Tudor Vianu

Tudor Vianu (27 decembrie 1897, Giurgiu - 21 mai 1964, Bucureşti) - poet, traducător, estetician, eseist, memorialist, editor, filosof al culturii, critic şi istoric literar. Este fiul Floricăi (născută Rosa Leibovici) şi al lui Alexandru Vianu (născut Adolf M. Weinberg), medic, şi frate cu Alexandru Vianu. Tatăl, participant la Războiul pentru Independenţă, primeşte cetăţenia română în 1878, iar în 1893 familia trece la ortodoxie.

Vianu urmează la Giurgiu clasele primare (1904-1908) şi gimnaziale (1908-1912), Liceul „Gheorghe Lazăr” la Bucureşti (1912-1915), ani din care datează prietenia cu Ion Barbu. În 1915 se înscrie la Facultatea de Drept (licenţa în 1919) şi la Facultatea de Litere şi Filosofie (absolvită în 1920), tot acum obţinând diploma Seminarului Pedagogic al Universităţii din Bucureşti. Aflat în refugiu, face la Botoşani Şcoala de Ofiţeri de Rezervă la artilerie (1917-1918), luând parte la campania din Moldova.

Frecventează cenaclul lui Alexandru Macedonski şi debutează cu un articol în apărarea acestuia în „Făclia” din ianuarie 1916, iar la 19 martie publică sonetul Cuvântul în „Flacăra” lui Constantin Banu, sub semnătura T. Al. Vianu, în acelaşi an apărându-i poezii şi în „Vieaţa nouă” a lui Ovid Desusianu. Scurtă vreme, în 1918, figurează ca redactor la „Literatorul” lui Alexandru Macedonski. După război va colabora la „Letopiseţi”, „Revista critică”, „Ideea europeană”. La „Sburătorul” susţine, încă de la apariţie, „Cronica ideilor”, dar în toamnă renunţă, printr-o scrisoare adresată lui Eugen Lovinescu, la cronica de întâmpinare, ceea ce va stârni o replică din partea criticului, sub titlul E cu putinţă o disociaţie?

Mai semnează cronică dramatică în „Luceafărul”, iar în 1921 va inaugura o îndelungată colaborare cu „Viaţa românească”, fiind apreciat de Garabet Ibrăileanu. Susţine rubrica „Masca timpului” în „Mişcarea literară” a lui Liviu Rebreanu şi colaborează la „Gândirea” (din 1924 până în 1943), o vreme făcând parte din „gruparea revistei”. În perioada interbelică mai publică frecvent în „Revista de filosofie”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Vremea”, „Libertatea”, „Simetria” şi „Preocupări literare”, iar după al doilea război mondial în „Gazeta literară”, „Contemporanul”, „Teatrul”, „Steaua” etc.

Între 1920 şi 1923 îşi continuă studiile la Viena, apoi la Tilbingen, unde îşi susţine doctoratul în filosofie cum laude, cu teza Das Wertungsproblem in Schillers Abhandlung „liber naive und sentimentalische Dichtung” (1923), sub îndrumarea lui Karl Groos. Intră în învăţământul academic: suplinitor la Conferinţa de estetică de la Universitatea din Bucureşti (1924), docent (1927), conferenţiar (1930), profesor titular (1944) la Catedra de estetică şi critică literară, transformată în 1948 în Catedra de literatură universală (ulterior şi comparată), al cărei şef va fi între 1958 şi 1963, după ce în perioada 1948-1953 îşi menţinuse cu greu funcţia.

În 1945-1946 fusese numit director al Teatrului Naţional, în 1946-1947 ambasador al României la Belgrad. Din 1935 membru corespondent al Academiei Române şi titular în 1955, va fi director general al Bibliotecii acesteia (1958-1964). Devine secretar general al Comisiei Naţionale pentru UNESCO (1958), iar cu puţin înainte de a se stinge e desemnat ambasador al României în cadrul aceleiaşi instituţii. A fost distins cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români (1930), Premiul „Năsturel” al Academiei Române (1933), Meritul Cultural clasa a doua (1943) şi Premiul de Stat (1963).

Vianu debutează editorial în 1924 publicând teza de doctorat, acum cu titlul Das Wertungsproblem in Schillers Poetik, lucrare de mică întindere, căreia ulterior nu îi mai acordă importanţă. Diversele preocupări de estetică la noi (Titu Maiorescu, P.P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Ovid Densusianu, Garabet Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Lucian Blaga etc.) se cereau adâncite; se simţea necesitatea integrării într-un sistem. Cursurile de estetică, destinate între 1924 şi 1934 studenţilor de la Filosofie şi Litere, se succedă în pas cu volume conexe: Dualismul artei (1925), Arta şi frumosul. Din problemele constituţiei şi relaţiei lor (1931) şi Idealul clasic al omului (1934). Oportună s-a dovedit antologia de „texte alese” Istoria esteticei de la Kant până azi (1934).

Cea mai importantă operă a sa în domeniu este Estetica (I-II, 1934-1936), prin care devine un întemeietor al disciplinei în context românesc modern. Semnificativ, G. Călinescu, în Principii de estetică, trimitea „în scopul informaţiei şi documentării asupra felului cum esteticienii ştiinţifici înţeleg chestiunea” la acest tratat. După primele două secţiuni, Problemele preliminare şi Valoarea estetică, partea a treia este consacrată operei de artă, momentelor constitutive şi clasificării artelor, cu concluzii despre „anatomia, heteronomia şi pantonomia artei”.

De natură mai tehnicistă e partea a patra, Structura şi creaţia artistică, pe când ultima parte, o poetică a receptării, insistă pe elemente extraestetice şi estetice, pe criteriile ierarhizării artistice, subliniind heteronomia fenomenului receptării. Dincolo de documentarea laborioasă, precumpănitor germană, relevante sunt punctele de vedere personale despre filosofia artei şi fenomenologia structurii ei; intră în dezbatere specificitatea devenirii artei între individual şi universal, între temporal şi supratemporal, între imanentism şi mutaţiile istoriei.

Din perspectiva lui Vianu, estetica e un concept-sumă, un sistem multiobiectual, larg cuprinzător, tratatul incluzând sfera literaturii şi fiind deschis artelor plastice şi muzicii, arhitecturii, urbanismului, filmului şi altor modalităţi de expresie artistică. Teoreticianul tinde să întregească „vechea estetică prin mai noua ştiinţă a artei”, depăşind orientările lui Hegel şi Schelling, care puneau preţ pe „simpla cale a speculaţiei dialectice” (Idei trăite, „Viaţa românească”, 1958). Stima arătată lui Hegel este enormă: „Nimeni nu coordonase cu mai mult succes decât Hegel întreaga experienţă de cultură a naturii şi istoriei” (Fragmente autobiografice, II). Apropiat prin atenţia arătată spiritului clasic de Mihai Ralea şi George Călinescu, dar având o mai mare afinitate cu esenţa acestuia, Vianu îl cultivă zi de zi ca observator al vieţii, gânditor şi comentator al frumosului, convins de puterea „raţiunii omeneşti”. Pe scurt, idealul clasic al omului, dimensiune capitală a tratatului de estetică, se reflectă în întreaga-i operă.

Confesiune fundamentală, Idei trăite probează că la Vianu clasicismul stă la temelia unei Weltanschauung de exemplară altitudine ontologică. Se pronunţase de timpuriu în sensul unei arte care, pornind de la datele complexe ale existenţei, „dobândeşte expresivitate umană, ia parte la mobilismul vieţii istorice şi exercită marea ei putere asupra societăţii”. Ideea de „heteronomie a artei” se conturase încă din perioada redactării tezei de doctorat, de unde provine şi interesul pentru problemele de istorie literară, estetică, morfologie a culturilor, teoria valorilor. Sub semnul raţionalismului şi al istorismului, esteticianul călăuzit de idealul valorilor vede în artă forma cea mai înaltă a muncii, „un produs al lucrării de transformare a materiei”. Artele umanizează şi modelează; Goethe (citat frecvent în Estetica) pare a întruchipa idealul omului complet. Forţa esteticului ţine, în cele din urmă, de ridicarea din contingent şi, astfel limitat în cercul kantian al frumosului, în „etero-cosmic”, se ajunge la perceperea „sufletului lumii”.

Poezia, artele vizuale, muzica, teatrul, arhitectura, urbanismul - iată principii în interacţiune, orientând spre o „concepţie estetică a lumii”. După Estetica, volume cu finalitate înrudită continuă programatic: Filosofie şi poezie (1937), Raţionalism şi istorism (1938, apărut dintr-o eroare tipografică cu termenii din titlu inversaţi), Studii de filosofie şi estetică (1939), Transformările ideii de om (1942) şi Filosofia culturii (1944); din această etapă datează şi Introducere în teoria valorilor întemeiată pe observaţia conştiinţei (1942). Interesul pentru fenomenul german nu a obstaculat deschiderea spre celelalte spaţii culturale, către care comparatistul şi filosoful culturii s-a îndreptat frecvent.

A şi tradus nu numai texte importante din Goethe (Din viaţa mea. Poezie şi adevăr, I-II, 1955), din Heinrich Heine, ci şi din teatrul lui William Shakespeare - Antoniu şi Cleopatra (1951), Iulius Cezar (1955) şi Coriolan (1962) - iar în presă din William Wordsworth, din versurile lui Michelangelo şi ale lui Victor Hugo. Serioasa orientare în cultura germană i-a înlesnit şi stimulat activitatea de eminescolog, în special în direcţia identificării unor izvoare, demonstrată în capitolele Eminescu şi etica lui Schopenhauer, Voluptate şi durere şi Pesimism şi natură din studiul Poezia lui Eminescu (1930). Spirit enciclopedic, riguros, informat şi tentat de relaţionări inedite, Vianu înţelege să abordeze problemele literaturii române de pe poziţia unui hermeneut plurivalent, de unde şi multitudinea referinţelor comparatiste, raportările la cei vechi ori la moderni, filiaţiile docte, relevarea fondului autohton şi datele despre circulaţia motivelor, toate din perspectiva unui exeget pătrunzător, totdeauna echilibrat, refractar paradoxului şi aventurii.

Sub semnătura sa mai apar Masca timpului (1926) şi Influenţa lui Hegel în cultura română (1933), cea dintâi micromonografie consacrată lui Ion Barbu (1935), Studii şi portrete literare (1938). Cu totul remarcabil e volumul Arta prozatorilor români (1941), la origine curs universitar şi care deschide seria studiilor sale de stilistică. Aici scriitorii sunt grupaţi pe criteriul afinităţilor de stil, iar analizele de text, de mare fineţe, anunţând în unele privinţe instrumentaţia de azi, impun prin nuanţarea şi particularizarea observaţiilor. I se adaugă capitolul Junimea, consacrat grupării, scriitorilor de aici, „marilor creatori” Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Creangă şi Ioan Slavici, ambianţei epocii, capitol încorporat în Istoria literaturii române modeme (1944), scrisă în colaborare cu Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, precum şi comentariile reunite în Figuri şi forme literare (1946).

Ponderea contribuţiilor despre fenomenul literar românesc, alternând după 1950 cu studii dedicate literaturii străine, e mai restrânsă decât în perioada interbelică. De reţinut antologia Literatură universală şi literatură naţională (1956), în partea a doua cu pagini despre Anton Pann, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu etc., Problemele metaforei şi alte studii de stilistică (1957), cu trei secţiuni - Originile metaforei, Funcţiunile metaforei şi Categoriile formale ale metaforei - completate de alte studii şi de mai vechile cercetări Tehnica basoreliefului în proza lui N. Bălcescu şi Observaţii asupra limbii şi stilului lui A.I. Odobescu.

În 1964 apare, postum, Arghezi, poet al omului, eseu din perspectivă comparatistă. Sunt de menţionat şi ediţiile critice Alexandru Macedonski (Opere, I-IV, 1939-1946) şi A.I. Odobescu (Opere, I-II, 1955). Văzând în literatură o sumă de voci interactive, interpretul neoumanist - cum l-a definit Şerban Cioculescu - se manifestă frecvent în ipostaza teoreticianului savant, înclinat să vehiculeze principii şi ideologii. Urmăreşte relaţiile între filosofie şi poezie, sistematizează ideile lui Goethe şi ale lui Stendhal despre artă, ideile estetice ale lui Titu Maiorescu, face istoria ideii de geniu, cercetează raportul între critica literară şi răspunderea morală, are în vedere criza ideii de artă în literatură, discută sinceritatea în literatura subiectivă, caută un răspuns la întrebarea „ce este un mare scriitor” sau analizează binomul naţional-universal. „Critica - scrie el în Masca timpului - mi-a apărut drept un fel de conştiinţă a literaturii şi literatura unul din felurile în care cultura contemporană ia cunoştinţă de sine.”

Unele din paginile sale aparţin criticii curente, însă mai multe se încorporează istoriei literare. Despre metodologia acestora avea să formuleze sagace puncte de vedere. Metoda de cercetare în istoria literară este, practic, un fel de profesiune de credinţă, creaţia fiind văzută ca esenţă a existenţei şi totodată reflex al timpului în mers, iar cercetarea literară ca „formă de viaţă”; Vianu crede că orice lucrare de sinteză presupune dedicare şi o laborioasă pregătire. Exegetul investighează acumulările în postura unui „om de ştiinţă”, atent la condiţionările de ordin extern, ca şi la resorturile interioare.

Deşi nu a elaborat o istorie a literaturii concepută ca atare, acoperă prin studii autonome secolul al XIX-lea în cvasitotalitatea lui, iar din secolul al XX-lea selectează principalele valori. Astfel, Alecsandri ca descriptiv e un prilej de a defini distanţa dintre actual şi inactual, cu precizarea că memoria acţionează în două moduri: „a recunoaşte pur şi simplu că ceva s-a întâmplat în trecut” şi „retrăind trecutul cu accentul lui particular şi caracteristic”. Filosof al culturii, el nu omite să sublinieze dimensiuni ale spiritualităţii naţionale la exponenţii Junimii, în contextul a ceea ce alţii înţeleg prin „sinteza orizonturilor”. Un Ion Creangă „adânc înfipt în lumea lui [...] o poate descrie fără duioşii retrospective, fără sentimentalitate, cu un realism robust şi umor împăcat”.

Pe Ioan Slavici îl aşează printre „marii creatori”, în proximitatea lui Mihai Eminescu, I.L. Caragiale şi Ion Creangă, pe când Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ştefănescu Delavrancea apar uşor supraevaluaţi. Dintre scriitorii de tip erudit, A.I. Odobescu răspunde cel mai mult opţiunii clasiciste a comentatorului, de unde zelul pentru înţelegerea acestui autor pentru care cultura e „o formă a vieţii”. Termenul „cultură”, întâlnit de numeroase ori, întinde punţi între A.I. Odobescu şi B.P. Hasdeu, acesta privit separat, ca poet. La nivelul expresiei, ca dramaturg, Delavrancea i-ar datora mult lui Odobescu cel din „scene istorice”; ca reprezentant al curentului „realist-popular”, prozatorul se desparte şi de Slavici, şi de Creangă, la care domină „mai ales notaţia oralităţii populare”, autorul Sultănicăi adaugându-le „procedeele imagismului modern”.

Pe Vianu l-a atras necontenit Eminescu, a cărui operă o consideră produsul „unei imense munci de laborator”. Consideră că, oricât de relevante, manuscrisele eminesciene nedefinitivate nu îl reprezintă şi trebuie mers la textele finite, la „fructul copt al tuturor puterilor sale sufleteşti, culminând în funcţiile conştiinţei active şi clare”. Aici opinia coincide cu a lui Garabet Ibrăileanu, care nu credita decât antumele eminesciene. Perfecţiunea, în genere, e raportată la travaliul înverşunat, esteticianul întâlnindu-se astfel - în chiar momentul de apogeu al avangardei - cu Ion Barbu, partizan al creaţiei trudnice. În alt context, într-un eseu concentrat (Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului), Eminescu devine argument pentru ilustrarea diferenţelor dintre funcţia tranzitivă şi cea reflexivă a cuvântului, despre care poeticienii de mai târziu vor teoretiza insistent. Despre impresionismul muzical al poeziei lui Eminescu făcuse observaţii ingenioase, la timpul său, Garabet Ibrăileanu.

Vianu le adânceşte şi le sistematizează, remarcând, de pildă, că spaţiul acustic al romanticului înglobează infrasunete, „şoapte, foşnete, îngânări, murmure”, voci care „mângâie şi adorm conştiinţa îndurerată a omului”. Eminescu este „cel dintâi şi a rămas cel mai de seamă poet muzician al literaturii româneşti”, constatare reconfirmată la fiecare nouă lectură; versul său face să stăruie în noi mult timp o impresie extraraţională, învăluitoare, obsedantă, motiv pentru care „gândim la Eminescu aşa cum cugetăm la Schumann sau Chopin” (Junimea - Marii creatori). Intră în calcul percepţia integratoare, în viziune structurală, gestaltistă. Esteticianul face distincţie între armonia exterioară (de nuanţă prozodică), sesizabilă la mulţi, şi melosul eminescian intern, în pas cu „principiul adânc al inspiraţiei”. Cu alte cuvinte, deşi „fenomen muzical” (asemantic), armonia internă nu se reduce la „un simplu fenomen sonor”, ci reprezintă o intruziune complexă, de aspect existenţial, în ordinea universală (Armonia eminesciană).

În comparaţie cu alte interpretări ieşite din atelierul lui Vianu (precum cele despre Titu Maiorescu sau despre Alexandru Macedonski), axa celor din Poezia lui Eminescu e mai subliniat estetică, faptele biografice fiind deliberat escamotate. Interesează accentele, destinul ideilor, fenomenologia limbajului şi efectele abisale, după ce decenii în şir zelatorii „disciplinei istorice”, documentariştii zăboviseră pe amănunte. În esenţă, fie centrate pe analiză, fie pe generalizare, studiile lui Vianu demonstrează că literatura unifică „experienţe fundamentale”, „întâlniri semnificative cu lumea” (Figuri şi forme literare). Creaţia literară îşi justifică funcţia în măsura în care dă expresie omenescului văzut din perspectivă afectiv-raţionalistă. Fraza cărturarului, sobră, de o linearitate clasică, oferă pagini remarcabile de proză de idei, unele antologice.

Opera literară

  • Das Wertungsproblem in Schillers Poetik, Bucureşti, 1924;
  • Dualismul artei, Bucureşti 1925;
  • Fragmente moderne, Bucureşti, 1925;
  • Masca timpului, Arad, 1926;
  • Poezia lui Eminescu, Bucureşti, 1930;
  • O. Han, Craiova, 1930;
  • Arta şi frumosul. Din problemele constituţiei şi relaţiei lor, Bucureşti, 1931;
  • Arta actorului, Bucureşti, 1932;
  • Imagini italiene, Bucureşti, 1933;
  • Influenţa lui Hegel în cultura română, Bucureşti, 1933;
  • Idealul clasic al omului, Bucureşti, 1934;
  • Estetica, I-II, Bucureşti, 1934-1936; ediţia II, Bucureşti, 1939; ediţie îngrijită de Victor Iova, introducere de Ion Ianoşi, Bucureşti, 1968; ediţie îngrijită şi introducere de George Gană, Bucureşti, 1997; ediţia (L’Esthetique), traducere de Veaceslav Grossu, Paris, 2000;
  • Ion Barbu, Bucureşti, 1935; ediţia (Introducere în opera lui Ion Barbu), Bucureşti, 1970;
  • Medrea, Bucureşti, 1935;
  • Generaţie şi creaţie Contribuţii la critica timpului, Bucureşti, 1936;
  • Filosofie şi poezie, Oradea, 1937; ediţia (Filosofie şi poezie. Filosofi şi poeţi. Către o concepţie estetică a lumii), Bucureşti, 1943; ediţie îngrijită şi introducere de Mircea Martin, Bucureşti, 1971; ediţie îngrijită de Vlad Alexandrescu, Bucureşti, 1997;
  • Raţionalism şi istorism, Bucureşti, 1938;
  • Studii şi portrete literare, Craiova, 1938;
  • Mihail Dragomirescu, Bucureşti, 1939;
  • Studii de filosofie şi estetică, Bucureşti, 1939;
  • Arta prozatorilor români, Bucureşti, 1941; ediţia I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Geo Şerban, Bucureşti, 1966; ediţie îngrijită şi prefaţă de Henri Zalis, Bucureşti, 1977; ediţie îngrijită şi postfaţă de Alec Hanţă, Bucureşti, 1988; ediţie îngrijită de Alexandra Bârna, prefaţă de Henri Zalis, Bucureşti, 2000;
  • Introducere în teoria valorilor întemeiată pe observaţia conştiinţei, Bucureşti, 1942; ediţie îngrijită de Maria Alexandrescu Vianu şi Vlad Alexandrescu, Bucureşti, 1997;
  • Transformările ideii de om, Bucureşti, 1942;
  • E. Lovinescu (în colaborare cu Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius şi Vladimir Streinu), cu o schiţă biobibliografică de Anonimus Notarius (E. Lovinescu), Bucureşti, 1942;
  • Gheorghe Petraşcu, Bucureşti, 1943;
  • Filosofia culturii, Bucureşti, 1944; ediţia II, Bucureşti, 1945;
  • Istoria literaturii române moderne (în colaborare cu Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu), I, Bucureşti, 1944; ediţia II, Bucureşti, 1971;
  • Trei critici literari (Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu, E. Lovinescu), Bucureşti, 1944;
  • Patru decenii de la publicarea primei opere a domnului Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1945;
  • Figuri şi forme literare, Bucureşti, 1946;
  • Transformările ideii de om şi alte studii de estetică şi morală, Bucureşti, 1946;
  • Anton Pann, Bucureşti, 1955;
  • Cervantes, Bucureşti, 1955;
  • Probleme de stil şi artă literară, Bucureşti, 1955;
  • Voltaire, Bucureşti, 1955;
  • Literatură universală şi literatură naţională, Bucureşti, 1956;
  • F.M. Dostoievski, Bucureşti, 1957;
  • Problemele metaforei şi alte studii de stilistică, Bucureşti, 1957;
  • Versuri, Bucureşti, 1957;
  • Ideile lui Stendhal, Bucureşti, 1959;
  • Alexandru Odobescu, Bucureşti, 1960;
  • Studii de literatură universală şi comparată, Bucureşti, 1960; ediţia II, Bucureşti, 1963;
  • Jurnal, Bucureşti, 1961;
  • Schiller, Bucureşti, 1961;
  • Goethe, Bucureşti, 1962;
  • Arghezi, poet al omului. „Cântare omului” în cadrul literaturii comparate, Bucureşti, 1964;
  • Corneliu Baba, Bucureşti, 1964;
  • Despre stil şi artă literară, ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Bucur, cu un cuvânt omagial de Alexandru A. Philippide, Bucureşti, 1965;
  • Studii de literatură română, Bucureşti, 1965;
  • Postume. Istoria ideii de geniu. Simbolul artistic. Tezele unei filosofii a operei, postfaţă Ion Ianoşi, Bucureşti, 1966;
  • La Societe litteraire „Junimea”, prefaţă de Pompiliu Mareea, Bucureşti, 1968;
  • Studii de stilistică, ediţie îngrijită şi introducere de Sorin Alexandrescu, Bucureşti, 1968;
  • Corespondenţă, ediţie îngrijită şi introducere de Henri Zalis, Bucureşti, 1970;
  • Scriitori români, I-III, ediţie îngrijită de Cornelia Botez, prefaţă de Pompiliu Mareea, Bucureşti, 1970;
  • Clasicism, baroc, romantism (în colaborare cu George Călinescu, Matei Călinescu şi Adrian Marino), Cluj, 1971;
  • Scrieri literare, ediţie îngrijită de Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu şi Gelu Ionescu, prefaţă de Gelu Ionescu, Bucureşti, 1971;
  • Opere, I-XIV, ediţie îngrijită de Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, Gelu Ionescu, Cornelia Botez, George Gană şi Vlad Alexandrescu, prefeţe şi postfeţe de Gelu Ionescu, Sorin Alexandrescu şi George Gană, Bucureşti, 1971-1990;
  • Fragmente moderne, ediţie îngrijită şi prefaţă de Octavian Barbossa, Bucureşti, 1972;
  • Scriitori români, ediţie îngrijită de Cornelia Botez, Matei Călinescu şi Gelu Ionescu, postfaţă Matei Călinescu, Bucureşti, 1972;
  • Alecsandri. Eminescu. Macedonski, ediţie îngrijită şi postfaţă de Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1974;
  • Mihai Eminescu, ediţie îngrijită de Virgil Cuţitaru, prefaţă de Al. Dima, Iaşi, 1974;
  • Idealul clasic al omului, ediţie îngrijită şi introducere de Mircea Martin, Bucureşti, 1975;
  • Trei primăveri bănăţene ale lui Camil Petrescu (în colaborare), Timişoara, 1975;
  • Studii de stilistică, ediţie îngrijită de Cornelia Botez, postfaţă de Sorin Alexandrescu, Bucureşti, 1975;
  • Studii de metodologie literară, introducere de Alexandru Dima, postfaţă de Ion Hangiu, Bucureşti, 1976;
  • Scrieri despre teatru, ediţie îngrijită şi introducere de Viola Vancea, Bucureşti, 1977;
  • Scrieri de călătorie, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gelu Ionescu, Bucureşti, 1978;
  • Scriitori români din secolul XX, ediţie îngrijită de şi postfaţă Mihai Dascăl, Bucureşti, 1979;
  • Studii de filosofia culturii, ediţie îngrijită de Gelu Ionescu şi George Gană, prefaţă de George Gană, Bucureşti, 1982;
  • Gândirea estetică, ediţie îngrijită şi prefaţă de Vasile N. Morar, Bucureşti, 1986;
  • Întregul şi fragmentul. Pagini inedite, restituiri, ediţie îngrijită de, traducere de şi prefaţă de Henri Zalis, Bucureşti, 1997;
  • Filosofia culturii şi teoria valorilor, ediţie îngrijită de Vlad Alexandrescu şi Adriana Zaharia, introducere de Ilie Pârvu, Bucureşti, 1998;
  • Origine et validite des valeurs, Bucureşti, 1998;
  • Scriitori clasici români, ediţie îngrijită de Ion Nistor, prefaţă de Ion Biberi, Bucureşti 1998;
  • Arcadia, ediţie îngrijită şi prefaţă de Nicolae Tone, postfaţă Ion Vianu, cu ilustraţii de Tudor Jebeleanu, Bucureşti, 1999;
  • Tezele unei filosofii a operei, prefaţă de Mircea Martin, postfaţă Ion Vasile Şerban, Bucureşti, 1999;
  • Cunoaşterea de sine, ediţie îngrijită şi introducere de Eugen Simion, Bucureşti, 2000;
  • Studii de filosofie şi estetică. Dualismul artei, Bucureşti, 2001;
  • Studii de literatură română. Dualismul artei, ediţie îngrijită de Vlad Alexandrescu, Bucureşti, 2003.

Ediţii, antologii

  • Alexandru Vianu, Libertate şi cultură, prefaţa editorului, Bucureşti, 1937;
  • Alexandru Macedonski, Opere, I-IV, prefaţa editorului, Bucureşti, 1939-1946;
  • A.I. Odobescu, Opere, I-II, prefaţa editorului, Bucureşti, 1955; Opere, I, prefaţa editorului, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu George Pienescu şi Virgil Cândea);
  • Dicţionar de maxime comentat, Bucureşti, 1962; ediţie îngrijită şi introducere de Ionel Oprişan, Bucureşti, 1997.

Traduceri

  • Charles Maurras, Viitorul inteligenţei, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1925;
  • Istoria estetica de la Kant până azi, ediţie îngrijită şi prefaţă de traducător, Bucureşti, 1934;
  • William Shakespeare, Antoniu şi Cleopatra, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1951; Iulius Cezar, Bucureşti, 1955; Coriolan, Bucureşti, 1962; Poem original urmat de traducerea sonetelor LXXV, XCVIII, CXXX, CXLIII, CXIVII, ediţie îngrijită de Nicolae Tone, prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1999;
  • S. Tregub, N. Ostrovschi. 1904-1936, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Simion Vărzaru);
  • N.L. Stepanov, N.V. Gogol. 1809-1852, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Irina Butmy);
  • J.W. Goethe, Din viaţa mea. Poezie şi adevăr, I-II, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1955;
  • Titu Maiorescu, Scrieri din tinereţe, ediţie îngrijită şi prefaţă de Simion Ghiţă, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Alexandru Ionescu, Radu Stoichiţă, Ion Herdan şi I.E. Torouţiu).

Afiliere la organizaţii profesionale

  • Membru corespondent al Academiei Române din 1935, apoi titular din 1955.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …