Trecerea conştiinţei naţionale din Ardeal în Principate în secolele XVIII-XIX

Pe vremea în care se întemeiază şcolile din Blaj, Principatele dunărene nu-şi pierduseră orice cultură intelectuală, ci dimpotrivă continuau sub o mai bună organizare vechile şcoli româneşti, slavoneşti şi greceşti. În Academiile din capitale se învăţa chiar latineşte şi mai târziu - pe la sfârşitul veacului -„epitropii” din Iaşi se gândeau chiar la introducerea unui studiu ştiinţific mai serios şi la adoptarea noii metode de învăţământ, mai liberă, în locul vechiului papagalism obişnuit.

Mulţi mitropoliţi îşi atrăseseră merite pentru învăţământ, mai ales Iacov al II-lea, fiul unui ţăran ardelean, şi Veniamin Costachi, odrasla unei vechi şi însemnate familii boiereşti. Amândoi stătuseră în fruntea bisericii moldoveneşti. Veniamin, care-şi administra încă multă vreme diecesa (a decedat în 1846) şi a fost cinstit ca un om sfânt, trăind după principii apostolice, avu norocul să vadă întemeiat în 1803, sub cârmuirea generosului Alexandru Moruzi, şi un seminar teologic, întâiul în Principate.

Constantin Mavrocordat ajunsese chiar la gândul să întemeieze în Bucureşti prin iezuiţi o mare şcoală latinească după modelul apusean. În multe oraşe mari şi mici se întemeiaseră, datorită perechii de reformatori, dioscurii Grigore Alexandru Ghica şi Alexandru Ipsilanti, înainte şi după 1774, şcoli româneşti, ici şi colo chiar vechi greceşti sau neogreceşti: în Moldova, după decretul din 1769, n-au fost mai puţine de douăzeci şi trei, iar stăpânitorul muntean nu se arătă mai puţin zelos în această privinţă.

„Cărturarii” moldoveni şi munteni, de asemenea, nu erau prea rari. Bărbaţi ca Gheorghe Bogdan, Ioan Cananău, Vasile Balş, Scarlat Sturdza, fraţii Cantacuzino şi tânărul Văcărescu merseră în străinătate, în Franţa şi Germania, pentru ca să-şi desăvârşească cultura potrivit spiritului timpului. Familiile boiereşti îşi ţineau bucuros dascăli de casă străini, în loc de un „loghiotatos” grec, sau chiar alături de acesta. Premergătorul literar al sârbilor, care trezi spiritul sârbesc, Dosofteiu Obradovici, era înrâurit de cultura germană şi se îndeletnici până în 1783, ca dascăl de limbi moderne, în Moldova.

Germani cum a fost Konig, viitorul consul prusian din Iaşi, italieni ca abatele Panzini şi italianizatul Raicevich, dar mai cu samă francezi, ca de pildă Ledoulx, Nagni şi o mulţime alţii, câştigară bani buni pregătind tânăra generaţie românească la o nouă viaţă. Chiar şi boierii găsiră în unele cazuri plăcere în călătorii, care până atunci le fuseseră interzise. Aşa Dudescu, un om de altfel foarte risipitor şi iubitor de paradă, merse pe vremea lui Napoleon la Paris, ca să vadă strălucirea tânărului imperiu universal.

Ienachi Văcărescu nu uită niciodată petrecerea sa în Ardeal pe vremea războiului din 1768-1774 şi cinstea pe care i-o făcuse la Braşov împăratul Iosif, plimbându-se în sala de „assemblee” braţ la braţ cu înţeleptul mare boier, ce vorbea italieneşte şi franţuzeşte. Ceva mai târziu, el se duse într-o misiune secretă la Viena, şi doamnele din reşedinţa imperială se mirară de înfăţişarea străină şi de bogatele şaluri ale nobilului răsăritean. Prin „Agenţie” se primiră gazete europene de toate colorile politice pentru înalta societate românească şi pentru străinii aşezaţi în ţară.

Cărţi de joc apusene, carate apusene, mobilă apuseană, romane apusene ajunseră din ce în ce articole tot mai căutate în ţara moldo-munteană. Lunga şi des repetata şedere a ofiţerilor ruşi şi austrieci în timpul nesfârşitelor, aproape neîntreruptelor războaie contra Turciei zdruncinate era tot atât de vinovată de această mare schimbare, pe cât şi răspândirea fatală a noului spirit, înceată, dar sigura cucerire a Orientului de către Apusul infinit superior. Se începu cu formele exterioare ale vieţii, iar sfârşitul a fost o deplină prefacere a vieţii intelectuale şi sufleteşti.

Domnii coborâtori din Levant, care fuseseră dragomani, cunoşteau, ce-i drept, numai superficial cultura apuseană; ei erau totuşi minunat de potriviţi pentru săvârşirea acestei revoluţii culturale care despărţea Principatele, în ce priveşte moravurile şi moda, de Orient, şi anume chiar în acel timp când ele se desfăceau pe încetul şi politiceşte de statul turcesc.

Dar această prefacere a idealului cultural nu era deloc însoţită şi de o renaştere a literaturii româneşti. Numai neînsemnate produse literare în limba noastră se găsesc în această interesantă şi plină de mişcare epocă; vrednice de însemnat sunt ele cel mult din cauza rarităţii lor. Cronicari se află numai în Ţara Românească, pe când în Moldova, odinioară patria cronicarilor, totul tace de la 1774 înainte. Cronicarii munteni, ca Dumitrachi Stolnicul şi Ienachi Văcărescu, scriu într-o limbă foarte stricată şi dau numai o povestire seacă, fără de nici o însufleţire.

Pentru nou-înfiinţatele şcoli primare nu se tipăriră cărţi. Gramatica lui Văcărescu, care apăru în două ediţii, cea din urmă la Viena, e opera unui diletant nepractic. Cu toate că manuscriptul era probabil gata încă din 1782, cartea a apărut abia în 1787, şi autorul este aşa de înapoiat, că nu-şi poate lămuri măcar originea limbii scrise de el; după dânsul coloniştii romani vorbiseră „italieneşte”.

Ca poet, acelaşi bătrân Văcărescu a fost preţuit desigur pe nemeritate mai mult decât a fost cetit şi priceput: de la el ne vin de fapt numai câteva versuri de probă, foarte greoaie, din gramatica lui; alte versuri, care seamănă cu cele turceşti, se găsesc în Istoria împăraţilor otomani, şi acesta a lăsat încă vreo câteva mici producţii de salon. Acum în urmă numai s-au găsit bucăţi de o mai înaltă inspiraţie. Fiii lui, Alexandru şi Nicolae, şi chiar Iancu, fiul lui Alexandru, nu-l întrec desigur, cu toate că Alexandru prezintă ici şi colo câte ceva drăgălaş.

Când apăru gramatica lui Ienachi, boierul moldovean Alexandru Beldiman număra acum douăzeci de ani, vârsta pasiunilor şi a primelor dregătorii de Curte. Ca mulţi contimporani de-ai săi, bărbaţi şi femei, el traduse neîntrerupt, în versuri mai mult lungi, monotone, a la Delille, tot ce-i plăcuse mai mult din lecturile sale: el compuse chiar, cu fidelitatea prozaică a unui povestitor, o tragicomedie, - o „tragedie” o numi el - a tulburărilor din 1821, pe care le trăise şi în care pătimise şi el.

Mult mai tânărul Costachi Conachi, născut abia în 1777, dezvoltă minunate idei cu privire la prefacerea culturală pe care o încerca poporul său; în cuvinte sănătoase el luă apărarea adevăratei culturi spirituale, ceru mai multă îngrijire de dezvoltarea lăuntrică a neamului şi de înălţarea sentimentelor, nu numai de limba de salon, de ghete şi pălării.

Pe lângă acestea el mai era şi un destoinic inginer hotarnic, un cumpănit om politic, un cunoscător al dreptului şi un desăvârşit agricultor, dar în nenumăratele lui poezii de ocazie, care se adresau către cei în viaţă şi morţi şi către foarte schimbători prieteni şi prietene, el apare totuşi ca un tânguitor jalnic, nevoiaş şi prozaic făuritor de rime, căruia numai rare ori pornirea poetică îi vine din inimă.

Alături de aceasta, literatura religioasă atinse o anumită înflorire. Mulţi bărbaţi imitară pe zelosul episcop de Râmnic, Chesarie, şi continuară greaua muncă începută de dânsul; o întreagă literatură sfânta şi pioasă a fost tradusă după originale, şi această activitate de traduceri ocupă mulţi călugări până departe în al XIX-lea veac. Mai sus pomeniţii mitropoliţi iubitori de cultură din Moldova aduseră partea lor de contribuţie la această rodnică întreprindere.

În sfârşit, prin ruteanul Paisie viaţa mănăstirească a fost aşezată pe baze mai bune, şi mănăstirea Neamţului, unde el se stabili cu „sinodul” său de cenobiţi, adică fraţi ai vieţii comune, ajunse un mare atelier de traduceri, copieri şi tipărituri de scrieri bisericeşti al căror cuprins strict ortodox era turnat într-o limbă minunată. Veniamin Costachi era un discipol al mănăstirii Neamţului, şi chiar acolo îşi găsise el un refugiu după fuga din casa boierească a părinţilor.

Pe atunci şi cei mai buni călugări din vecina Muntenie îşi îndreptau privirea asupra acelui vestit lăcaş sfânt, ca asupra muntelui Sinai, şi aşteptau nouă table de legi pentru tagma lor. Dar bine înţeles că această muncă, foarte preţioasă pentru dezvoltarea limbii, nu era pătrunsă de spirit modern, şi de aceea peste anul 1821 nici nu supravieţui mult din viaţa care se trezise pe vremea lui Paisie la Neamţ; cu încetul decăzu şi această mănăstire, ca şi celelalte, în leneşa vegetare a monahismului oriental.

Numai pătrunderea curentului intelectual venit din Ardeal putu să trezească la o nouă viaţă pe cei adormiţi, să lărgească cercul de vedere al patrioţilor şi să scuture nepăsarea maselor. Dar o astfel de înrâurire se izbi de mari greutăţi, căci o comunicaţie peste graniţa politică era aproape totdeauna zădărnicită prin nesuferita carantină. Graniţa politică, într-o vreme când provinciile turceşti de la Dunăre treceau drept patria ciumei şi a intrigilor ruseşti, însemna o foarte mare piedecă. O alta o forma, de când cu introducerea Unirii în Ardeal, deosebirea de credinţă.

Mai înainte episcopii ardeleni erau hirotonosiţi în Ţara Românească; mulţi dintre aceşti episcopi erau de origine transalpină, ca Dosoftei I, Meletie şi Ioasaf. Domnul muntean era socotit ca ocrotitorul firesc al bisericii româneşti de peste munţi; şi, de fapt Şerban Cantacuzino ceruse odată lui Apaffy liberarea lui Brancovici, el trimitea episcopilor daruri şi le acorda sate din Ţara Românească. Cărţile tipărite la Snagov, Târgovişte, Bucureşti etc., aflau aici o bună primire. După „apostasie” însă, cărţile româneşti din ţara de la Dunăre nu mai ajungeau fără stavilă în Ardeal şi îndărăt; acum fiecare parte se temea de influenţa eretică şi ocârmuirea imperială oprea chiar anume introducerea de cărţi străine, „schismatice”.

Scrieri româno-ardelene de cuprins neunit însă apărură abia foarte târziu, şi tot aşa ortodoxia acestei biserici „de credinţă adevărată”, trăită în mijlocul ereticilor, dădea oarecum de bănuit dincoace de munţi. Apoi, prea mult fusese vorba pe timpul lui Sofronie şi mai târziu de nestatornicia turcească şi de barbaria Ţării Româneşti libere, cu gând de a împiedeca emigrarea, şi această idee prinsese în sfârşit acum rădăcini. Ce urmări mântuitoare n-ar fi putut avea pentru Principate primirea năzuinţelor unui Şincai sau unui Clain. În locul lor căpătă trecere vreun uşuratic emigrat francez cu totul nepregătit pentru această sarcină. Pe de altă parte, mândrul ardelean nu se gândea niciodată, nici în vremuri de cea mai grea apăsare, la o emigrare în ţara fraţilor învăluiţi încă de întunerec.

Boierii treceau prin Ardeal ca printr-un ţinut străin, „german” sau unguresc, fără să se folosească de acest prilej şi să înveţe a cunoaşte pe locuitori, sau să li se citească măcar cărţile. Când, prin silinţele lui Carcalechi, care tipări şi o lucrare a lui Beldiman, frumoasele şi corectele produse ale tiparului din Buda ajunseră la Bucureşti şi Iaşi, lipsea aici priceperea pentru noile slove introduse ici şi colo. Dar în scrierile lui Dionisie Eclesiarhul - acesta, un naiv călugăr, şi un cronicar şters -, ca şi în acelea ale lui Naum Râmniceanu - şi acesta un călugăr, care însă apucă biruinţa noului curent -, cetitul ardelenilor n-a trecut fără consecinţe: aceasta mai ales pentru ale celui din urmă.

O adevărată prefacere a fost însă cu putinţă numai când un om de dincolo veni încoace şi aduse vestea cea bună cu însufleţite vorbe de profet. Acest bărbat, Gheorghe Lazăr, era fiul sărac al unor părinţi foarte săraci; învăţase cu stăruinţă şi câştigase titlul de doctor, şi aceasta, era ceva neobişnuit la românii din vremea aceea. Fusese câtăva vreme predicator la biserica episcopală din Sibiu, dar îndură în patria sa umiliri care-l amărâră, şi de aceea venise în 1816 la Bucureşti cu copiii unei doamne muntene.

Aici învăţa el să cunoască boieri bătrâni, care-şi păstraseră încă vechile virtuţi, şi unii din ei, ca de exemplu cinstitul Constantin Bălăceanu, învăţatul culegător de proverbe Iordachi Golescu, Grigore Băleanu şi alţii, erau în stare sa-l şi priceapă, deoarece se familiarizaseră acum prin cetit cu scrierile lui Carcalechi. Dar întâlni şi „tineri boieri”, care tocmai se întorseseră din străinătate şi a căror cultură se arăta mai numai prin întrebuinţarea unei limbi străine şi a hainelor de modă străină. Lazăr găsi însă şi camarila grecească de Curte a lui Vodă Garagea.

Acesta era un om egoist, nesăţios, care dăduse de altfel ţării şi o carte de legi nouă, cu toate că nu prea deosebită de cea dinainte. El sprijinea înalta şcoală elină, care dădea românilor unele cunoştinţe în limbă străină; inteligenta lui fiică, Ralu, se ocupa şi ea cu un teatru grecesc de diletanţi. Lazăr se dovedi bun geometru, şi prin aceasta câştigă încrederea boierilor. Prin intervenirea ocrotitorilor săi, el căpătă învoiala să predea gratuit aritmetica şi geometria în câteva odăi proaste şi neîncălzite de la mănăstirea Sf. Sava, pentru ca astfel să formeze ingineri hotărnici pentru măsurarea moşiilor boierimii.

Şcoala lui a fost în curând foarte mult vizitată, şi vocea predicatorului naţional află un minunat răsunet în inimile tinere. În curând el predă şi geografie, ba chiar filosofie, dar, pe lângă acestea, cu toate satirele, cu toate discursurile şi scrierile care-l insultau, ba chiar în ciuda denunţărilor, care nu lipsiră, el vorbi şi despre marea Romă veche, despre trecutele timpuri de vitejie românească, despre starea nenorocită a prezentului şi despre un viitor mai bun, care trebuia cucerit prin luptă.

Când noul mitropolit Dionisie Lupu îşi luă în primire scaunul, Lazăr câştigă încă un nou ocrotitor puternic, şi aceşti protectori ai lui îi dobândiră nu numai libertate de predare în sensul dorit de el, ci şi o mică leafă. În Erdeli, tot un român ardelean, avu Lazăr un ajutor, aşa încât el putu să apară la Buda, în ochii lui Carcalechi, ca „director al înaltelor scoale de ştiinţă celor româneşti”.

El compuse acum cărţi de şcoală pentru învăţământul elementar: dacă nu un povăţuitor pentru gramatică, prezentat de editorul din Buda ca opera vestitului dascăl, apoi un minunat manual de aritmetică, şi manuale de geografie, filosofie şi istorie universală. Manuscriptul primei cărţi de şcoală pornise acum spre tipărire la Buda, când în 1821 izbucni revoluţia grecească pe pământ românesc. Când, după restabilirea stării normale, Lazăr se întoarse, el era obosit, bolnav şi descurajat, şi el muri puţin mai târziu în satul său de naştere, Avrig. Ca vrednic urmaş lăsă în urmă pe Ioan Eliad.

În Moldova, aproape în aceeaşi vreme, fiul protoiereului Gheorghe Asachi înfiinţase o şcoală asemănătoare, de aritmetică practică, sub ocrotirea boierului Mihail Sturdza, şi anume chiar în cuprinsul foarte frecventatei şcoli greceşti renovate. Domnul, Scarlat Callimachi, era un om blând, şi el puse să se alcătuiască de către o comisie harnică o Condică de legi care-i poartă numele şi care ţine samă atât de obiceiurile pământului, cât şi de hotărârile dreptului străin.

El era, ce-i drept, un bun patriot grec, dar totuşi nu dădu ascultare plângerilor prea-învăţatului director de şcoală grec, Gobdelas. Asachi putu deci să ducă mai departe folositoarea sa operă: el vorbea româneşte, dar nu preda decât matematici, cu toate că era un poet plin de însufleţire şi cu prilejul feluritelor sale studii în străinătate vizitase şi Roma şi cântase cu entuziasm coborârea românilor din fiii cetăţii veşnice.

În anul 1820 el e trimis chiar în Ardeal ca să atragă trei dascăli pentru seminarul „Veniamin”; veniră Manfi, Bob şi Vasile Pop, dar nici unul din ei nu era un Lazăr. Cu toate acestea, şi prin mijlocirea acestor personalităţi de mai mică însemnătate, spiritul cel nou pătrunse în Moldova. Trecu numai scurtă vreme şi acum ideile conducătoare ale şcolii din Blaj se găsesc în prefeţele la traducerile bisericeşti iscălite de fostul elev al lui Paisie, Veniamin Costachi. Tinerii din Iaşi vin la şcolile din Bucureşti să se adape din izvorul noii religii naţionale: unitatea, unitatea fundamentală, de cultură a neamului românesc era prin aceasta restabilită.