Tudor Vladimirescu şi bimbaşa Sava

Documentele cer corectarea afirmaţiei făcute de C.D. Aricescu şi întărite de Andrei Oţetea, potrivit căreia: „În ziua de 8 mai, după ce făcură sfeştanie la Mitropolie, ridicară şi Tudor şi Sava steagul libertăţii, după exemplul eteriştilor”. Cu alte cuvinte, la intrarea turcilor în ţară, comandantul oastei pandurilor s-a declarat unit cu bimbaşa Sava şi cu Alexandru Ipsilanti.

Andrei Oţetea explică pe larg că Tudor spera să ţină piept turcilor cu ajutorul lui Sava. Ca atare, a încheiat o înţelegere secretă cu acest şef de arnăuţi, hotărând să-şi unească trupele cu ale lui, într-un singur corp, şi să le scoată în afara capitalei, pentru a ataca armata otomană la apropierea ei de Bucureşti: „Era firesc ca Tudor şi Sava, angajaţi în aceeaşi politică, să caute să se apropie”.

Printre măsurile de prevedere luate de Tudor faţă de un eventual atac turcesc ar fi fost şi „încercarea de a stabili un plan de cooperare cu Sava”. Înţelegerea lor, implicând şi intenţia de colaborare cu Ipsilanti, „a fost pecetluită, la 8/20 mai, printr-o manifestaţie publică de solidaritate cu Eteria”. Însă planul nu s-a pus în aplicare, fiind zădărnicit de Sava, care a refuzat să se prezinte - la data stabilită - la Cotroceni, unde se afla Tudor, şi a ieşit pe furiş din oraş. Astfel, „defecţiunea lui Sava a zădărnicit şi ultimul plan [al lui Tudor] de a feri ţara de ocupaţia turcească”.

Unele pasaje din scrierile lui Ilie Fotino şi Chiriac Popescu par a îndreptăţi aceste aserţiuni. Însă o confruntare mai largă a documentelor duce la alte rezultate. Căminarul Sava era slujbaş al regimului fanariot şi totodată „general” al Eteriei. Primea ordinele lui Alexandru Ipsilanti şi pe ale lui Scarlat Callimachi, care l-a numit comandant al gărzii sale, mai înainte de a ocupa tronul. Callimachi era el însuşi partizan ascuns al Eteriei, cu toate că beneficia de un scaun domnesc dat de Poartă.

Legăturile lui Sava cu turcii l-au făcut chiar şi pe Ipsilanti să n-aibă încredere deplină în el. S-a bizuit oare Tudor pe sinceritatea oportunistului şef al poliţiei capitalei, a cărui duplicitate se manifesta destul de vizibil? C.D. Aricescu şi Andrei Oţetea nu lămuresc întrebarea: Cum a putut Vladimirescu, la începutul lunii mai, să plănuiască unirea cu Sava împotriva turcilor, când relaţiile dintre ei au fost de neîncredere şi ostilitate, în tot timpul şederii la Bucureşti a Adunării norodului?

Potrivit caracterizării pe care i-a făcut-o Mehmet Selim, paşa de la Silistra, bimbaşa Sava avea „întru adâncul inimii sale încuibată înşelăciunea şi viclenia, şi uneori făţărnicindu-să cu credinţă şi cu supunere către înalta Poartă, alteori unindu-să cu apostatul Ipsilant şi arătându-să într-o glăsuire cu faptele aceluia, s-au meşteşugit mai în urmă şi prin făţărie s-au făcut a să întoarce iarăşi în slujba înaltului devlet”.

Ilie Fotino descrie pe larg dezbinarea dintre Tudor şi Sava. Nu s-a ajuns la înfruntare armată între ei, fiindcă cei doi şefi au ţinut să o evite, însă raporturile lor au fost de încordare şi neîncredere crescândă. Tudor a smuls cu greutate din mâinile lui Sava mitropolia şi alte poziţii strategice din Bucureşti (printre care mănăstirile Mihai Vodă, Antim şi Radu Vodă), ocupate de arnăuţii şefului poliţiei.

Mitropolitul, constatând voinţa neclintită a lui Tudor de a ocupa mitropolia, şi-a dat seama de inevitabilitatea unei ciocniri armate, dacă Sava nu cedează terenul; atunci, el „înduplecă prin cuvinte pe Sava de a părăsi ocuparea mitropoliei”. Capitala ajungând sub dominaţia şefului de panduri, mitropolitul a vrut, la un moment dat, să se retragă din ea.

Căminarul Sava sprijinea acest plan, cu gândul de a slăbi puterea lui Tudor, căruia îi era necesar concursul preşedintelui divanului. Sava - arată Fotino - a declarat în faţa locuitorilor adunaţi la mitropolie că „mai convenabil este a se depărta mitropolitul din oraş decât a rămânea, şi aceasta spre a nu fi silit a subscrie, fără voie, toate cererile lui Tudor”... Însă populaţia Bucureştiului s-a opus plecării mitropolitului.

Cu privire la atitudinea afişată de Sava şi la evoluţia conflictului dintre el şi Vladimirescu, aflăm informaţii în raportul lui Fleischhackl din 23 aprilie / 5 mai: Căminarul Sava „ameninţă că vrea să plece, de la o zi la alta, lăsând oraşul în plata domnului, deoarece a rămâne cu Tudor în aceeaşi localitate ar fi un lucru incompatibil cu opiniile sale, şi prin care s-ar compromite de-a dreptul.

În temeiul acestor declaraţii, ar fi de presupus că bimbaşa Sava, ca partizan credincios al prinţului Callimachi, va întrerupe, probabil, toate legăturile şi contactele cu rebelii, pe care a trebuit să le întreţină din motive politice, şi că ceea ce aşteaptă el este apropierea trupelor otomane şi a comandantului lor, pentru ca să se explice în mod public şi să acţioneze efectiv împotriva insurgenţilor”.

După mutarea divanului la Belvedere, Tudor a orânduit un detaşament pentru paza boierilor divaniţi, format din circa 300-400 de panduri, şi a dispus să se ia împotriva lui Sava „toate măsurile de precauţie, obişnuite în timp de război” (Liprandi). Aceste măsuri s-au dovedit necesare, întrucât Sava a năvălit cu vreo 150-300 de arnăuţi-călări, spre a lua cu forţa pe boieri din mâinile lui Tudor.

Încercarea a eşuat, datorită împotrivirii gărzii de panduri şi a rugăminţilor boierilor de a fi lăsaţi la Belvedere. Aceştia au insistat ca Sava să se retragă, comunicându-i că, potrivit dispoziţiilor lui Tudor, ei nu vor fi predaţi decât cu capetele tăiate („mai scurţi de-o palmă”). Toate acestea explică „neîmpăcata ură şi ascunsa învrăjbire ce exista între Tudor şi Sava” (I. Fotino). Deşi s-au tolerat unul pe celălalt, relaţiile lor au fost de „totală neîncredere” (Liprandi).

La întrevederile lor, cei doi şefi veneau cu escorte puternice: „fiecare dintre ei era însoţit de oamenii săi cei mai credincioşi şi mai viteji”. Tudor a ţinut să aibă în stăpânirea sa poziţiile strategice din Bucureşti, îndepărtând pe arnăuţii lui Sava, deoarece îl bănuia pe acesta „ca nu cumva, înainte de a sosi turcii, să-l atace fără veste prin vreo stratagemă sau să se unească, după venirea lor, cu dânşii, şi să-i nimicească toate planurile”.

La sfârşitul lui aprilie şi începutul lui mai, când eteriştii se străduiau să ocupe mănăstirile din Oltenia, iar în Bucureşti bimbaşa Sava încerca să-i smulgă lui Tudor divanul, tensiunea dintre cei doi şefi devenea tot mai ascuţită. Când s-a primit ştirea că turcii au trecut Dunărea, Sava, care fusese însărcinat de Ipsilanti să supravegheze în secret pe Tudor, a venit în lagărul acestuia ca să afle ultima lui intenţie. A constatat că Tudor ducea tratative cu turcii, prin Nuri aga. Întrebat a doua zi de episcopul Ilarion, în numele lui Tudor, ce are de gând să facă dacă turcii se vor apropia de Bucureşti, Sava a răspuns că el aşteaptă, cu privire la aceasta, ordine din partea lui Ipsilanti, căruia îi raportase amănunţit despre toate.

Ilie Fotino pretinde că Tudor şi Sava, în ciuda conflictului dintre ei, au convenit să se unească, sub drapelul Eteriei, spre a se opune turcilor. Propunerea de unire a pornit de la Sava şi ar fi fost acceptată verbal de Tudor. Dar chiar din expunerea acestui autor reiese că nici unul nici celălalt şef militar n-a luat-o în serios; punctele lor de vedere erau diferite, iar neîncrederea dintre ei nu putea să dispară.

Ilie Fotino subliniază lipsa de sinceritate a lui Sava, care urmărea de fapt să-l piardă pe Tudor: Sava „îşi propuse a da turcilor o probă de tot serviciul ce le putea oferi, predându-le mai întâi pe Tudor cil ai săi. Astfel dar, luând masca sincerităţii, propuse lui Tudor... să iasă cu toţii atât din oraş şi din fortificările de la Cotroceni, cât şi de prin celelalte mănăstiri, şi surprinzând pe turci în cale să năvălească asupra lor. Acest plan se şi acordă între dânşii; dar pentru că înţelegerea se făcu numai prin grai, executarea lui rămase neefectuată...”.

În condiţiile când Sava purta doar „masca sincerităţii”, urmărind, de fapt, să-l predea pe Tudor turcilor - după cum recunoaşte chiar Ilie Fotino -, acelaşi scriitor vorbeşte totuşi despre fraternizarea celor doi şefi militari, prin prestarea unui jurământ comun de credinţă faţă de Eterie. Această din urmă afirmaţie (acceptată de Andrei Oţetea) este cu totul neverosimilă. Ea e contrazisă de ansamblul datelor cunoscute (unele consemnate, cum s-a văzut, şi de Fotino), referitoare la agravarea conflictului dintre capul mişcării din Ţara Românească şi şefii eterişti, inclusiv Sava. Partea de adevăr din relatările lui Fotino se precizează, în special, prin confruntarea lor cu rapoartele consulare austriece.

Dintr-un raport al lui Fleischhackl din 7/19 mai reiese că, la începerea operaţiunilor turceşti în nordul Dunării, Tudor şi-a amânat retragerea în munţii Olteniei, pentru a nu lăsa capitala pe mâna lui Sava. El se temea că dacă Bucureştiul va ajunge sub stăpânirea eteriştilor, turcii îi vor da foc. Comandantul oastei pandurilor a luat măsuri de apărare a capitalei, (după cum se deduce) fără a acţiona în înţelegere cu Sava. Raportul următor arată că Vladimirescu şi Hagi Prodan n-au acceptat propunerea lui Sava ca, la apropierea turcilor, toţi ostaşii aflaţi în Bucureşti să fie scoşi afară din oraş, în câmp deschis. Tudor refuza deci colaborarea cu Sava.

Dintr-un alt raport aflăm că la 8/20 mai, bimbaşa Sava a luat parte la o manifestaţie eteristă, dezvăluindu-si calitatea de partizan al lui Ipsilanti. Acest din urmă document ne încredinţează că în ziua de duminică 8 mai au avut loc în Bucureşti două ceremonii publice diferite, fără legătură una cu cealaltă: La Cotroceni, în tabăra lui Tudor, s-a făcut primirea solemnă a unui detaşament de 400 de panduri, sosiţi din Oltenia.

Episcopul Ilarion a oficiat o slujbă religioasă, iar artileria a tras trei salve de tun. Probabil, cu acest prilej, Tudor a fost ovaţionat ca domn. Pe de altă parte, în cursul după amiezii, eteriştii greci au organizat o manifestaţie, purtând prin oraş steagul libertăţii. La această procesiune a participat şi Sava. De altfel, Naum Râmniceanu, precum şi Ilie Fotino, ne dau descrieri asemănătoare, din care reiese că Tudor şi Sava n-au manifestat împreună; ei nu erau uniţi, ci au arborat steaguri diferite.

Iată relatarea lui I. Dârzeanu: „Iar căminarul Sava cu ai săi oameni, cunoscând dăzghinarea slugerului Teodor dăspre adunarea prinţipului Ipsilant şi fiind dihonie între sine cu slugeru Teodor, mai vârtos văzând şi zăbava venirii oştirilor otomaniceşti că nu să ivea a să vedea, au fost cutezat să arădice şi numitul Sava steag dă elefterie în politia Bucureştilor şi într-o zi dă sărbătoare au ieşit cu steagul prin toate uliţele târgului, propovăduind deobşte slobozenie”. Toţi locuitorii s-au mirat de acest act al căminarului, căci el era cunoscut „dintru-nceput... a fi sadic (= credincios) al Porţii otomaniceşti şi mai în scurt cu totu supus al domnului Calimah”.

Mihai Cioranu descrie o altă procesiune a eteriştilor, asemănătoare acesteia din 8 mai, dar care s-a desfăşurat sub conducerea lui Iordache Olimpiotul, la 23 martie / 4 aprilie: O mulţime mare de greci şi de arnăuţi, cântând cântece şi trăgând focuri de arme, au purtat steagul libertăţii pe străzile Bucureştiului, apoi l-au înălţat deasupra porţii caselor boierului Belu, unde era cartierul lui Farmache, „strigând toţi c-un glas mare: «Şi la porţile Constantinopolului»”.

„Tudor sta în Cotroceni şi privea lipsa de judecată a lui Ipsilant şi a celor împreună cu dânsul. Se mira de aceste fapte copilăreşti,... cu totul străine de orice minte sănătoasă”, când ei nu erau deloc pregătiţi pentru războiul cu turcii. Constatăm deci că nici la intrarea turcilor în ţară şi nici altădată, Tudor nu s-a asociat la manifestaţiile publice ale eteriştilor.

Ce a întreprins Sava între 8-15 mai, în săptămâna de dinaintea ocupării Bucureştiului de către turci? Potrivit spuselor lui I. Fotino, văzând că Tudor amână retragerea din Bucureşti, Sava „se prefăcu că iese el din oraş şi, fără a se depărta mult, se opri la mănăstirile de primprejur, Mărcuţa şi Plumbuita; iar cea mai mare parte din ostaşii săi ocoleau, răspândiţi în pilcuri, prin oraş, şi privegheau zi şi noapte împreună cu dânsul, travestit, mişcările oamenilor lui Tudor”.

Când oastea pandurilor a început retragerea spre Oltenia (la 15 mai), „Sava, care până în momentul acela se afla în Bucureşti ascuns”, „plecă la Târgovişte, cu scop mai mult de a spiona puterea armată a lui Ipsilanti, decât de a-l ajuta din vreun simţământ de amiciţie”. Faptul că Ipsilanti n-a acordat destulă încredere lui Sava, ci i-a respins propunerile, a fost, după Liprandi, unul dintre motivele ce l-au determinat pe şeful garnizoanei de arnăuţi a Bucureştiului să pactizeze cu turcii.

Fără îndoială, când a venit la Târgovişte, Sava a căutat să-l aţâţe pe Ipsilanti împotriva lui Tudor: „Bimbaşa Sava..., la Târgovişte, pârâse foarte pe Slugearul Tudor la Ipsilant, că i-au fost împotrivitoriu şi viclean, şi că, dându-şi coastele cu turcii, de aceea are gând să treacă Oltul”... „Această pâră vicleană şi pizmaşă a Savei au deşteptat pre Ipsilant a-şi aduce aminte de o scrisoare ce îi scrisease Tudor, încă de când să afla în Bucureşti”... (Istoria jăfuitorilor...). Atunci, Ipsilanti a scris căpitanului Iordache „să fie foarte atent şi dacă este cu putinţă să pună mâna pe Tudor” (Memoriul lui C. Ducas).

