Transilvania în timpul dualismului austro-ungar (1867-1878)

Prin încheierea pactului dualist, în 1867 Transilvania a pierdut în scurtă vreme resturile autonomiei sale politice. Ea a fost alipită Ungariei împotriva voinţei majorităţii locuitorilor săi, situaţie în care a rămas până în 1918. Acest cadru politic nou a determinat o perioadă distinctă, de o jumătate de veac, în dezvoltarea istorică a Transilvaniei.

Pactul dualist a fost încheiat de clasele dominante austriece şi maghiare. De o parte burghezia şi aristocraţia austriacă, de cealaltă parte moşierimea maghiară, susţinută de majoritatea marii burghezii maghiare, clasă încă destul de slab dezvoltată în Ungaria de atunci. Prin dualism, aceste clase au căutat să întărească putreda monarhie habsburgică, instrument al dominaţiei lor asupritoare, împotriva luptei maselor populare aparţinând propriilor lor naţiuni, ca şi împotriva maselor populare şi a burgheziilor naţiunilor subjugate. Pactul dualist era, în esenţă, o alianţă de clasă, care a dus şi la adâncirea asupririi naţionale.

Clasele dominante maghiare invocau pentru justificarea politicii lor de asuprire naţională „dreptul istoric” al maghiarilor „de a domina toate celelalte naţionalităţi, care trăiesc în regatul Ungariei, cu toate că nu reprezintă decât cu puţin mai mult de o treime din populaţie”. Pentru masele populare din Transilvania, indiferent de naţionalitate, dualismul a însemnat o înăsprire a asupririi sociale exercitate direct de moşierimea şi burghezia maghiară, susţinute de burghezia şi moşierimea austriacă, care şi-au câştigat treptat de partea lor vârfurile burgheziei şi moşierimii celorlalte naţiuni. Asuprirea socială se împletea cu o tot mai grea asuprire naţională a românilor, populaţia majoritară a Transilvaniei, ceea ce determina, la rândul ei, o împletire a luptei de eliberare socială cu lupta de eliberare naţională, deosebit de intensă în a doua jumătate a veacului al XIX-lea.

Acest cadru general al dezvoltării istorice a Transilvaniei s-a oglindit în aspectele complexe şi specifice ale vieţii sale economice, sociale şi politice, între anii 1867 şi 1918. Putem deosebi, în intervalul de timp menţionat, o primă perioadă de dezvoltare cuprinsă între anii 1867 şi 1878, care se caracterizează prin câteva trăsături distinctive. Din punct de vedere economic, aceşti 11 ani au constituit un ciclu de avânt - criză - depresiune, specific dezvoltării economiei capitaliste, în formele căreia Transilvania se afla deplin încadrată. În perioada de avânt dintre 1867 şi 1872, capitalul autohton căuta să se afirme. Deşi capitalul străin deţinea poziţii hotărâtoare în minerit şi siderurgie, el n-a reuşit încă să subordoneze decât parţial economia Transilvaniei.

Pe plan social-politic, anii 1867-1878 constituie perioada primelor forme de organizare profesională şi politică a clasei muncitoare, pregătind momentul creării unui partid politic. Asistăm, de asemenea, la o fază distinctă a politicii claselor dominante faţă de Transilvania. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre stadiul luptei de eliberare naţională. Politica moşierimii şi burgheziei maghiare s-a caracterizat în acest timp printr-o relativă moderaţie, căreia i-a corespuns o slabă activitate a burgheziei româneşti. Ca urmare a războiului de independenţă al României şi a ecoului său în Transilvania, după 1878 s-a produs un reviriment al luptei de eliberare naţională şi o înăsprire a politicii de asuprire naţională din partea claselor dominante maghiare.

Cadrul general al dezvoltării economice

Pactul de la 1867 nu fusese numai o înţelegere de ordin politic. Aspectele complexe ale unei atare convenţii privind reorganizarea întregii structuri politice-administrative a monarhiei comportau în mod obligatoriu şi o semnificaţie determinată pe tărâm economic. Astfel, o clauză economică importantă pe care moşierimea şi burghezia maghiară au acceptat-o în schimbul concesiilor politice dobândite a fost menţinerea teritoriului vamal comun pe întreaga monarhie.

Ea dovedeşte poziţia precumpănitoare şi, în consecinţă, prevalenta intereselor economice ale moşierimii maghiare. Aceasta îşi asigura plasarea nestânjenită a produselor sale agricole pe piaţa în dezvoltare, reprezentată de regiunile industriale din vestul monarhiei, care, la rândul lor, dispuneau şi de condiţii favorabile pentru exportul de mărfuri spre apusul Europei: căile ferate şi porturile de la Marea Adriatică.

În schimb, datorită teritoriului vamal comun, burghezia austriacă îşi. putea desface în voie produsele industriale în toată partea răsăriteană a imperiului (Ungaria şi Transilvania), mai slab dezvoltată sub acest raport. Ea îşi asigura în continuare exploatarea materiilor prime ale subsolului Transilvaniei, necesare industriei sale şi construcţiilor de căi ferate, precum şi tranzitul de mărfuri spre România şi Peninsula Balcanică.

Prin această latură a sa, dualismul a însemnat pentru Transilvania, din punctul de vedere al perspectivelor ei economice, o consolidare a principalelor piedici care-i frânaseră şi mai înainte dezvoltarea, fixându-i un anumit profil: caracterul precumpănitor agrar, dezvoltarea numai a ramurilor industriei care interesau capitalul austriac, îndeosebi a industriei extractive, deci, în general, înapoierea economică.

Concurenţa mărfurilor industriale din vestul monarhiei a limitat dezvoltarea industriei prelucrătoare, încetinind considerabil ritmul transformării ei pe baze tehnice moderne, ritmul desfăşurării revoluţiei industriale. Ea îşi menţine, în bună parte şi timp îndelungat, caracterul manufacturier, înapoiat, în parte e chiar distrusă de concurenţa austriacă. Din acelaşi motiv, al dificultăţii dezvoltării ei tehnice, în industria prelucrătoare au o pondere însemnată micile întreprinderi şi atelierele meşteşugăreşti.

Pactul dualist, prin însuşi caracterul său de clasă, a însemnat o încercare de consolidare a marii proprietăţi moşiereşti. În urma înfrângerii revoluţiei din 1848-1849 şi a aplicării patentelor imperiale din 1853 şi 1854, marea proprietate agrară din Transilvania suferise o atingere relativ neînsemnată. Menţinerea ei însemna implicit şi menţinerea multor rămăşiţe feudale, care frânau dezvoltarea micii gospodării ţărăneşti, a pieţei interne, încetineau ritmul dezvoltării relaţiilor capitaliste în agricultură. De asemenea, dualismul a însemnat scoaterea sistematică mai departe din Transilvania şi în cantităţi sporite a unor mari bogăţii băneşti, ceea ce a frânat dezvoltarea economică a Transilvaniei.

Cu toate aceste piedici, după 1867 ritmul dezvoltării economice a Transilvaniei a fost ceva mai accentuat decât în perioada anterioară, datorită mai multor factori. Cel mai general a fost avântul economiei capitaliste pe plan mondial în întreaga jumătate a doua a veacului al XIX-lea. Deşi întrerupt temporar de crize, acest avânt e o realitate în ce priveşte şi Transilvania. Un aspect adiacent al său l-au constituit construcţiile de căi ferate, care în această perioadă se generalizează în toată Europa, formând o reţea unitară. Căile ferate au lărgit piaţa marii industrii şi au înlesnit circulaţia tuturor mărfurilor.

Factorul care a influenţat direct şi hotărâtor economia Transilvaniei în sens favorabil a fost însă cel intern: înlăturarea predominării relaţiilor feudale, în ciuda înăbuşirii revoluţiei şi cu tot caracterul incomplet al patentelor amintite, relaţiile capitaliste deveniseră predominante. Ele au permis, pe de o parte, acumulări mai însemnate de capitaluri şi, pe de altă parte, au accelerat procesul de creare a braţelor de muncă „libere” pentru producţia capitalistă. Deşi într-un ritm mai lent decât în apusul Europei, piaţa internă se dezvolta. Se întruneau condiţiile care făceau posibilă generalizarea muncii salariate.

Aveau loc, de asemenea, anumite investiţii de capitaluri în vederea lărgirii şi modernizării unor întreprinderi industriale, îndeosebi extractive, a dezvoltării extensive şi, parţial, intensive a agriculturii. Ca urmare, s-a produs şi o dezvoltare a comerţului, a transporturilor şi a reţelei instituţiilor de credit. În acelaşi timp, cu toate piedicile de ordin politic puse de dominaţia habsburgică, legăturile economice ale Transilvaniei cu celelalte regiuni româneşti s-au întărit continuu. O bună parte a producţiei industriale a Transilvaniei era plasată în regiunile din sudul şi răsăritul Carpaţilor, de unde se aduceau lână, piei, produse petroliere, vinuri şi cereale.

Comerţul. Creditul

Dezvoltarea producţiei de mărfuri industriale şi agricole a intensificat circulaţia mărfurilor. În această perioadă a avut loc atât o creştere a pieţei interne, cât şi o creştere a cererii de produse pe piaţa externă. Creşterea capacităţii de absorbţie a pieţei interne nu se poate concretiza decât în cifre de largă aproximaţie spre a fi într-adevăr utile.

În jurul anului 1870, populaţia localităţilor cu peste 10.000 de locuitori se ridica la circa 370.000 de suflete, reprezentând peste 8% din totalul locuitorilor Transilvaniei. La aceasta s-ar putea adăuga cei vreo 24.000 de lucrători din minerit, locuind în general în centre mai mici, adesea chiar rurale. În agricultură, figurau circa 400.000 de zileri, funcţionari şi arendaşi. Toţi aceştia erau cumpărători, mai mult sau mai puţin permanenţi, de produse industriale sau agricole.

Cu aceasta însă problema e departe de a fi epuizată, ea devenind tot mai complexă. În primul rând, mica gospodărie ţărănească nu mai era nici pe departe o unitate economică închisă. Cei peste 3.000.000 de ţărani (socotind şi membrii de familie), legaţi de o anumită proprietate, erau, la rândul lor, cumpărători într-o anumită măsură, de produse industriale.

Marile moşii, în tendinţa lor de reorganizare şi reutilare cu inventar agricol mai modern, erau de asemenea cumpărătoare de produse industriale. Capacitatea de absorbţie a oraşelor, la rândul ei, nu se poate aprecia numai în limitele consumului populaţiei lor. Întreprinderile industriale şi miniere erau ele însele mari consumatoare de cărbuni, lemn, materiale de construcţie etc.; la fel căile ferate, în construcţie sau în funcţiune. Toate acestea ne duc la concluzia că piaţa internă a Transilvaniei era în creştere sensibilă.

Comerţul intern se dezvolta încet, din cauza resturilor de relaţii feudale din agricultură şi a lentei dezvoltări a industriei. El era reprezentat de vânzarea unor produse de către ţărani sau mici comercianţi cu amănuntul pe piaţa oraşului sau târguşorului mai apropiat. Erau numeroase bâlciurile anuale sau săptămânale aproape în fiecare localitate mai importantă. Unele dintre ele erau „specializate”: de grâne, de porci, de cai etc.

Alături de comerţul local se dezvolta marele comerţ, practicat de firme importante, în oraşele mai însemnate: Timişoara, Arad, Oradea, Cluj, Sibiu şi Braşov. Unele dintre aceste firme existaseră şi mai înainte, altele iau fiinţă în această perioadă, ocupându-se mai ales cu comerţul de cereale şi vite, în special în oraşele din vestul Transilvaniei, care se ridicau tocmai acum, pe baza dezvoltării agriculturii cu caracter comercial şi a industriei uşoare.

Marele comerţ avea legături şi cu comerţul exterior. Acesta era orientat încă din vechime, pe de o parte, spre România şi, pe de altă parte, spre vestul monarhiei, centrul şi apusul Europei. Nu era lipsit de însemnătate nici comerţul de tranzit. A stabili însă în mod cert balanţa comercială a Transilvaniei după 1867 este extrem de dificil, întrucât statisticile se referă totdeauna atât la teritoriul Transilvaniei, cât şi la al Ungariei, dacă nu chiar la teritoriul întregii monarhii.

O evidenţă a traficului de mărfuri prin vămile din Carpaţi există, dar nicăieri nu se precizează dacă mărfurile au fost produse în Transilvania sau dacă urmau să fie desfăcute aici. Se pot preciza în mare principalele articole de export, care erau cerealele, vitele, lemnul de foc şi de construcţie (spre vest) şi diversele produse ale industriei prelucrătoare: pielărie, postavuri, îmbrăcăminte etc. (spre România). Se importau mărfuri coloniale, produse metalurgice, maşini, cărbuni superiori, iar din România se aduceau cereale, vite, lână şi petrol.

Convenţia vamală cu România, încheiată în 1875 şi intrată în vigoare la 1/13 iulie 1876, a dus la o intensificare a comerţului de tranzit şi a exportului de produse manufacturiere. Ea ar fi trebuit să ducă, prin reciprocitate, la o intensificare a importului. De fapt, importul de cereale, vite şi lână din România n-a crescut decât un an sau doi după încheierea convenţiei. Ulterior, aplicarea ei a fost eludată de guvernul austro-ungar, mai ales în ce priveşte vitele, sub pretexte de ordin sanitar. Prin aceasta guvernul căuta să protejeze interesele moşierimii, care se plângea că sporirea importului acestor mărfuri din România ducea la o scădere a preţului produselor lor.

Ca urmare a măsurilor restrictive, importul de vite, de oi şi porci, care se cifra în 1877 la peste 150.000 de capete, a scăzut în 1878 şi în anii următori la 40.000-55.000 de capete. În general statisticile demonstrează aceeaşi ingerinţă guvernamentală şi pentru mărfurile înregistrate la greutate, tinzând să împiedice importul din România. Capitalul comercial a jucat un rol important în dezvoltarea industriei şi a creditului. El forma baza creării şi dezvoltării industriei moderne a morăritului, a fabricilor de spirt şi, în general, a ramurilor industriei prelucrătoare care foloseau ca materii prime produse ale solului şi produse animale. Capitalul comercial a contribuit şi la dezvoltarea creditului.

Înainte de 1867, creditul era relativ slab dezvoltat. Existau în Transilvania doar nouă asemenea instituţii. Dintre ele, cele din Timişoara, Sibiu, Braşov erau filiale ale Băncii naţionale austriece. După 1867 s-au înfiinţat încă 11 bănci şi 24 de case de economii, cu un capital de 4.600.000 de florini. Înfiinţarea lor era urmarea avântului economic din aceşti ani. Ele au fost, de asemenea, încurajate de o lege emisă în 1868, prin care se instituia completa libertate în privinţa perceperii dobânzilor la capitalul împrumutat. Majoritatea acestor instituţii de credit se aflau în oraşele din vestul Transilvaniei. Timişoara devenise unul dintre centrele bancare importante.

În 1867 s-au pus şi bazele primei instituţii de credit a burgheziei române: Societatea de păstrare şi împrumut din Răşinari. În 1871 ia fiinţă la Sibiu „Albina”, cea mai importantă bancă a burgheziei române din Transilvania, având un capital social de 300.000 de florini, subscris sub forma a 3.000 de acţiuni. Printre acţionari figurau circa 900 de funcţionari, preoţi, învăţători, avocaţi, medici, proprietari mijlocii, comercianţi şi meseriaşi, revenind în medie vreo trei acţiuni de fiecare subscriitor. Principalii acţionari erau însă cei patru membri ai familiei de mari moşieri bănăţeni Mocioni, care deţineau singuri 275 de acţiuni.

Iniţial, Banca „Albina” s-a ocupat mai mult cu împrumuturile ipotecare, iar cu timpul s-a consacrat operaţiilor de scont. E de remarcat absenţa împrumuturilor sau investiţiilor în întreprinderi industriale şi comerciale, fapt care se explică prin concurenţa capitalului bancar maghiar şi săsesc. Burghezia maghiară avea la 1871, când s-a înfiinţat „Albina”, 12 instituţii de credit, iar cea săsească 10. Criza economică din 1873 a lovit şi în instituţiile de credit.

Au dat faliment mai multe bănci, îndeosebi din apusul Transilvaniei şi din Banat. Erau instituţiile care aveau legături cu capitalul bancar de la Viena şi Budapesta, posedând investiţii sau reprezentând interesele acestui capital în investiţii de natură industrială şi comercială. Banca „Albina”, orientată pe atunci mai ales spre credite ipotecare, n-a avut prea mult de suferit de pe urma crizei.

Check Also

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …