Transilvania în a doua jumătate a secolului al XV-lea

Moartea lui Iancu de Hunedoara, la câteva zile după victoria de la Belgrad, a prilejuit o puternică revenire a tendinţelor anarhice ale marilor feudali; pe de altă parte, pericolul turcesc - deşi stăvilit la Belgrad - rămânea încă de temut. La aceasta se vor adăuga curând încercările Imperiului romano-german şi ale Poloniei de a se amesteca în viaţa internă a Ungariei, îndeosebi după moartea regelui Ladislau al V-lea Postumul, în noiembrie 1457.

Pe plan intern, marea nobilime se ridică din nou, în scopul de a-şi asigura dominaţia ei exclusivă, combătând partida condusă de urmaşii lui Iancu de Hunedoara, care reprezenta nobilimea mijlocie şi mică şi, într-o oarecare măsură, orăşenimea. În fruntea partidei marilor nobili stătea familia Cillei, aliată cu familiile Garai şi Ujlaki. Ei au alcătuit din nou o „ligă a baronilor”, care ţinea cu totul sub influenţa ei pe tânărul rege Ladislau al V-lea. Instalarea partidei nobilimii mari la conducerea statului ar fi însemnat anularea străduinţelor depuse în vremea lui Iancu de Hunedoara, în vederea asigurării posibilităţilor de rezistenţă pe frontul antiotoman; ea ar fi însemnat întărirea anarhiei feudale şi slăbirea puterii centrale.

Forţele sociale pe care se sprijinise guvernarea lui Iancu de Hunedoara şi care rămâneau interesate în continuarea politicii sale se grupează în jurul lui Ladislau, fiul mai mare al lui Iancu. În primăvara anului 1457, liga baronilor a prins pe Ladislau de Hunedoara şi l-a executat, după un simulacru de judecată. Actul baronilor a atras, pe de o parte, primejdia unor mişcări populare, care erau de temut chiar în Buda, iar pe de altă parte o organizare mai temeinică a partizanilor familiei de Hunedoara, în frunte cu Mihail Szilagyi şi sora lui Elisabeta, văduva lui Iancu. Între cele două tabere era iminentă izbucnirea luptelor feudale. În aceste împrejurări, a survenit moartea neaşteptată a regelui, fapt care, deschizând problema succesiunii la tron, a slăbit poziţia marii nobilimi.

Marii nobili au intrat în tratative cu Mihail Szilagyi, arătându-se mai concesivi - în schimbul anumitor avantaje personale - faţă de candidatura la tron a lui Matei, al doilea fiu al lui Iancu de Hunedoara. Cu sprijinul nobilimii mijlocii şi mici şi sub presiunea exercitată de trupele de mercenari ale lui Mihail Szilagyi, dieta l-a ales ca rege pe Matei Corvin, în ianuarie 1458. Victoria nobilimii mijlocii, prin impunerea pe tron a lui Matei Corvin, marchează o întărire a puterii regale, ale cărei urmări le va resimţi şi Transilvania. Această politică, legată de numele regelui Matei Corvin, corespundea intereselor nobilimii mijlocii şi mici, ale orăşenimii şi ţărănimii, de a curma anarhia feudală şi a asigura apărarea hotarelor. Nu era vorba de o simplă rivalitate în politica internă, între anumite pături sociale; politica de centralizare avea o premisă obiectivă: dezvoltarea producţiei de mărfuri şi a schimbului, care impunea o organizare internă mai stabilă, mai unitară.

În veacul al XV-lea, în Transilvania se dezvoltă producţia de mărfuri, fapt ce se reflectă şi în creşterea numărului breslelor şi al meşteşugarilor. Se intensifică, de asemenea, activitatea comercială a orăşenimii transilvănene. Ea consta din vânzarea atât de produse autohtone: postavuri, pielărie, arme, cuţite etc., cât şi de produse achiziţionate din oraşele din centrul şi apusul Europei. Pentru a lărgi baza puterii sale, Matei Corvin a sprijinit dezvoltarea negoţului, obţinând colaborarea orăşenimii în politica sa internă. În 1464, de pildă, regele confirmă şi lărgeşte autonomia politică a „Universităţii” şi a oraşelor de pe teritoriul scaunelor săseşti, legându-le mai strâns de autoritatea centrală. Orăşenimea bogată exploatează, ca şi nobilimea feudală, ţărănimea iobagă din împrejurimile oraşelor sau din locuri mai îndepărtate, formată în majoritate din români. Ea reuşeşte să-şi întindă dominaţia politică asupra unor teritorii sau aşezări rurale importante din afara pământului crăiesc.

Braşovenii obţin de la Matei Corvin patru sate din Ţara Făgăraşului, iar la 1498 ajung să stăpânească cetatea şi domeniul Branului. În felul acesta, pe lângă veniturile obţinute din exploatarea iobagilor români din satele respective, patriciatul braşovean îşi însuşeşte şi pe acelea ce rezultau din negoţul desfăşurat pe acest important drum comercial. Sibienii, la rândul lor, ajung să stăpânească mai multe sate româneşti ale unor mănăstiri din scaunul Sibiului şi din Ţara Făgăraşului, domeniul Amlaşului cu cinci sate şi domeniul Tălmaciului cu alte şase sate româneşti. Ei pun stăpânire pe al doilea drum comercial important ce lega Transilvania de Ţara Românească, pe la Turnu Roşu, însuşindu-şi, ca şi braşovenii, atât veniturile ce rezultau din exploatarea iobăgimii române din satele amintite, cât şi pe cele comerciale de pe artera pomenită.

Oraşele din Transilvania erau însă departe de a se încadra într-un sistem de relaţii comerciale şi politice care să le lege de Ungaria. Ele rămân ataşate pieţii locale, şi, în măsura în care sunt antrenate în relaţii cu pieţe mai îndepărtate, continuă a se sprijini mai ales pe legăturile cu ţările române de la sud şi est de Carpaţi, urmărind cu atenţie, şi din punct de vedere politic, evenimentele din Ţara Românească şi Moldova. Atitudinea lui Matei Corvin faţă de iobăgime a fost considerată în trecut favorabilă chiar de tradiţia populară, care a creat imaginea regelui Matei „cel drept”. Faptul acesta e de admis doar într-o mică măsură. Exagerarea intenţiilor lui Matei în acest sens se explică prin ecoul unor măsuri luate de el, precum şi al contradicţiilor dintre puterea regală şi nobilime, în cadrul cărora actele de autoritate ale regelui faţă de unii feudali nesupuşi au putut fi interpretate ca având, implicit, şi o tendinţă favorabilă ţărănimii.

În situaţia ţărănimii, în ceea ce priveşte obligaţiile ei, nu a survenit nici o schimbare în bine. Politica lui Matei Corvin faţă de ţărănimea iobagă trebuie înţeleasă în legătură cu problemele interne care i se puneau: limitarea puterii marii nobilimi, întărirea autorităţii centrale, sprijinită pe nobilimea mijlocie şi mică şi pe oraşe, sporirea veniturilor statului. În funcţie de aceste scopuri, măsurile regelui au limitat întru câtva abuzurile din partea feudalilor şi a bisericii; în schimb, au fost sporite obligaţiile ţăranilor faţă de stat, îndeosebi cele în bani. Contradicţiile dintre regalitate şi marea nobilime se explică, în parte, prin această concurenţă în exploatarea ţărănimii.

În anii 1460-1461, voievod al Transilvaniei a fost Mihail Szilagyi, unchiul regelui, care a reprezentat politica acestuia cu multă autoritate, atrăgând nemulţumirea marii nobilimi şi provocând oarecare frământări în rândurile păturii înstărite a secuilor. De aceste frământări se pare că nu a fost cu totul străin Ştefan cel Mare, în incursiunea sa în părţile răsăritene ale Transilvaniei din 1461. Asemenea mişcări ale secuilor se repetă în 1463 - fiind prilejuite de un ordin al regelui privind obligaţiile militare ale stărilor privilegiate - precum şi în 1465, când regele a fost nevoit să intervină, întărindu-le vechile drepturi. Prin aceasta, frământările nu au încetat; ele erau determinate de diferenţierea din cadrul societăţii secuieşti, de contradicţiile dintre pătura înstărită şi masa secuilor săraci. În 1466, ca urmare a mişcărilor ţăranilor secui, a trebuit să fie confirmat dreptul lor de liberă strămutare şi să se ia măsuri aspre contra abuzurilor comise de judecători1. Aceste măsuri au avut însă un caracter vremelnic.

În primăvara anului 1467, urmărind întărirea puterii regale prin sporirea veniturilor statului, Matei Corvin a luat o serie de măsuri cu caracter fiscal, mărind dările faţă de stat şi supunând la plata lor şi o parte a nobilimii. Aceste măsuri fiscale au fost cauza directă a izbucnirii unei mişcări a nobililor, al cărei teatru cel mai important a fost Transilvania, care tindea să se constituie într-un stat independent. În fruntea mişcării stăteau unii conducători ai marii nobilimi, cum erau comiţii de Szepes, Ştefan şi Emeric Zapolya. Ei au atras în mişcare pe voievozii Transilvaniei, Berthold Ellerbach, Sigismund şi Ioan de Szentgyorgy. Celui din urmă i s-a promis titlul de rege al Transilvaniei. Au mai fost amestecaţi şi câţiva înalţi prelaţi şi demnitari, precum şi conducătorii saşilor, nemulţumiţi de unele măsuri în legătură cu vămile.

Regele, care se găsea la Buda, a aflat cu destulă întârziere despre mişcarea separatistă a nobilimii transilvănene şi a luat măsuri de înăbuşire a ei. La 17 august 1467, Matei a scris regelui Cehiei, Gheorghe de Podebrady, dându-i asigurări că va respecta pacea cu Cehia, cerându-i în schimb să nu sprijine pe răzvrătiţii din Transilvania. Această măsură a regelui se datora faptului că nobilii răzvrătiţi încercaseră să obţină şi un sprijin extern. Ei aveau legături cu regele Poloniei. La 18 august 1467, conducătorii mişcării au ţinut o adunare la Cluj, la care au participat opt reprezentanţi ai fruntaşilor secui şi saşi. Întrunindu-se în faţa conventului de la Cluj-Mănăştur, ei s-au angajat în chip solemn să combată ceea ce numeau: „asuprirea pe care o sufereau ei şi, cu ei împreună, toţi locuitorii ţării”, relele ce rezultau din încălcarea vechilor privilegii date de regii Ungariei, şi şi-au exprimat hotărârea de a lupta „până ce binele şi fericirea vor fi restabilite” (este vorba, se înţelege, de binele şi fericirea marii nobilimi).

Regele a acţionat însă cu multă hotărâre şi repeziciune. Mai înainte ca oştile celor „trei naţiuni” să se fi adunat în întregime, el a apărut la Cluj, surprinzând forţele nobililor răsculaţi şi împrăştiindu-le. Ioan de Szentgyorgy renunţă la împotrivire (23 septembrie 1467), cerând iertare lui Matei. Atât el cât şi partizanii lui au fost îndepărtaţi din demnităţi. Voievod a fost numit din nou Ioan Pongracz, împreună cu Nicolae Csupor. Mulţi din conducătorii răzvrătiţilor au fugit peste hotare. Acestora şi altora, chiar dacă făcuseră act de supunere, li s-au confiscat bunurile. Mai multe vechi familii nobiliare au fost deposedate de moşiile lor, care au trecut în mâinile unor devotaţi ai regelui. Spre a-şi consolida victoria, legând de puterea regală nobilimea rămasă credincioasă, Matei a redus întru câtva dările la care fuseseră obligaţi nobilii prin măsurile luate în primăvara acelui an. Fără a mai întâmpina rezistenţă, el a mers până la Braşov.

E probabil că şi Ştefan cel Mare a sprijinit mişcarea nobililor transilvăneni; acesta ar fi unul din motivele expediţiei nereuşite a lui Matei împotriva sa, din noiembrie-decembrie 1467. Au fost amestecaţi de asemenea în mişcare unii boieri din Ţara Românească, cum a fost acel Mihail „Transalpinul”, „născut din neam de voievozi”, pe care regele Matei l-a executat la Braşov, după întoarcerea sa din campania împotriva lui Ştefan. Raporturile ulterioare ale regelui Matei şi ale Transilvaniei cu Moldova s-au îmbunătăţit, sub ameninţarea pericolului turcesc. În toamna anului 1476, la un an după încheierea unui tratat de alianţă între Ştefan cel Mare şi Matei Corvin, apropierea oştirii trimise în ajutor, comandată de voievodul Transilvaniei Ştefan Bathory, a contribuit la retragerea turcilor din Moldova.

La 26 aprilie 1478, la ştirea despre unele pregătiri turceşti de a năvăli în Transilvania, braşovenii se adresează lui Ştefan cel Mare, scriindu-i printre altele: „parcă ai fost ales şi trimis de Dumnezeu pentru cârmuirea şi apărarea Transilvaniei... de aceea, cu mare dor şi dragoste rugăm pe Măria ta ca să binevoieşti a te grăbi şi a te apropia de părţile acestea spre a le apăra de mai sus-zişii turci prea cumpliţi”. Ei recunoşteau în acest fel importanţa luptei antiotomane conduse de Ştefan cel Mare şi pentru apărarea Transilvaniei.

În anii 1479-1481, braşovenii au purtat o corespondenţă foarte vie cu Ştefan, în legătură cu mişcările turcilor şi cu pericolul unei invazii în Transilvania sau Moldova. În timpul domniei lui Matei Corvin, Transilvania a avut de suferit o singură invazie turcească importantă, în toamna anului 1479, condusă de begii dunăreni Ali şi Skender, la care a participat şi domnul muntean Basarab Ţepeluş. Turcii au fost înfrânţi, la Câmpul Plinii, lângă Orăştie, în ziua de 13 octombrie 1479, de oastea transilvăneană comandată de voievodul Ştefan Bathory şi de comitele Timişoarei, Pavel Chinezul, care au repurtat o izbândă completă.

Transilvania a fost bine apărată de incursiunile turceşti, bazându-se pe alianţa cu Moldova şi beneficiind de încercările repetate ale lui Ştefan cel Mare de a face din Ţara Românească un avanpost al luptei antiotomane. Succesele regatului Ungariei în luptele din Serbia şi Bosnia au contribuit şi ele, indirect, la apărarea hotarelor Transilvaniei. La aceasta s-a adăugat şi faptul că, după mişcarea nobiliară din 1467, Matei Corvin a ales cu multă grijă voievozii Transilvaniei, ţinându-i sub o strictă supraveghere şi obligându-i să se intereseze îndeaproape de apărarea hotarelor.

Stăvilirea anarhiei interne şi a invaziilor turceşti, tendinţele de centralizare politică, încurajarea activităţii economice a oraşelor şi o oarecare frânare a abuzurilor feudale, nu au fost de lungă durată, neavând o bază obiectivă îndeajuns de trainică. Orăşenimea nu era încă suficient de dezvoltată, pentru a oferi un sprijin temeinic puterii regale şi politicii ei de centralizare. Interesele ei rămâneau mai mult locale. Pătura conducătoare a oraşelor cu populaţie săsească era încadrată în sistemul politic creat prin „Uniunea celor trei naţiuni” şi legată, astfel, de interesele nobilimii.

Nobilimea mijlocie şi cea mică, prin tendinţa ei de a se ridica în rândurile nobilimii mari, nu era decât în parte interesată în limitarea puterii acesteia şi în întărirea puterii regale. Politica fiscală a lui Matei Corvin a dus la îndepărtarea ei de regalitate. După moartea lui Matei Corvin, survenită la Viena, la 6 aprilie 1490, în Ungaria şi Transilvania va reîncepe o perioadă de „reacţiune nobiliară”, care va duce la adâncirea contradicţiilor de clasă şi la grave frământări interne.

Check Also

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …