Transilvania între 1849 şi 1867

Istoriografia română, maghiară şi săsească s-au ocupat îndeaproape de perioada cuprinsă între 1849 şi 1867, epocă istorică plină de contradicţii şi frământări. Unii dintre istoricii şi memorialiştii burghezi români şi mai ales saşi au idealizat absolutismul. Ioan Puşcariu susţine că era absolutistă ar fi fost binevoitoare faţă de masele populare.

Noua organizare administrativă impusă de regimul habsburgic după înăbuşirea revoluţiei din 1848-1849 a fost, susţine el, „o adevărată binefacere pentru popor”. Arătând că desfiinţarea iobăgiei se făcuse legal în 1848 „de frica mişcării generale de emancipare a claselor împilate care cuprinsese toată Europa”, A.D. Xenopol afirmă însă că aplicarea ei s-a făcut de către Habsburgi, deşi ţăranii refuzaseră să mai presteze sarcini feudale încă din timpul revoluţiei.

Pentru istoricii burghezi saşi, cum a fost de exemplu Friedrich Teutsch, epoca absolutismului austriac a însemnat o perioadă luminoasă. Această concepţie reflecta rolul preponderent asigurat burgheziei săseşti în viaţa economică şi politică a ţării în timpul absolutismului. Cercetătorii burghezi maghiari priveau epoca prin prisma naţionalismului.

O condamnau numai pentru că nobilimea şi-ar fi pierdut temporar poziţiile politice dominante, susţinând că interesele acestei pături restrânse s-ar fi confundat cu cele ale întregului popor maghiar. Astfel istoricul Meşter Miklos analiza evenimentele de pe poziţii naţionaliste atunci când socotea că o colaborare a românilor, maghiarilor şi saşilor în epoca aceasta ar fi fost imposibilă.

Reinstaurarea absolutismului în Transilvania

De fapt, înfrângerea revoluţiei din 1848 a însemnat pentru Transilvania reintroducerea brutală a absolutismului. Împăratul a revocat concesiile făcute de teama maselor în timpul revoluţiei, iar guvernul său a reintrodus cenzura, a întărit aparatul de constrângere, a mărit numărul unităţilor poliţieneşti şi ale jandarmeriei. Regimul absolutist căuta să aresteze pe toţi cei care au participat la revoluţie şi pe cei suspecţi că ar putea să se revolte.

Tribunalele militare, numite „tribunale de sânge”, dădeau, după o procedură sumară, condamnări la temniţă grea şi, nu rareori, la moarte. La 24 septembrie / 6 octombrie 1849 au fost executaţi la Arad prin împuşcare sau spânzurătoare 13 generali, comandanţi ai oştirii revoluţionare maghiare. Şi democratul revoluţionar Eftimie Murgu - împreună cu alţi conducători români - a fost condamnat la moarte; pedeapsa lui a fost schimbată în închisoare pe 4 ani pentru a nu se mări nemulţumirea românilor.

A fost arestat Axente Sever, pentru că nu dizolvase imediat după publicarea ordinului din 21 august / 2 septembrie 1849 al guvernatorului Wohlgemuth cetele de sub comanda sa. Teroarea lovea în primul rând pe foştii „rebeli”, de toate naţionalităţile, dar ea s-a extins şi asupra multor români şi slavi care luptaseră sub steagul împărătesc. Regimentele grănicereşti din Transilvania au fost încorporate în regimentele obişnuite, pentru a se zădărnici orice acţiune de sine stătătoare. Soldaţii recrutaţi serveau 6-8 ani; printr-o disciplină de fier, carcere şi bătăi ofiţerii căutau să facă din soldaţi nişte unelte oarbe ale comandamentului militar.

Aristocraţia austriacă şi cea mai mare parte a aristocraţiei maghiare, rămasă credincioasă împăratului în timpul revoluţiei, formau mai departe baza socială a împărăţiei. În acelaşi timp interesele Curţii imperiale se împleteau şi mai mult decât înainte cu interesele marii burghezii austriece. Burghezia accepta regimul absolutist, în schimb acest regim îi asigura întregul teritoriu al imperiului drept piaţă a mărfurilor industriei austriece şi teren pentru expansiunea financiară a capitalului austriac. Toată puterea imperiului era concentrată la Viena; de acolo veneau dispoziţiile pentru multele provincii ale monarhiei, ale căror particularităţi şi interese erau nesocotite. Peste tot a fost introdusă ca limbă de stat limba germană. Mai mult, o politică de germanizare era promovată de guvernul imperial din Viena.

Unitatea imperiului era asigurată prin birocraţie, armată, poliţie şi jandarmerie; reţeaua de spionaj a poliţiei căuta să pătrundă pretutindeni. Habsburgii au reuşit să creeze o birocraţie de un tip deosebit; în acest aparat au fost recrutaţi oameni devotaţi exclusiv kaiserului (împăratului) şi regimului instaurat. Despre funcţionarii austrieci Engels scria în 1851: „Funcţionarii civili şi ofiţerii din serviciul Austriei reprezintă un ,soi deosebit de oameni; părinţii lor au fost în slujba împăratului, iar fiii lor vor face acelaşi lucru; ei nu aparţin nici uneia dintre numeroasele naţionalităţi reunite sub aripile vulturului cu două capete; ei au fost şi sunt mereu mutaţi dintr-un capăt în celălalt al imperiului; din Polonia în Italia, din Germania în Transilvania; maghiarul sau polonezul, germanul sau românul, italianul sau croatul, pe scurt oricine nu poartă amprenta „autorităţii cezaro-crăieşti” şi prezintă un caracter naţional aparte este deopotrivă dispreţuit de ei. Ei nu au naţionalitate sau, mai bine zis, ei sunt singurii care alcătuiesc adevărata naţiune austriacă”.

Afară de birocraţie, poliţie şi armată, un sprijin al regimului habsburgic îl constituia clerul catolic. Catolicismul îşi relua rolul predominant dinainte de revoluţie, biserica romano-catolică dobândea din nou o poziţie precumpănitoare în învăţământ şi în viaţa culturală. Clerul catolic căuta să suprime orice manifestare de gândire progresistă şi tindea să ţină masele în supunere faţă de cei puternici.

Presa de asemenea era supusă intereselor absolutismului. Redactorii, tipografii, librarii erau ameninţaţi cu pedepse grave dacă ar fi cutezat să publice sau să răspândească ceva ce nu era pe placul cenzurii. Presa putea să vorbească - precum scrie Iorga - de copacii cu gumă din America Centrală, despre Pampas, despre Imperiul roman în epocile liniştite, dar nu putea să spună nimic despre stările din monarhie. Reprezentantul de frunte al regimului absolutist era ministrul de Interne al guvernului imperial, baronul Alexander von Bach. Perioada dintre 1849 şi 1860 se şi numeşte „regimul lui Bach”.

Principatul Transilvaniei a devenit, îndată după instaurarea absolutismului, o provincie care depindea direct de guvernul din Viena. În fruntea ţării stătea un guvernator, numit de împărat, cu reşedinţa la Sibiu. Întâiul guvernator al Transilvaniei după revoluţie a fost generalul Ludwig Wohlgemuth; în 1851 a urmat prinţul Karl von Schwarzenberg. Guvernatorii acţionau conform instrucţiunilor secrete primite din Viena.

Una dintre primele măsuri a fost reorganizarea administrativă: în locul comitatelor, desfiinţate ca nişte „cuiburi de rebeli”, s-au organizat 6 districte militare, cu sediul la Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Odorhei, Reteag şi Făgăraş. În fruntea districtelor era câte un comandant militar, asistat de un consilier civil. Limba oficială a principatului Transilvaniei a devenit limba germană.

Încă din noiembrie 1849 s-a format o provincie separată, numită Voivodina sârbească şi Banatul Timişoarei. Reşedinţa provinciei era Timişoara; şi Voivodina depindea direct de Viena. Aradul, Bihorul, Sătmarul, Maramureşul ţineau mai departe de Ungaria. Astfel, românii din Transilvania trăiau divizaţi în trei provincii deosebite: 1) Marele Principat al Transilvaniei, 2) Voivodina sârbească şi Banatul, 3) Ungaria. Bucovina de sud făcea parte din ducatul autonom al Bucovinei, constituit în 1849-Guvernul imperial căuta, prin divizarea în mai multe provincii, să împiedice închegarea unor state naţionale, aplicând vechea reţetă a stăpânitorilor: „divide et impera”.

În această perioadă, mulţi funcţionari „compromişi” în timpul revoluţiei au fost înlocuiţi, fie cu unii slujbaşi aduşi din Cehia, Galiţia sau Italia, fie cu localnici credincioşi împăratului, saşi din vechea birocraţie săsească şi unii români. Românii angajaţi, scrie Bariţiu, „nu prea aveau curajul de a se ocupa şi cu lectura română pentru ca să nu fie trecuţi în lista de conduită cu calificarea „zu sehr Romane” („prea român”).

Check Also

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …