Tudor Cristea

Tudor Cristea (10 decembrie 1945, Grindu, judeţul Ialomiţa) - poet, prozator, gazetar şi critic literar.

Fiu al lui Ilie Cristea, subofiţer de jandarmi, şi al Claudiei (născută Buzinovski), originară din Mihăileni - Cetatea Albă, Cristea a urmat şcoala elementară la Jugureni (1952 -1959), şcoala medie la Găeşti (1959-1963), apoi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1965-1970). După absolvire a funcţionat în câteva şcoli şi licee din Găeşti, predând limbile franceză şi română. Ca iniţiativă culturală, i se datorează revista lunară de cultură „Litere”, cu redacţia la Găeşti şi Târgovişte, adoptând formatul „Biletelor de papagal” şi continuând spiritul „Kalendelor” interbelice.

În 1968 a debutat cu poezie - care-i va defini dominant profilul de scriitor - în „Argeş”, semnând Dorel Cristea; în 1971, la rubrica „Vă propunem un nou poet” a „României literare”, Geo Dumitrescu îi publica un grupaj de poeme semnate George Buzinovski. A continuat să colaboreze susţinut cu poezie la cele două reviste care l-au lansat şi cu critică şi publicistică literară la „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»”, „Luceafărul”, „Tomis”, „Tribuna”, „Magazin”, „Contrapunct” şi „Longitudini”, adoptând şi dife­rite pseudonime (Polyphem, Lector etc.).

În volum, un predebut l-a constituit placheta de poeme Copacul îngândurat, semnată George Buzinovski şi apărută în suplimentul „Biblio­teca Literatorul” al revistei „Argeş” (6/1972), girat de Gheorghe Tomozei. Prima carte publicată, din nou de poezie, Astru natal (1976), a fost rezultatul câştigării Concursului pentru debut al Editurii Eminescu. Au urmat alte patru volume de versuri: Ţintă vie (1979), Tablou cotidian (1983), Conturul speranţei (1987) şi antologia de autor Alter ego (2001).

Romanul Porţile verii (1989), eseurile critice din Partea şi întregul (1999) întregesc aria activităţii lui Cristea, ca şi ediţia de texte comentate Eugen Jebeleanu, Poezii (1990) sau diferitele studii cu care a prefaţat scrieri de Costache Negruzzi, Gala Galaction şi Vasile Alecsandri.

Poezia lui Cristea e un spectograf al atitudinilor faţă de actul poetic, de la modernismul recuperator, prin care s-a impus generaţia ’60, şi până la postmodernismul textualist al optzeciştilor. Într-o emisie domoală, discursivă cu discreţie, poetul cultivă, încă din Astru natal, un lirism al patosului trăirii. E un patos imploziv, coborât în surdină, care-i va rămâne defini­toriu sub toate variaţiile de scriitură.

Trăirea e, cel mai adesea, fremătătoare meditaţie ontologică: firavă, vulnerabilă, făptura este un microcosm efemer şi peren, cu, deopotrivă, spaima trecerii şi seninătatea eternei statornicii a Totului, iar cuvintele şi poezia - atomi ai imperisabilului - sunt „fire de nisip în cafea oceanului”. Viziunea e marcată evident de cosmologia organicistă extatic-hipnotică a lui Eminescu şi, mai ales, de Lucian Blaga, dar şi de stilistica suprarealistă a fluenţei som­nambulice sau a peisajului antropomorf, în care părul iubitei şerpuieşte printre arterele îndrăgostitului şi ierburile oceanu­lui.

Dar poetul îşi relevă de la început filtrul personal de percepţie, precum în alegoria morţii ca o maree domestică, recurentă în poeme până târziu: „Va veni acea ultimă zi, eu am s-o aud / urcând prin pământ înăuntrul copacilor şi / acestor obiecte care zac împrăştiate prin casă / mărturisindu-mă ca nişte ape liniştite / desenându-le pentru prima dată conturul / [...] nemaivăzut de clar, de frumos şi de viu // va veni acea ultimă zi, seara aceea albastră / prin care voi trece tăcut [...] şi numai puţin înspăimântat când voi simţi / marea lingându-mi picioarele” (Numai puţin înspăimântat...).

