Trecerea de la feudalism la capitalism în ţările române şi formarea naţiunii burgheze române

Trecerea de la feudalism la capitalism

În cursul perioadei dintre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi revoluţia din 1848, procesul de destrămare a feudalismului, ale cărui prime simptome s-au manifestat încă din perioada precedentă, devine fenomenul dominant al dezvoltării social-economice a ţărilor române. În urma dezvoltării forţelor de producţie şi a orientării economiei spre producţia valorilor de schimb, începe procesul de acumulare primitivă a capitalului.

Prin extinderea operaţiilor comerciale, prin exploatarea mai intensă a moşiilor, în primul rând datorită monopolurilor moşiereşti, prin arendarea ocnelor şi vămilor, prin cămătărie şi prin venalitatea funcţiilor se constituie însemnate averi băneşti. În acelaşi timp, procesul de diviziune a muncii se accentuează şi manufacturile, sporadice până acum, se înmulţesc; numărul şi populaţia oraşelor cresc. Drepturile ţăranilor asupra pământului se restrâng şi mai mult, iar Regulamentul organic îi despoaie de o bună parte a terenului aflat în posesiunea lor. Aceste condiţii fac istoriceşte posibilă apariţia primelor forme de producţie capitalistă.

Forma elementară a producţiei capitaliste e cooperaţia capitalistă simplă. În această primă fază, producţia capitalistă nu se deosebeşte de producţia meşteşugărească decât prin faptul că ocupă simultan - cu acelaşi capital, sub comanda aceluiaşi capitalist - un mare număr de muncitori, pentru a produce acelaşi articol. Dar întrebuinţarea simultană a unui mare număr de muncitori, deşi felul de a munci rămâne neschimbat, produce o revoluţie în condiţiile materiale ale procesului de muncă.

În afară de faptul că se realizează o economie în întrebuinţarea mijloacelor de producţie - un atelier de cooperaţie simplă care concentrează personalul a zece ateliere meşteşugăreşti costă mai puţin ca întreţinere şi construcţie - simplul contact social provoacă la majoritatea muncilor productive o emulaţie care măreşte capacitatea de muncă a individului. Astfel, rezultatul muncii combinate e superior totalului mecanic al forţelor muncitorilor izolaţi ai celor zece ateliere. Cooperaţia imprimă deci muncii individuale caracterul de muncă socială medie. „În colaborarea metodică cu alţii, muncitorul se eliberează de limitele sale individuale şi dezvoltă potenţialul speciei”.

Producţia capitalistă atinge o etapă superioară când, în acelaşi atelier mărit, apare diviziunea muncii. „Cooperaţia întemeiată pe diviziunea muncii îşi creează forma ei clasică în manufactură”. Concentrarea unei mase mai mari de mijloace de producţie şi a unui număr mai mare de muncitori presupune realizarea prealabilă a două condiţii fundamentale: acumularea capitalului în mâinile unui mic număr de exploatatori şi existenţa unor muncitori liberi, dar lipsiţi de mijloace de producţie şi, prin urmare, siliţi să-şi vândă forţa de muncă, ca o marfă pe care capitalistul o poate cumpăra şi exploata. Fără aceasta nu există producţie capitalistă.

Acumularea unor mari sume de bani, care e o premisă a producţiei capitaliste, a luat şi la noi forme diverse, dintre care unele specifice României. Cele mai importante surse de acumulare au fost comerţul, cămătăria, arendăşia, venalitatea slujbelor, arendarea ocnelor, vămilor şi împrumutul către stat. Orientarea producţiei agricole şi industriale spre valoarea de schimb a fost puternic stimulată de formarea capitalului comercial, a cărui funcţie e tocmai aceea de a converti produsele în mărfuri şi mărfurile în bani.

În perioada de trecere de care ne ocupăm, banii negustorului acţionează sub forma de capital comercial care caută să realizeze un câştig cât mai mare. Comerţul apare deci ca o funcţie a capitalului comercial, ca scopul lui unic şi necesar. Dar capitalul comercial n-a pus încă stăpânire pe producţie pentru a o transforma în adâncime. Vechile relaţii sociale în care se dezvoltă capitalul comercial rămân predominante.

Feudalismul s-a destrămat nu din cauza acţiunii directe a capitalului comercial asupra relaţiilor de producţie feudale - comerţul a înflorit şi în orânduirea sclavagistă şi în cea feudală - ci din cauza contradicţiilor sale interne, ca urmare a dezvoltării forţelor de producţie şi a apariţiei relaţiilor de producţie capitaliste. Dacă, pe măsură ce se dezvoltă, comerţul ajunge să dizolve vechile relaţii de producţie, este că germenii unei noi orânduiri şi-au făcut deja apariţia.

Orientând producţia spre valoarea de schimb şi transformând produsele în mărfuri, comerţul măreşte volumul mărfurilor, variază şi internaţionalizează producţia. El nu absoarbe numai excedentul producţiei, ci, încetul cu încetul, acaparează şi aserveşte ramuri întregi ale producţiei. Prin aceasta, el exercită o acţiune dizolvantă asupra vechii organizări a producţiei şi înlesneşte dezvoltarea noului mod de producţie, capitalist.

Un rol important în procesul de acumulare a mijloacelor băneşti l-a jucat şi la noi, ca pretutindeni, cămătăria. Pătrunderea arendaşilor şi negustorilor cămătari în exploatarea moşiilor a dus la ruina vechii boierimi şi a producătorilor liberi, răzeşi şi moşneni, care au contractat datorii pentru a-şi susţine procesele împotriva acaparatorilor moşiei lor şi s-au ruinat, neputând să plătească dobânzile cămătăreşti. „Cămătăria - scrie consulul general al Rusiei în 1820 - a devenit ramura cea mai lucrativă a comerţului. Aproape toţi boierii, copleşiţi de datorii enorme, vor fi siliţi să-şi vândă moşiile creditorilor lor, care sunt în cea mai mare parte străini”.

Prin aceasta, clasa boierească n-a fost desfiinţată ca clasă; boierii ruinaţi au fost înlocuiţi de alţii. Ravagiile cămătăriei sunt atestate, la începutul secolului al XIX-lea, pe de o parte de marele număr de moşii zălogite şi apoi vândute la licitaţie publică, în general creditorilor, iar pe de alta de satele care, pentru a-şi plăti dările, s-au împrumutat de la stăpânul de moşie sau de la arendaş şi, neputându-şi achita datoria, s-au robit cămătarului.

Sursa iniţială din care s-au constituit capitalul comercial şi cel cămătăresc a fost exploatarea moşiilor. Boierii şi domnii au strâns totdeauna averi mari din venitul moşiilor şi din exportul vitelor, iar începând din secolul al XVIII-lea, din produsul monopolurilor. Aga Dumitrache Ghica realiza de pe moşiile sale din Moldova 20.000 de galbeni pe an, iar Grigore Brâncoveanu tot pe atât (200.000 de taleri). Marile sume de bani strânse de negustori s-au format prin relaţiile întreţinute cu aceşti boieri şi cu mănăstirile, care, pe de o parte, le absorbeau mărfurile de lux, iar pe de altă parte le încredinţau desfacerea produselor de pe moşii.

Unii boieri - care, pe lângă exploatarea moşiilor lor, deţineau principalele slujbe din stat şi se ocupau cu afaceri de comerţ şi cu cămătăria - au ajuns să întreacă în putere economică pe ceilalţi şi să reziste concurenţei negustorilor levantini, care, prin căsătorie cu pământence sau prin cumpărare, deveneau stăpâni de moşii şi se substituiau marilor familii boiereşti ruinate. Aşa s-au salvat până în secolul al XIX-lea familiile Brâncoveanu, Ghica, Văcărescu, Golescu şi alte câteva (în Ţara Românească), Sturdza, Cantacuzino şi Balş (în Moldova).

Averi mari s-au constituit şi din dobândă împrumuturilor către vistierie. Pentru a face faţă cererilor imperioase şi neprevăzute ale turcilor, domnii făceau împrumuturi la boieri sau la marii negustori, pe care le rambursau cu dobânzi fixate după împrejurări. În sămile vistieriei din Ţara Românească şi Moldova figurează, pe anul 1820, suma de 80.000, respectiv de 70.000 de taleri, sub titlul de „dobândă pentru împrumuturile ţării”.

O altă sursă de acumulare bănească era sistemul de arendare a ocnelor şi vămilor, care aducea arendaşilor principali, numiţi otcupcii, câştiguri considerabile, fără ca ei să-şi fi dat măcar osteneala de a percepe taxele. Căminarul Polizache „a cumpărat” în 1823 venitul vămilor cu 750.000 de taleri şi le-a subarendat imediat cu 793.000 de taleri, realizând dintr-un condei un câştig de 43.000 de taleri. La fel procedase în 1807 şi 1809 Hagi Moscu. Venalitatea funcţiilor publice nu asigura numai unei clase întregi o „viaţă boierească”, ci era şi o sursă bogată de acumulare de avuţii şi pentru domnii care le vindeau şi pentru boierii care le cumpărau.

Dar, cu toate că averi mari s-au constituit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului următor, procesul acumulării de bani n-a fost însoţit într-o măsură corespunzătoare de dezvoltarea modului de producţie capitalist. Averile domnilor, boierilor şi negustorilor n-au fost investite decât în mică măsură în întreprinderi industriale.

Boierii îşi consumau venitul în cheltuieli de lux sau în jocul de cărţi, domnii pentru a se menţine în scaun şi pentru a redobândi domnia (stoarcerile lor mergeau deci, în cea mai mare parte, să îmbogăţească pe marii demnitari ai seraiului), iar negustorii cei mari - Gheorghe Sachelarie, Şt. Băltăreţu, Manuc Bei, Iancu Scufa, Hagi Ianuşi, Hagi Ioan Moscu şi alţii în Ţara Românească, Polihroniade, Roide, Negroponte, Pavli în Moldova - s-au pus sub protecţia unui consulat străin, devenind sudiţi, cumpărau moşii sau îşi plasau banii în străinătate.

Câştigurile realizate de ei în principate serveau la acumularea capitalului în ţările care le acordaseră protecţia. Aşa se explică şi lipsa de capital de care suferea industria. Cu toate acestea, existenţa unor materii prime ieftine şi abundente (lână, in, cânepă, piei brute etc.) şi a unui debuşeu restrâns, dar sigur, a îndemnat o seamă de boieri şi de negustori să întemeieze manufacturi.

Medelnicerul Chiriac Arbut şi-a plasat capitalul mărit prin arenda impozitelor indirecte în fabrica de postav de la Pociovalişte. Polisoi Condu a cointeresat mai mulţi boieri la înfiinţarea unei sucursale a fabricii de museline elveţiene de la Viena. În acelaşi timp, logofătul Scarlat Manu şi marele vornic Grigore Ghica obţin privilegiul de a înfiinţa, primul o fabrică de sticlărie, iar al doilea o fabrică de testemele şi una de ghermesituri (satin).

Alţi boieri încearcă să valorifice mai bine resursele moşiilor, transformând lemnul pădurilor în mangal sau în potasă şi grânele în rachiu. Distileriile de alcool se înmulţesc la sfârşitul secolului al XVIII-lea în urma interdicţiei importului de horilcă din Polonia şi în urma înăspririi monopolurilor boiereşti şi mănăstireşti, care asigurau stăpânilor de moşie dreptul exclusiv de a vinde băuturi pe moşiile lor.

În Transilvania, de asemenea, nobilii caută să-şi mărească veniturile înfiinţând pe moşiile lor manufacturi de potasă, de sticlă, de hârtie, de zahăr şi distilerii de spirt, care utilizează produsele propriilor lor moşii şi munca gratuită a iobagilor. Deşi cele mai multe întreprinderi manufacturiere au rămas simple încercări sau n-au depăşit stadiul manufacturilor feudale, ele atestă existenţa unei acumulări de capitaluri care-şi caută plasarea în industrie şi-şi găseşte expresia în teoria mercantilistă. „Înmulţirea felurilor de meşteşuguri”, spune privilegiul acordat marelui vornic al obştirilor, Grigore Ghica, nu este numai folositoare locuitorilor, care sunt astfel scutiţi de obligaţia de a plăti scump mărfurile importate din străinătate, „ce şi laudă şi podoabă patriei”.

Mult mai importante pentru dezvoltarea relaţiilor capitaliste au fost constituirea de societăţi pe acţiuni şi intervenţia capitalului de stat austriac în industria extractivă din Transilvania. Cu aceste resurse s-a putut trece la mineritul în adâncime, industria extractivă organizându-se astfel pe baze tipic capitaliste. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, topitoriile de mare capacitate şi ciocanele hidraulice şi-au făcut apariţia la Topliţa şi la Plosca (Hunedoara), Iar minele de fier de la Ghelar şi topitoriile de la Reşiţa au înregistrat noi progrese. În aceste întreprinderi, forţa de muncă prezenta toate caracterele muncii salariate din industria capitalistă. Minele de la Săcărâmb şi Băiţa (Hunedoara) întrebuinţau, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, peste 1.000 de muncitori salariaţi, printre care 300 de copii de la vârsta de 6-7 ani în sus.

Procesul acumulării primitive, spune Marx, „nu este deci nimic altceva decât procesul istoric de separaţie dintre producători şi mijloacele de producţie”, constituirea, cu alte cuvinte, a unei mase de muncitori care nu mai dispun, pentru a-şi asigura existenţa, decât de forţa lor de muncă pe care o oferă capitalistului ca o marfă. Manufacturile la noi şi-au asigurat de cele mai multe ori mâna de lucru dân rândurile ţăranilor clăcaşi. Relaţiile feudale dominante, legând pe clăcaş de moşie, au împiedicat ca forţa de muncă să se transforme în marfă liberă.

Dar prin reducerea locului de hrană şi a numărului vitelor pe care le putea creşte, prin restrângerea dreptului de folosinţă asupra păşunilor, pădurilor, apelor, drumurilor, podurilor, clăcaşul a ajuns la discreţia stăpânului de moşie, care-i putea Impune condiţiile sale, aproape ca şi patronul de fabrică muncitorului liber. Prin aceste procedee, ţăranii au fost despuiaţi de toate drepturile consuetudinare pe care le aveau asupra pământului muncit de ei şi au fost transformaţi în simpli chiriaşi, deci în străini pe locurile lor strămoşeşti, iar stăpânirea feudală, eliberată de unele servituţi feudale, a fost transformată treptat în proprietate deplină de tip burghez, deşi, cum remarcă Marx, „pentru a expropria pe ţărani nu este necesar să-i izgoneşti de pe pământurile lor”.

Stăpânii de moşie nu le-au lăsat în perioada regulamentară decât pământul necesar pentru a-i lega de moşie. Pentru „prisoase” trebuiau să se înţeleagă cu stăpânii de moşie şi să accepte toate condiţiile lor. Ruina materială a ţăranului a asigurat mâna de lucru necesară nu numai marilor întreprinderi agricole organizate în vederea producţiei de cereale pentru piaţă, ci şi manufacturilor, şi a fost forma acumulării primitive care, în ţările de la apus de Elba, a dus la „eliberarea” producătorului direct de mijloacele de producţie.

Procesul de acumulare primitivă a fost frânat de dominaţia otomană, de Insecuritatea averii şi persoanei, de regimul capitulaţiilor, care făcea imposibilă o politică protecţionistă, şi de opoziţia vigilentă şi dârză a Austriei, care se opunea oricărei încercări de a importa maşini şi de a atrage muncitori calificaţi din statele ereditare ale Habsburgilor şi din Imperiul german.

În sfârşit, războaiele aproape necontenite de pe teritoriul ţărilor noastre în cursul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, consumând nu numai rezervele alimentare şi băneşti, ci şi mijloacele de existenţă necesare, au îngreuiat de asemenea acumularea primitivă şi dezvoltarea modulul de producţie capitalist cu toată creşterea producţiei agricole. Separarea dintre oraş şi sat e încă incompletă. Oraşele, chiar şi cele două capitale, îşi procură încă o parte din produsele alimentare din ocolul oraşului şi industria casnică la ţară restrânge producţia industrială de la oraş.

Manufacturile întrebuinţează, pe lângă munca salariată, munca servilă. Formarea clasei burgheze e anevoioasă şi stăpânii de moşii dispun de o putere discreţionară în stat. Comerţul, ca formă de realizare a unei părţi a plusprodusului clăcaşilor, nu atinge încă baza producţiei acestora, în cea mai mare parte absorbită de impozite. În aceste condiţii, relaţiile de producţie capitaliste nu se pot dezvolta decât împletite cu relaţiile feudale.

Dependenţa personală, care constituie o trăsătură caracteristică a orânduirii feudale, nu dispare, ci, mai ales după 1829, ia forme deosebit de aspre. Dar, ca pretutindeni în Europa centrală şi orientală, agravarea clăcii în condiţiile unui debuşeu liber şi remunerator a fost calea de pătrundere a capitalismului în agricultură. Marea exploatare agricolă pe bază de clacă era organizată în vederea producţiei de cereale pentru piaţă şi ea a contribuit la crearea celor două condiţii fundamentale ale producţiei capitaliste: acumularea de sume băneşti şi deposedarea producătorilor direcţi de o parte din pământ.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, dezvoltarea producţiei agricole pentru piaţă şi urcarea preţurilor pe piaţa cerealelor în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mărind câştigurile marilor moşii, în cea mai mare parte arendate, au stimulat acumularea capitalului şi au favorizat introducerea unor inovaţii în agricultură, ca selecţionarea seminţelor, ameliorarea raselor de vite şi introducerea unor maşini (vânturătoare mecanice).

Exploatarea fiscală a silit şi pe ţăranii birnici să producă tot mai multe cereale pentru piaţă. Dezvoltarea oraşelor a adâncit contradicţiile interne ale societăţii feudale. Pentru a-şi mări veniturile, stăpânii de moşie au înmulţit bâlciurile şi au acaparat ocolul oraşelor, încercând să impună orăşenilor aceleaşi obligaţii ca şi clăcaşilor. Prin aceasta ei au provocat împotrivirea orăşenilor, care a mers uneori până la revoltă.

Relaţiile de schimb se dezvoltă şi la ţară. Specializarea diferitelor regiuni duce la o diferenţiere a producţiei agricole, care favorizează intensificarea schimbului şi lărgirea pieţei interne. Lupta de clasă a jucat un rol însemnat în destrămarea feudalismului. Rezistenţa ţărănimii împotriva exploatării şi diferitele forme ale luptei de clasă prin care ţăranii nu s-au eliberat ca clasă, ci individual sau pe sate, n-au dus la răsturnarea revoluţionară a ordinii vechi, dar au subminat-o; fuga lor în oraşe, mai ales, a favorizat dezvoltarea unei mase de muncitori calificaţi şi necalificaţi şi înmulţirea meşteşugarilor.

În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului următor, aceste fenomene sunt încă într-o formă incipientă. Forţele de producţie, pe care le surprindem dezvoltându-se neîncetat, sunt încă îngrădite de relaţiile de producţie feudale şi de dominaţia otomană. Perioada tratată în a doua parte a volumului de faţă cuprinde ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea şi se caracterizează prin destrămarea relaţiilor feudale şi formarea relaţiilor capitaliste.

Dacă pentru sfârşitul perioadei putem să fixăm o dată precisă - revoluţia din 1848, care a fost un eveniment comun şi simultan pentru cele trei ţări române - în ce priveşte începutul ei nu putem adopta o dată precisă şi comună, nici din punct de vedere social-economic, nici cultural. Dar tratatul de la Kuciuc-Kainargi şi hatişerifurile din septembrie 1774 au creat Moldovei şi Ţării Româneşti un statut juridic nou, care, a marcat începutul desprinderii acestor ţări de sub dominaţia otomană. Puţin după aceea, răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, deşi înăbuşită, a zguduit puternic orânduirea feudală şi a întărit mişcarea de emancipare socială şi naţională a românilor din Transilvania.

Pe de altă parte, creşterea numărului şi populaţiei oraşelor, înmulţirea manufacturilor din Moldova şi Ţara Românească şi apariţia unor forme de organizare tipic capitaliste în industria extractivă din Transilvania atestă formarea în toate cele trei ţări române a relaţiilor de producţie capitaliste. Dezvoltarea relaţiilor capitaliste şi progresele constituirii pieţei interne unitare a Moldovei şi Ţării Româneşti prin uniunea vamală din 1846 au constituit baza economică a procesului de închegare a naţiunii române şi a ideologiei naţionale, care avea să ducă la unitate şi independenţă.

Formarea naţiunii burgheze române

Un fenomen caracteristic al perioadei de destrămare a feudalismului e constituirea popoarelor ca naţiuni. Acest fenomen s-a produs pretutindeni ca urmare a legilor de dezvoltare a capitalismului. Naţiunile sunt produsul inevitabil al epocii capitaliste de dezvoltare socială. „Larga şi rapida dezvoltare a forţelor de producţie ale capitalismului necesită teritorii întinse, unite şi centralizate din punctul de vedere al organizaţiei de stat, deoarece numai pe astfel de teritorii se poate uni clasa burgheză, desfiinţând toate barierele vechi, medievale, îngust-locale, îngust-naţionale, religioase, bariere constituite de existenţa stărilor sociale şi altele, iar odată cu clasa burgheză - ca un antipod inevitabil al ei - şi clasa proletară”.

Naţiunea e o categorie istorică ce se formează în perioada de trecere de la feudalism la capitalism. Victoria capitalismului asupra feudalismului a fost pretutindeni însoţită de mişcări naţionale. Elemente constitutive ale naţiunii - limba, teritoriul, viaţa economică şi comunitatea de cultură - nu apar în acelaşi timp şi nu se îmbină într-o unitate organică decât la un anumit stadiu, la stadiul burghez de dezvoltare a unui popor. Unele elemente constitutive ale naţiunii, cum sunt cadrul geografic şi comunitatea de limbă, au existat cu veacuri înainte de formarea naţiunii române.

În ciuda împărţirii sale în trei state deosebite, poporul român a avut totdeauna conştiinţa comunităţii sale de origine şi de limbă. Într-o scrisoare către senatul veneţian, la 2 mai 1478, Ştefan cel Mare aplica şi Moldovei termenul de Vlahia, prin care străinii desemnau Ţara Românească, dovadă că o ştia locuită de oameni de aceeaşi limbă ca şi moldovenii. Nicolaus Olahus a susţinut, într-o lucrare de circulaţie europeană cum a fost Hungaria (1536-1537), comunitatea de origine, de limbă, de obiceiuri şi de religie a românilor din Muntenia, Moldova şi Transilvania.

În prefeţele celor mai vechi traduceri în limba română şi, apoi în scrierile cronicarilor noştri, originea romană a poporului şi a limbii române apare limpede. Dimitrie Cantemir îşi propusese chiar să scrie istoria tuturor românilor şi să dovedească că noi suntem romani şi vorbim cea mai veche limbă romanică. Dar, din această conştiinţă foarte limpede a comunităţii de origine şi de limbă, nici Miron Costin, nici stolnicul Constantin Cantacuzino, nici Dimitrie Cantemir nu s-au gândit - şi în condiţiile particularismului feudal nu se puteau gândi - să tragă concluzia că românii aveau dreptul să se unească într-un singur stat naţional, să formeze o naţiune.

Pentru aceasta a fost nevoie ca ei să aibă pe lângă un teritoriu comun o viaţă economică comună şi, de asemenea, ca, în urma dezvoltării unei culturi naţionale, sentimentul comunităţii de origine şi de limbă să se transforme într-o puternică voinţă de a trăi împreună. Aceste condiţii au fost pregătite de lupta comună a diferitelor comunităţi ţărăneşti împotriva exploatării feudale, dar ele nu s-au realizat pentru poporul român decât în perioada destrămării feudalismului, a particularismului lui economic şi politic şi a dominaţiei stăpânilor de moşii, care erau expresia relaţiilor de producţie feudale.

Ele au fost determinate de „schimbul tot mai intens dintre diferitele regiuni, de circulaţia mărfurilor care creştea treptat, de concentrarea micilor pieţe locale într-o singură piaţă... Întrucât conducătorii şi stăpânii acestui proces au fost negustorii capitalişti, stabilirea acestor legături naţionale n-a fost altceva decât stabilirea legăturilor burgheze”.

Forma în care capitalismul se poate dezvolta şi îşi poate realiza mai uşor sarcinile e statul naţional, capabil să apere producţia naţională împotriva concurenţei străine şi să asigure cele mai bune condiţii pentru dezvoltarea capitalismului şi pentru suprimarea relaţiilor de producţie feudale. Pe măsură ce legăturile economice s-au întins asupra teritoriului locuit de acelaşi popor, adică pe măsură ce s-a constituit piaţa naţională unică, negustorii - la care se pot adăuga şi stăpânii de moşie angajaţi în relaţii de schimb - „ajunseră clasa care întruchipa mersul înainte al producţiei şi schimbului, al formării instituţiilor sociale şi politice”.

Odată cu creşterea producţiei industriale şi agricole şi cu dezvoltarea oraşelor, apare într-adevăr o clasă nouă, burghezia - interesată să rupă industria de gospodăria agricolă, să smulgă omul din cadrul comunităţii strâmte şi izolate a economiei feudale, să înlocuiască schimbul de servicii, care-l lega de comunitatea domenială, cu contractul aşa-zis liber şi cu necruţătoarea plată în bani, să răstoarne toate piedicile (vămile interne, privilegiile feudale ale boierilor, lipsa de credit, de şcoli şi de căi de comunicaţie, nesiguranţa tranzacţiilor comerciale), să aducă nobilimea feudală sub dependenţa sa - fapt care a fost şi la noi, ca pretutindeni, urmat de mişcări naţionale.

Burghezia română s-a constituit din negustori, industriaşi şi intelectuali formaţi la şcolile superioare din ţară şi la universităţile din Apus, de unde s-au întors impregnaţi de idei înaintate. Dar baza economică a acestei clase, din cauza slabei dezvoltări a producţiei capitaliste şi a puternicelor rămăşiţe feudale, era încă prea îngustă pentru a-i conferi o acţiune politică independentă. De aceea, în toate ramurile de producţie, relaţiile capitaliste se împletesc cu relaţiile feudale, împletire a cărei expresie tipică e Regulamentul organic.

Cu toate acestea, relaţiile capitaliste de producţie şi de schimb sunt deja destul de dezvoltate pentru a uni pieţele locale într-o piaţă provincială (Moldova, Ţara Românească) şi de a pregăti prin uniunea vamală, care a intrat în vigoare în 1848, piaţa naţională. Lupta maselor populare pentru abolirea relaţiilor feudale a dat acestui proces forţa decisivă care avea să-l ducă la desăvârşire.

Cum dominaţia otomană constituia un sprijin puternic pentru relaţiile feudale, lupta pentru abolirea acestor relaţii s-a confundat cu mişcarea de independenţă, favorizată de victoriile Rusiei asupra Turciei. În Transilvania ideea de emancipare naţională de la Inochentie Micu începând, ia forme active, concretizându-se într-un program de luptă pentru ridicarea politică a românilor, care, după răscoala lui Horea, s-a lărgit şi precizat prin Supplex Libellus Valachorum.

Mişcarea revoluţionară din 1821 a urmărit în acelaşi timp abolirea relaţiilor feudale şi răsturnarea stăpânirii otomane şi a fost însoţită de o puternică conştiinţă a comunităţii „de neam, de lege şi de gândire” între Moldova şi Ţara Românească şi de puternice manifestaţii de solidaritate ale iobagilor din Transilvania. Ea a întărit conştiinţa colectivă a poporului român. La rândul lor, revoluţionarii de la 1848 n-au urmărit numai egalitatea şi libertatea „înlăuntru”, ci şi unirea celor trei ţări române într-un stat naţional.

Ideea de unitate politică e activă încă din prima jumătate a secolului XIX; ea e exprimată mai ales de Ion Câmpineanu şi cei din jurul său. Un agent al emigraţiei polone, activând în legătură cu Câmpineanu, încă în 1838 scria: „Ideea vmirii tuturor populaţiilor româneşti sub acelaşi sceptru ocupă toate minţile. Această idee este puternic întreţinută de către românii din Transilvania, care vin aici <în Ţara Românească> ca să găsească de lucru şi a pune în valoare meşteşugurile lor”

La adunarea de la Blaj, de pildă, s-au auzit glasuri tot mai numeroase cerând: „Noi vrem să ne unim cu Ţara”. Multă vreme după evenimentele din 15-17 mai 1848, ţăranii - după cum semnalează rapoartele dregătorilor din comitate - continuau să vorbească în satele din Transilvania despre necesitatea unirii: „De acum Ardealul nu mai e Ardeal, ci Românie”! - declară în faţa scaunului de judecată al comitatului Mureş un astfel de propagandist. Şi emigraţii români de după 1848 vor acţiona în cadrul pregătirilor pentru revoluţia europeană, „în numele libertăţii şi al României întregi... liberă, una şi nedespărţită”.

Aspiraţia spre unire a fost pregătită de întreaga mişcare literară din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Scriitorii nu se mai mulţumesc acum să constate comunitatea de limbă şi de origine a locuitorilor din cele trei ţări române; ei fac din această comunitate o armă de luptă pentru unirea ramurilor răzleţe ale poporului român într-o singură tulpină şi pentru constituirea naţiunii române într-un stat naţional pe care, în scop de propagandă, îl numesc Dacia.

Şcoala ardeleană crease deja ideologia naţională, dar, prin latinizarea limbii şi a scrierii, adepţii ei ameninţau să sape o prăpastie între graiul viu al poporului şi limba literară. Nicolae Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu şi alţi învăţaţi au înţeles primejdia şi au deschis lupta pentru o limbă literară, bazată pe graiul viu al poporului. După „Curierul românesc” al lui Eliade, „Albina românească” a lui Asachi, „Foaia pentru minte” a lui Bariţ, Kogălniceanu lansează „Dacia literară”, iar Bălcescu „Magazinul istoric pentru Dacia”, al căror titlu însuşi e un manifest.

Elementele avansate ale vieţii ştiinţifice şi culturale din Transilvania şi România ţin un contact strâns, prin colaborarea la aceleaşi periodice, prin larga circulaţie a cărţii, prin punerea în practică a unor planuri de activitate comună în asociaţii literare şi ştiinţifice etc. Ei dau mişcării literare şi ştiinţifice o direcţie unică şi-i insuflă un spirit nou, menit să întărească conştiinţa unităţii naţionale.

Scriitorii care, împotriva boierimii retrograde, au adoptat acest program - Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri şi alţii - au contribuit la cristalizarea conştiinţei colective, care reflecta comunitatea de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică. Astfel, în deceniul al V-lea al secolului al XIX-lea, naţiunea burgheză română poate fi considerată ca formată.

Check Also

Oraşele din ţările române în anii 1848-1864

Oraşele şi târgurile s-au dezvoltat necontenit în anii 1848-1864. S-a accentuat diferenţierea lor de sate, …

Cultura în ţările române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Însemnatele prefaceri prin care au trecut ţările române în a doua jumătate a secolului al …

Decadenţa băniei craiovene şi înflorirea oraşului în epoca destrămării feudalismului

În epoca destrămării feudalismului s-au produs importante schimbări şi în domeniul instituţional. Bănia craioveană nu …

Efectele cuceririi Angliei. Feudalitatea şi viaţa economică

De pe vremea regilor saxoni existaseră ţărani şi seniori, colibe şi castele, dar spiritul saxon …

Filologia şi folclorul în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Problema limbii a fost abordată, în epoca de descompunere a feudalismului, cu o vigoare nemaiîntâlnită. …