stăteau numai duşmani, şi mijloacele pentru a-i respinge, pentru a-i împiedica de a năvăli şi păgubi lipseau cu totul.

Frica de Ştefan nu era cea mai slabă în sufletul acestor bieţi oameni îngroziţi. După muscal, după tătar, ei aşteptau acum pe straşnicul moldovean, ca să desăvârşească pieirea ţării lor. Încercarea cu Ivan în Lituania îi încredinţase că rutenii, de limbă rusească şi de lege ortodoxă, nu sunt bucuroşi şi de stăpânirea polonă şi catolică. Ei vedeau numai trădători între aceştia, şi bănuieli de acelaşi fel cădeau şi asupra unor dregători de margine, despre care se zvoneau lucruri rele. Se credea astfel, în septembrie 1502, că Ştefan are înţelegeri la Cameniţa şi până la Lemberg, care şi-ar deschide bucuros porţile înaintea lui, şi se luau ce măsuri se puteau lua, împiedicându-se, între altele, negustorii moldoveni de a veni în număr prea mare.

În sfârşit, lucrul de care se temuseră se întâmplă. În octombrie moldovenii se revărsară asupra Pocuţiei. Dintru-întâi se auzi că Ştefan a înteţit numai nişte „duşmani” - erau acum aşa de mulţi, încât nu li se mai dădea de capăt şi de nume! - asupra regatului. Se vesti pe urmă că Ştefan însuşi, cu turci şi ruşi, adecă ruteni, vrea să pună mâna pe Haliciu, pe Buczacz, prădat de dânsul în 1498, pe Czerwona, pe Iaszlowiec şi pe o cetate care i-ar fi fost în adevăr de mare folos, Cameniţa cea puternică. Regele era chemat să vină repede înapoi, lăsând grija muscalilor din Lituania, căci altfel el va pierde Podolia toată, malul celălalt al Nistrului, care se va preface şi el în pământ moldovenesc.

Dar aceste ştiri nu erau adevărate. Ştefan nu era, nici în tinereţea sa, dintre acei care fac cuceriri ca să le dea apoi îndărăt. Era să pornească oare acum, în zilele sale albe, zboruri nebune asupra pământurilor străine? Nu, el venise numai să-şi ia toată ţara sa, a Pocuţiei: el aşeză aici ca staroste pe clucerul Hrincovici şi ca vameş pe Chiracola, poate, vistierul de odinioară. Graniţa o însemnă, cum ştia el că-i scrie în zapise, mai jos de Haliciu, la o milă şi jumătate depărtare. Vămile i se plătiră lui de-acum înainte.

Ţăranii de aici, români şi ruşi, fură poftiţi, după obiceiul din Moldova, să-i vină în tabără la Colomeia, unde stătea orânduind, fiecare cu calul şi armele sale; şi îndată el avu numai din această cucerire a sa 3.000 de ostaşi. La 2 noiembrie 1502 sosi la Lemberg trimisul domnesc Ilie Steclea, ca să poftească pe negustori a-i veni iarăşi în ţară, în cea nouă, ca şi în cea veche, fără nici o teamă şi fără nici o grijă, căci „el nu vrea să aibă război ca craiul, ci şi-a luat numai ţara bunicului său, care i se smulsese mai demult cu puterea”.

Însă, iarăşi, el era gata să se judece, dacă, precum se zicea în Moldova, Alexandru n-ar fi fost mulţumit cu „legea” dintâi, ci ar fi cerut „lege peste lege”, cuie trebuia să se dea oricând, după datină. Iarăşi el trimese un sol la regele Vladislav, ca să-i arate că „şi-a pus oamenii în acea ţară”, în „bucata de pământ” de sub Haliciu. De la unguri, care nu ţinură de rău pe prietenul lor, mai bun şi mai folositor decât polonii, sosi iarăşi un judecător, anume Marcu Fârtat. Sorocul asupra căruia se învoi Ştefan cu dânsul fu acela de 2 noiembrie 1503, când trebuiau să vină din Polonia, de la cardinal, care se plânsese amar lui Ştefan pentru călcarea păcii, Iacob de Buczacz, iar, de la Vladislav, Ştefan Telegdy, Francisc Balassa şi Emeric Czobor. Însă iarăşi trimesul polon nu sosi la vreme.

Check Also

Rezistenţa antiotomană a Ţării Româneşti în condiţiile luptelor interne (1418-1428)

La moartea lui Mircea cel Bătrân, ca urmare a luptelor glorioase conduse de marele domn, …

Importanţa luptei lui Inochentie Micu

Inochentie Micu este iniţiatorul luptei politice programatice românilor din Transilvania. El e primul care luptă …

Marii cronicari despre Ştefan cel Mare

Cărturarii n-au ştiut să vorbească după cuviinţă despre faptele lui Ştefan cel Mare, căruia-i datorau …

Întreţinerea luptei de clasă în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Şerbirea treptată a ţărănimii, proces de lungă durată, a întâmpinat tot timpul rezistenţa dârză a …

Primele lupte ale lui Ştefan cel Mare cu polonii

Viaţa lui Ştefan cel Mare căpătă acum o întorsătură hotărâtoare. Odată cu sosirea bătrâneţilor, toate …