Drept concluzie la discuţia de mai sus facem observaţia că esenţialul raporturilor dintre Tudor şi Sava („prigonirea” dintre ei) a fost prins de Naum Râmniceanu în formulări expresive: Sava nu voia „să cunoască pe Teodor de mai mare al pământului ţării”. Tudor „căuta la Sava ca la o frământătură fanarioţască... şi toate ale lui le socotea prefacere şi chip de înşelăciune, după cum în urmă şi în faptă s-au văzut”.

În preajma venirii turcilor, Tudor a declarat boierilor din divan „că peste putinţă este a fi unire adevărată şi credincioasă cu Sava”. Divaniţii, cu gândul (după Naum) la soarta oraşului, s-au înfricoşat „văzând pe Teodor gătindu-se să stea împotriva turcilor când vor năvăli şi nevrând [el] să se unească cu Sava”. Această interpretare - că Tudor nu voia să facă cauză comună cu Sava - este confirmată de rapoartele consulare austriece.

Putem considera acceptabil şi modul cum priveşte C.D. Aricescu finalul relaţiilor dintre Tudor şi Sava. E posibil ca, în mod provizoriu, Tudor să nu fi respins propunerea lui Sava de a lupta împreună contra turcilor, chiar în marginea Bucureştilor; „dar se încredinţa îndată, prin oameni credincioşi, şi după apucăturile lui Sava, că scopul acestuia era de a-l trăda turcilor, ca şi pe Ipsilanti, înşelându-i pe amândoi cu făgăduieli zadarnice. Tudor hotărî să lucreze singur, după cum îl vor povăţui împrejurările”.

În schimb, alte afirmaţii ale lui Aricescu i-au sugerat lui Andrei Oţetea formularea unei opinii contestabile: La începutul lunii mai, Tudor şi Sava s-ar fi înţeles să-şi unească forţele sub egida Eteriei, pentru a ataca pe turci; pe de altă parte, pe la mijlocul aceleiaşi luni, ei ar fi convenit cu turcii să atace flancurile armatei lui Ipsilanti, în timp ce otomanii aveau să lovească pe eterişti din faţă.

Neconfirmate - tale quale - de documente, aceste două supoziţii se anulează una pe cealaltă. Tudor n-a legat frăţie cu Sava, iar ipoteza că ei s-ar fi asociat spre a încheia împreună înţelegeri când cu eteriştii împotriva turcilor, când cu turcii împotriva eteriştilor, nu-şi găseşte justificarea logică şi documentară. Prin poziţia sa politică şi prin caracterul său, Vladimirescu era departe de a se confunda cu Sava.

Check Also

Opoziţia lui Tudor Vladimirescu faţă de Eterie înainte de intrarea Adunării norodului în Bucureşti

Comandantul pandurilor a plecat din Bucureşti spre Oltenia (18 ianuarie), însoţit de o ceată de …

Un act fundamental: Scrisoarea lui Tudor Vladimirescu către vornicul Constantin Samurcaş din 28 februarie 1821

Un document edificator pentru disensiunile dintre căpetenia pandurilor şi eterişti, şi pentru uneltirile unora dintre …

Lichidarea mişcării revoluţionare din 1821. Moldova şi Ţara Românească între 1821-1828

Ocupaţia turcească în Principate Oştirile turceşti care au intrat în Moldova şi Ţara Românească la …

Acuzaţiile formulate de eterişti împotriva lui Tudor Vladimirescu

Să examinăm învinuirile aduse de eterişti lui Tudor Vladimirescu: 1) A călcat legământul faţă de Eterie, …

Craiova în timpul Revoluţiei de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu

Un eveniment de importanţă covârşitoare pentru istoria ţării se va petrece la începutul secolului al …