De la volumul Ţintă vie - titlul e o metaforă a poeziei într-un timp ostil, „pândită de noaptea rece ca ţeava unei arme cenuşii” -, precumpănitor devine un lirism al poeziei despre poezie şi despre harul revelator al poetului.

Cartea de maturitate a lui Cristea, Tablou coti­dian, aduce în prim-plan lirica blând-sarcastică a „estetismului ratării” în mica lume provincială. Placheta de „versuri alese” Alter ego rezumă un itinerar printre direcţii şi obsesii poetice, printre toate câte „au fost scrise”, dând curs, într-o secţiune intitulată Epilog, jocului intertextual de sincronizare, peste timp, cu pulsul poetic local şi de pretutindeni, însă făcându-şi permanent sesizate timbrul şi obsesiile proprii.

Romanul Porţile verii transcrie lirismul constitutiv al personalităţii lui Cristea în regim epic, cu lux de tehnică narativă. Rămâne totuşi o carte poematică, utilizând intensiv instrumentarul poeziei: emisia hieratică, funcţia simbolică a decorului, siluetelor, gesturilor personajelor (mai ales feminine), metaforele laitmotiv care traversează şi corelează partiturile mai multor personaje într-un cvartet (uneori cvintet) de voci. Este o punere în abis, în special a unui prototip masculin, adâncită până la un mit al întemeietorului.

Având drept pretext anchetarea unui accident rutier în care o tânără femeie, probabil adulteră, îşi pierde viaţa, iar bărbatul de la volan, supravieţuitor, devine de negăsit, romanul se ţese mai ales din procesele de conştiinţă şi retrospecţiile analitice ale procurorului anchetator, gravitând în jurul destinului, iubirii şi morţii. Bărbatul dispărut fusese implicat în trecutul sentimental al soţiei anchetatorului, ceea ce duce la izotopia rolurilor într-un glisando abia disociabil, captând şi alţi martori sau apropiaţi ai celor două cupluri, cu destine frapant asemănătoare.

O analiză de cea mai pură esenţă camilpetresciană şi holbaniană e prelucrată textualist; discursul se autoscrutează (un personaj este scriitor), cu obsesia statutului aleatoriu şi interferent al oricărei istorii, din clipa în care devine text, „urmă” a vieţii. Romanul e, în fond, un mono­log plural, trecut prin ţevăria comunicantă a mai multor pseudovoci, şi dincolo de artificiul textualist, e sesizabilă frecventarea afină a prozei lui William Faulkner, Lawrence Durrel sau George Bălăiţă.

Prozatorul motivează poetic omofonia vocilor prin metafora-metasemn a destinelor mul­tiple condensate într-o hieroglifă, zgâriată pe nisip, sub dogoarea soarelui înalt al verii. Prin volumul de eseuri critice Partea şi întregul, Cristea se afirmă ca un original şi nu o dată tăios comentator al scrisului unor contemporani, poeţi (De la tradiţionalism la postmodernism), prozatori (De la realismul social la „ingineria textuală”) şi critici (Spiritul sintezei).

Opera literară

  • Astru natal, Bucureşti, 1976;
  • Ţintă vie, Bucureşti, 1979;
  • Tablou cotidian, Bucureşti, 1983;
  • Conturul speranţei, Bucureşti, 1987;
  • Porţile verii, Bucureşti, 1989;
  • Partea şi întregul, Bucureşti, 1999;
  • Alter ego, Târgovişte, 2001.

Ediţii

  • Eugen Jebeleanu, Poezii, prefaţa editorului , Bucureşti, 1990.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …