Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1850-1894)

Transilvania până la dualism (1849-1867)

După înăbuşirea revoluţiei din 1848-1849, în Transilvania s-a reinstaurat regimul absolutist habsburgic, al cărui caracter reacţionar s-a întărit. Românii aflaţi sub dominaţia habsburgică au rămas despărţiţi între ei, prin separarea administrativă dintre provinciile în care locuiau (Principatul Transilvaniei, Banatul, „părţile ungurene” - adică Crişana şi Maramureşul şi Bucovina). Contradicţiile sociale din Transilvania se manifestă uneori ca lupte naţionale, întrucât majoritatea populaţiei - românii - era asuprită de o minoritate reprezentată în special de grofii maghiari. Masele româneşti erau supuse unui dublu jug - exploatării sociale şi asupririi naţionale.

Agravarea situaţiei social-economice şi politice a maselor româneşti, încercările moşierimii de restabilire a condiţiilor de exploatare dinainte de revoluţie au determinat creşterea rezistenţei ţărăneşti, în special în regiunea Munţilor Apuseni, unde marea popularitate de care se bucura Avram Iancu alarma încontinuu pe nobili şi autorităţile locale. În unele localităţi, ţăranii au trecut direct la atacarea moşiilor, la răzvrătiri împotriva agenţilor fiscali însărcinaţi cu încasarea unor impozite crescânde.

Cercurile conducătoare ale Imperiului s-au văzut silite să acorde patentele din 1853 (aplicabile Banatului, Crişanei, Maramureşului şi altor provincii ale Imperiului) şi din 1854 (pentru Transilvania). Acestea extindeau - în comparaţie cu legea din 1848 - emanciparea de sub dependenţa feudală şi asupra jelerilor (ţărani fără pământ), înfiinţau tribunale speciale pentru judecarea proceselor dintre foştii iobagi şi foştii stăpâni etc.

Patentele amintite au contribuit la dezvoltarea relaţiilor capitaliste în agricultură, la creşterea producţiei agricole pentru piaţă; ele nu prevedeau împroprietărirea cu loturi noi de pământ, ci răscumpărarea eliberării ţăranilor - care, în marea lor majoritate, neputând îndeplini această condiţie, rămâneau pe mai departe dependenţi, în forme noi, faţă de proprietarul moşiei. Frământările sociale şi naţionale din Transilvania erau influenţate în mare măsură de desfăşurarea evenimentelor de peste Carpaţi, în special de lupta pentru Unirea Principatelor, pe care masele populare au legat-o în mod direct de înfăptuirea unor reforme sociale profunde - în primul rând reforma agrară.

Transilvania cunoaşte în această perioadă un relativ progres economic, frânat însă de menţinerea dependenţei faţă de Austria şi de rămăşiţele feudale din agricultură. Mineritul - şi în special extracţia cărbunilor - înregistrează însemnate creşteri, mai ales după apariţia căilor ferate. Industria metalurgică se dezvoltă în Banat, Hunedoara, Braşov etc., iar industria uşoară - la Oradea, Arad, Timişoara, Cluj, Sibiu (mori, fabrici de spirt, textile, hârtie etc.). Progresul economic al Transilvaniei s-a produs în cadrul general al dezvoltării forţelor de producţie în capitalism; el a fost mult mai mic în comparaţie cu alte ţări sau provincii, fiind orientat potrivit intereselor claselor dominante ale Imperiului habsburgic.

O permanentă creştere înregistra, în aceste condiţii, nivelul legăturilor economice ale Transilvaniei cu Principatele Române, importanţa unor centre comerciale ca Braşovul şi Sibiul sporind tot mai mult. Se dovedea limpede că Transilvania şi Principatele Române formau o unitate economică armonioasă, că Transilvania gravita din punct de vedere economic spre vechea Românie, iar legăturile economice reciproce favorizau întărirea poziţiilor economice în ansamblu, stabilitatea pieţei, acumularea de capital.

Dezvoltarea industrială a Transilvaniei a adus cu sine apariţia şi afirmarea unei noi clase - proletariatul, forţa cea mai înaintată, revoluţionară, a societăţii. Situaţia clasei muncitoare se caracterizează prin nivelul scăzut al salariilor, ziua de muncă prelungită; utilizarea pe scară largă a muncii femeilor şi copiilor, condiţii de muncă şi de trai mizere, abuzuri patronale de tot felul, şomaj, numeroase şi grave accidente de muncă, supravegherea poliţienească etc.

Frământări sociale şi naţionale

Burghezia din Transilvania s-a format şi ea în condiţiile greutăţilor cauzate de situaţia dependentă a Transilvaniei, în cadrul Imperiului habsburgic. Burghezia românească era mai puţin dezvoltată numeric şi mult mai slabă din punct de vedere economic, în comparaţie cu burghezia maghiară şi cu cea germană: domeniul ei principal de activitate era comerţul, fiind împiedicată a se ocupa de industrie. Situaţia burgheziei române din Transilvania este caracterizată de faptul că ea era împinsă pe planul al doilea, ca burghezie a unei naţiuni asuprite, fiindu-i îngreuiată însăşi ascensiunea sa social-economică.

Mişcarea naţională antihabsburgică manifestă tot mai mult năzuinţa spre înfăptuirea „Daco-României”, a unirii naţionale a românilor de pretutindeni, pe care înfrângerea revoluţiei o zădărnicise numai vremelnic. Tratativele pentru închegarea unei alianţe a popoarelor contra absolutismului habsburgic şi a celui ţarist au fost reluate de conducătorii revoluţiei, aflaţi acum în exil; revoluţionarii români, în frunte cu Bălcescu, susţin cu căldură ideea luptei comune. Unirea Principatelor române a dat un nou imbold mişcării de eliberare naţională din Transilvania.

Înfrângerea Austriei în războiul franco-italo-austriac (1859) a contribuit la slăbirea politică a Imperiului habsburgic, marcând prima dezmembrare a acestuia prin pierderea unor provincii italiene (Toscana, Modena, Lombardia). Evenimentele interne şi externe au silit cercurile conducătoare de la Viena să-şi modifice atitudinea, să adopte un regim politic întru-câtva mai liberal, proclamat oficial în 1860 şi care pornea de la restabilirea drepturilor provinciilor Imperiului, dinaintea revoluţiei, introducând unele reforme constituţionale.

În 1861 se trece de la centralizarea administrativă la acordarea autonomiei provinciilor monarhiei, inclusiv Transilvaniei, dar românii continuau să fie separaţi după regiunile în care locuiau, distincte din punct de vedere administrativ. Noul regim favoriza moşierimea şi burghezia maghiară care asuprea şi ea o serie de naţionalităţi - între acestea şi pe români.

Deputaţii românilor din Dieta de la Pesta - în frunte cu Vincenţiu Babeş, - au combătut cu tărie asuprirea naţională şi pretenţiile de alipire a Transilvaniei la Ungaria. Pentru a-şi putea realiza pe mai departe politica lor de asuprire, Habsburgii aleg calea încheierii unei alianţe politice între clasele exploatatoare din Austria şi cele din Ungaria, alianţă cunoscută în istorie sub denumirea de dualismul austro-ungar (1867).

La realizarea acestui pact a contribuit şi înfrângerea Austriei în războiul cu Prusia (1866), ceea ce a împins burghezia austriacă să caute sprijinul aristocraţiei maghiare. Monarhia habsburgică devine astfel Imperiul austro-ungar. Autonomia tradiţională a Transilvaniei este anulată, impunându-se cea mai reacţionară măsură politică - anexarea Transilvaniei la Ungaria. Fruntaşii românilor - Gheorghe Bariţiu, Ioan Raţiu şi alţii - au protestat energic contra acestei hotărâri samavolnice; manifestări în sprijinul românilor transilvăneni au avut loc la Bucureşti, Iaşi Craiova etc.

Transilvania după încheierea dualismului austro-ungar (1867-1894)

Noua etapă din istoria politică a Transilvaniei, care începe în anul 1867, a adus maselor populare o înrăutăţire a situaţiei lor, prin accentuarea asupririi naţionale şi a exploatării sociale la care erau supuse, în principal de moşierimea şi burghezia maghiară.

Situaţia economică

Transilvania în noua perioadă se caracterizează prin dezvoltarea în continuare a industriei şi agriculturii, prin punerea în valoare a bogăţiilor acestei provincii. Creşte tot mai mult importanţa industriei extractive (Valea Jiului) şi a celei metalurgice (Reşiţa, Hunedoara etc.), se continuă exploatarea metalelor preţioase în Munţii Apuseni, a sării (Ocna Mureş etc.), a metalelor neferoase, pe baza unei tehnici în curs de modernizare; industria uşoară rămâne însă ramura în care se fac cele mai mari investiţii, deoarece ea aducea profituri imediate capitaliştilor. Dezvoltarea industrială a Transilvaniei a fost frânată de concurenţa mărfurilor austriece. O mare amploare ia pătrunderea capitalului străin. Agricultura producea tot mai mult pentru piaţă.

Relaţiile capitaliste (munca salariată) iau extindere mai mare pe moşiile din Câmpia de vest a Transilvaniei şi din Banat; tot aici este mai accentuată şi folosirea maşinilor în muncile agricole. În a doua jumătate a secolului trecut au crescut şi în Transilvania suprafeţele agricole, producţia de cereale şi cea animalieră. Marea proprietate a fost însă menţinută şi încurajată prin legi de comasare a pământurilor.

Pe baza dezvoltării economice, care reclama sume mari de bani necesare investiţiilor, activitatea bancară dobândeşte o importanţă deosebită, atât prin înfiinţarea a numeroase bănci noi, cit şi prin sporirea volumului operaţiunilor de credit; cea mai mare bancă românească din Transilvania era Banca „Albina”. Situaţia burgheziei române din Transilvania în domeniul bancar era îngreuiată de concurenţa băncilor maghiare şi germane, precum şi de măsuri discriminatorii din partea statului ungar.

Comerţul Transilvaniei oglindeşte creşterea generală a producţiei şi mai ales extinderea tot mai mare a legăturilor tradiţionale cu România, care constituie o necesitate obiectivă pentru dezvoltarea social-economică a teritoriilor locuite de români. Între anii 1886-1891 are loc un adevărat „război vamal” dezlănţuit de Austro-Ungaria împotriva României, prin interzicerea importului de animale, împiedicarea altor mărfuri româneşti de a pătrunde pe piaţa austro-ungară; dificultăţile ivite dovedeau încă o dată faptul că economia Transilvaniei se completa în mod firesc cu economia vechii Românii, că orice încercare de rupere a acestei unităţi provoca tulburări în desfăşurarea normală a vieţii economice.

În cadrul avântului general al construcţiilor de căi ferate în ţările din răsăritul Europei are loc şi în Transilvania o intensă activitate în acest domeniu; fiind impusă de dezvoltarea generală a economiei şi comerţului, construirea căilor ferate a favorizat, la rândul ei, această dezvoltare (de exemplu, în Banat, unde reţeaua feroviară e mai densă). Totodată, căile ferate au constituit un nou mijloc de intensificare a legăturilor economice ale Transilvaniei, în pofida încercărilor austro-ungare de a împiedica aceste legături.

În perioada dualismului austro-ungar, economia Transilvaniei a avut de suferit în mai multe rânduri de pe urma unor crize economice (1873, 1900), ale căror greutăţi le-au suportat masele muncitoare. Cu toată creşterea relativă a economiei sale, încadrarea silită a Transilvaniei în Imperiul austro-ungar a împiedicat dezvoltarea normală a acesteia, afirmarea deplină a posibilităţilor sale.

Viaţa social-politică, lupta de eliberare naţională

Viaţa socială este dominată de ascuţirea contradicţiilor de clasă dintre asupriţi şi asupritori. Specificul structurii social-economice a Transilvaniei în epoca dualismului austro-ungar este dat de faptul că revoluţia burghezo-democratică nu a fost dusă până la capăt, rămânând ne-desăvârşită. Împotrivirea tot mai puternică a românilor în faţa asupririi naţionale a dus la afirmarea crescândă a problemei naţionale în viaţa politică. Prin „Pronuciamentul de la Blaj” (1868), reprezentanţii populaţiei româneşti au protestat public împotriva încorporării Transilvaniei la Ungaria.

În primii ani după proclamarea dualismului austro-ungar au fost adoptate câteva legi care înăspreau asuprirea naţională (legea naţionalităţilor, legea electorală, legile referitoare la învăţământ, presă etc.). Organizarea politică a luptei de eliberare naţională, prin crearea primelor partide naţionale, demonstrează trecerea la o etapă superioară, de maturizare, a acestei mişcări. La început au fost create partide naţionale române distincte (1869) în Banat şi în Transilvania istorică (fostul principat autonom). Aceste partide au stabilit tactici şi metode de acţiune diferite. Bănăţenii se pronunţau pentru o tactică „activistă”, pentru participarea la viaţa politică şi folosirea posibilităţilor de manifestare în acest sens.

Majoritatea conducătorilor românilor din Transilvania propriu-zisă susţineau ideea abţinerii de la viaţa de stat, în semn de protest împotriva asupririi naţionale: această tactică a rămas cunoscută în istorie sub numele de „tactica pasivismului”. Ea nu trebuie înţeleasă ca o pasivitate, ci ca o declaraţie de neacceptare a dualismului, de protest contra anexării Transilvaniei la Ungaria, de obstrucţie prin neparticipare la viaţa politică a Ungariei.

Presa română din Transilvania a susţinut prin prisma acestor orientări drepturile naţiunii române. Organe ca „Albina” şi „Federaţiunea” (conduse de Vincenţiu Babeş şi, respectiv, de Alexandru Roman), apoi vechea „Gazetă de Transilvania” de la Braşov, revista „Familia” întemeiată de Iosif Vulcan, „Orientul Latin” etc. - au adus contribuţii de seamă în cadrul mişcării naţionale, militând totodată pentru înţelegerea între popoare.

Este demn de remarcat faptul că în paginile unora dintre aceste organe („Familia”, „Albina” etc.) au găsit ecouri vii, aprecieri pozitive, marile evenimente contemporane care se produceau pe plan universal: apariţia socialismului ştiinţific prin operele lui Karl Marx şi Friedrich Engels, activitatea Internaţionalei I şi Comuna din Paris. Pentru dezvoltarea luptei de eliberare naţională din Transilvania, o importanţă deosebită a avut-o cucerirea independenţei de stat a României în 1877.

Războiul de independenţă a avut un larg răsunet peste Carpaţi, îndreptăţind speranţa în desăvârşirea unităţii naţionale: sprijinul moral, prin presă şi alte acţiuni, colecte în folosul armatei române, plecarea a numeroşi voluntari din Transilvania pentru a participa la luptele de pe câmpiile Bulgariei, manifestaţiile de bucurie la aflarea victoriilor româneşti de pe câmpul de bătălie - au exprimat sentimentele maselor populare.»

Un nou val de măsuri de persecuţii naţionale din partea guvernelor ungare a impus întărirea mişcării naţionale pe planul organizatoric. Astfel, în 1881, are loc unificarea politică a mişcării prin crearea unui singur partid - Partidul Naţional Român (PNR). În programul noului partid se cerea revenirea la autonomia Transilvaniei, dreptul de liberă folosire a limbii române în administraţie şi justiţie, numirea de funcţionari din rândurile românilor, asigurarea învăţământului în limba maternă, revizuirea legii naţionalităţilor, lărgirea dreptului de vot etc. Pentru obţinerea acestor drepturi, PNR recurge la redactarea unor memorii către Curtea de la Viena: cea mai importantă acţiune de acest fel a fost Memorandumul din 1892, eveniment de seamă al vieţii politice din Transilvania, la sfârşitul secolului trecut.

Dar calea memoriilor nu putea duce la vreun rezultat favorabil poporului român, aşa cum se va vedea şi din cazul Memorandumului. Aderarea României la Tripla Alianţă (1883) a creat dificultăţi importante mişcării de eliberare naţională, fără a o putea însă împiedica în realizarea finală a scopului suprem - unirea tuturor românilor. Apariţia la Sibiu, în 1884, a ziarului „Tribuna” a dat un nou impuls luptei naţionale, datorită atitudinii mai radicale a noii grupări, a „tinerilor” din PNR, în numele căreia vorbea ziarul. Redactorul noului organ era scriitorul Ioan Slavici. „Tribuna” a devenit cel mai important ziar politic românesc din Transilvania, care milita pentru o strânsă legătură cu România; datorită combativităţii sale, problema naţională din Transilvania a atras şi atenţia opiniei publice din străinătate.

Unitatea culturală a poporului român, care a precedat unificarea politică, a contribuit în măsură însemnată la dinamizarea mişcării naţionale. Vechea Românie a sprijinit şcolile, presa şi alte instituţii culturale româneşti din Transilvania, iar cei mai importanţi scriitori români transilvăneni (Coşbuc, Slavici etc.) au trecut în ţara liberă, unde talentul lor s-a manifestat cu forţă. Strânse legături s-au stabilit între societăţile culturale şi ştiinţifice româneşti de dincoace şi de dincolo de Carpaţi (Liga Culturală şi Academia Română din vechea ţară, Astra din Transilvania).

Memorandumul

Încă la conferinţa de constituire a Partidului Naţional Român din Transilvania (1881) s-a hotărât alcătuirea unui memoriu către Curtea imperială din Viena, care să înfăţişeze suferinţele populaţiei româneşti şi revendicările ei fundamentale. Realizarea acestui proiect a fost amânată mulţi ani de zile, sub motivul alegerii „momentului oportun”.

Perioada de pregătire a Memorandumului se caracterizează prin intensificarea pe toate planurile a legăturilor dintre românii din Transilvania şi cei din vechiul regat, prin frământări în cadrul mişcării naţionale din Transilvania - care exprimau căutările căilor de urmat în lupta politică: „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, care îşi avea sediul la Bucureşti, a publicat în 1891 memoriul studenţilor din România cu privire la situaţia românilor din Transilvania; acest memoriu a fost urmat de răspunsul publicat în numele studenţilor maghiari, căruia, la rândul său, i s-a dat o replică din partea studenţilor români din Austro-Ungaria.

Intensificarea politicii de asuprire naţională a determinat definitivarea Memorandumului (martie 1892) şi depunerea lui la cancelaria imperială din Viena, la sfârşitul lunii mai 1892, de către o impunătoare delegaţie formată din aproape 300 de persoane. Memorandumul demasca sistemul dualist austro-ungar şi procedeele la care recurgeau în cadrul acestuia clasele dominante din Ungaria (discriminări, corupţie electorală, abuzuri administrative, procese, deznaţionalizarea prin şcoală, deposedarea de pământ a ţărănimii, îngrădirea burgheziei naţionalităţilor etc.).

Memorandumul manifestă o înţelegere incompletă a esenţei unor probleme sociale, în primul rând a problemei agrare; el a fost conceput ca o acţiune de sus, care contând pe adeziunea maselor, nu le chema însă să participe activ la luptă, punându-şi speranţa în bunăvoinţa împăratului. Unii conducători ai PNR prevedeau respingerea de către împărat a Memorandumului, preconizând utilizarea acestui prilej pentru o vastă campanie de agitaţie internă şi externă, alţii, mai puţini, ezitau încă - fie sub motivul aşteptării unui „moment oportun”, fie considerând că un eventual insucces al acţiunii ar aduce serioase prejudicii întregii mişcări, cauzei generale a luptei de eliberare naţională. În fruntea acţiunii memorandiste au stat Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu, Eugen Brote etc.

Împăratul Franz Iosif a refuzat să primească delegaţia poporului român din Transilvania, iar textul Memorandumului, fără a fi măcar desfăcut, a fost trimis la Budapesta ca un gest de solidaritate între clasele dominante din imperiu. Deoarece Memorandumul a fost tipărit, guvernul ungar a înscenat un mare proces, desfăşurat la Cluj în mai 1894 şi soldat cu grele condamnări ale conducătorilor PNR. După declanşarea acţiunii, chiar şi acei dintre lideri care şovăiau până atunci, au intrat activ în acţiune, mai ales în timpul procesului.

Acuzaţii au afirmat la proces că întrucât acţiunea lor exprimă hotărârea întregului popor român, orice instanţă este incompetentă de a-i judeca. Procesul a devenit punctul culminant al întregii acţiuni memorandiste, prin uriaşul val de proteste şi solidarizare cu acuzaţii - pornit din Transilvania, din România liberă, din celelalte provincii româneşti, precum şi din străinătate. Străzile Clujului au fost umplute de numeroase delegaţii din toată Transilvania, moţii şi-au adus pe ascuns arme, a fost necesară intervenţia unor memorandişti pentru a se evita o vărsare de sânge. Autorităţile locale din majoritatea comitatelor semnalau insistent pericolul reeditării revoluţiei din 1848.

Mari manifestaţii au avut loc la Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Cra iova etc.; mişcarea socialistă din vechea Românie s-a pronunţat şi ea împotriva asupririi naţionale din Transilvania. În anii Memorandumului, problema naţională a românilor din Transilvania a stat în centrul atenţiei opiniei publice progresiste europene. O activitate deosebită în acest sens a desfăşurat Liga Culturală în frunte cu V.A. Urechia. „Ce sentimente vor duce cu ei acasă cei 15.000 de ţărani români, care au alergat din toate părţile până la Cluj pentru a aclama pe acuzaţi? Cum va putea cineva să-i împiedice a-şi întoarce privirile către Bucureşti?” - scria Clemenceau în ziarul francez „La justice”.

Prin acţiunile populare pe care le-a generat, Memorandumul marchează lărgirea apreciabilă a caracterului de masă al luptei politice pentru eliberare naţională. Mişcarea memorandistă din anii 1892-1894 reprezintă un remarcabil moment istoric, cel mai de seamă al luptei de eliberare naţională şi socială din Transilvania, din întreaga epocă cuprinsă între revoluţia de la 1848/1849 şi unirea Transilvaniei cu România, din 1918. Prin urmările sale, directe şi indirecte, Memorandumul a contribuit substanţial la ridicarea calitativă a luptei pentru eliberarea Transilvaniei.

Dezvoltarea mişcării muncitoreşti şi frământările ţărăneşti

În a doua jumătate a secolului trecut, pe arena istorică se afirmă noua forţă socială şi politică - proletariatul. În Transilvania, lupta pentru libertate naţională se împletea cu lupta pentru dreptate socială, cu mişcarea muncitorească şi cu mişcările ţărăneşti. Creşterea numerică a clasei muncitoare, în special a proletariatului din marea industrie, a fost însoţită de creşterea conştiinţei sale de clasă. După societăţile de ajutor reciproc se trece la crearea unor asociaţii profesionale bazate pe lupta de clasă, şi apoi la organizaţii politice (cercuri şi cluburi socialiste locale, partidul social-democrat).

În perioada premergătoare unor evenimente de seamă pe planul mişcării socialiste internaţionale, cum au fost activitatea Internaţionalei I şi Comuna din Paris (1871), în Transilvania mişcarea muncitorească s-a manifestat prin acţiuni greviste, îndeosebi la şantierele construcţiilor de căi ferate; prin organizarea proletariatului în cadrul „Asociaţiei generale a muncitorilor”, care a formulat revendicări politice în sensul desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice (filiala cea mai importantă a asociaţiei activa la Timişoara).

La Timişoara a luat fiinţă o secţie a Internaţionalei, condusă de Carol Farcaş şi Gheorghe Ungureanu. Datorită acestei dezvoltări, în rândurile mişcării muncitoreşti din Transilvania începe să pătrundă de timpuriu marxismul, care înlătură treptat curente ideologice dăunătoare mişcării (anarhismul, teoriile lui Lassalle, Proudhon etc.).

Activitatea Internaţionalei I, a întemeietorilor socialismului ştiinţific (K. Marx şi F. Engels) şi Comuna din Paris au găsit numeroase ecouri favorabile în presa română democrată din Transilvania („Albina”, „Familia”, „Gazeta Transilvaniei” etc.). După înăbuşirea Comunei din Paris are loc, pe plan internaţional, o întărire vremelnică a reacţiunii; acest fenomen se produce şi în Transilvania. În rândurile mişcării muncitoreşti şi socialiste din Transilvania au activat împreună muncitorii de diferite naţionalităţi (români, maghiari, germani etc.).

Mişcarea socialistă a militat şi împotriva asupririi naţionale, concepând problema naţională ca o parte integrantă a luptei generale pentru înlăturarea exploatării, a dublului jug social şi naţional ce apăsa asupra maselor populare din Transilvania. Apropierea firească dintre mişcarea socialistă şi lupta de eliberare naţională este exprimată, între altele, de faptul că ambele mişcări cunosc, într-o măsură asemănătoare, o creştere însemnată în perioada de care ne ocupăm; această apropiere se va dezvolta până la acţiuni de colaborare între PNR şi socialiştii români, cu toate deosebirile de clasă dintre aceste forţe, cu toate că puncte de vedere greşite, separatiste, au fost exprimate de ambele părţi. Împletirea acţiunilor sociale şi naţionale era impusă de faptul că eliberarea naţională era o cauză a întregii naţiuni române, a tuturor claselor sociale. Colaborarea tuturor forţelor sociale şi politice din rândurile poporului român a fost un factor de seamă, care a contribuit la desăvârşirea unităţii naţionale.

Mişcarea muncitorească din Transilvania s-a afirmat în cursul unor însemnate lupte greviste, cum au fost cele din Valea Jiului (1875), de la Cluj, Arad, Reşiţa etc., dintre anii 1880-1890. Cele mai numeroase şi importante detaşamente ale proletariatului transilvănean erau muncitorii din industria extractivă, metalurgiştii şi tipografii. Clasa muncitoare lupta pentru reducerea zilei de lucru, majorarea salariilor, repausul duminical, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de trai, cucerirea unor drepturi politice (votul universal, libertăţi democratice etc.). Activitatea politică şi de propagandă socialistă era mascată, în multe cazuri, sub forma unor asociaţii culturale.

În anul 1880 a luat fiinţă Partidul General Muncitoresc, ale cărui organizaţii locale din Transilvania se numeau „uniuni muncitoreşti”. O dezvoltare remarcabilă au luat-o legăturile mişcării muncitoreşti din Transilvania cu mişcarea din vechea Românie, ceea ce a contribuit la înţelegerea mai profundă atât a problemelor de clasă ale proletariatului din toate provinciile româneşti, cât şi a necesităţii rezolvării problemei naţionale din Transilvania. Legăturile reciproce ale mişcării muncitoreşti făceau parte din ansamblul legăturilor multilaterale, economice, politice şi culturale, dintre românii de pe cele două părţi ale Carpaţilor.

Presa socialistă din vechea Românie a publicat numeroase articole despre frământările sociale şi naţionale din Transilvania, iar presa românească din Transilvania a luat atitudine favorabilă faţă de mişcările muncitoreşti şi ţărăneşti din vechea ţară. Organe ca „Drepturile omului”, „Contemporanul”, „Revista socială”, „Munca” etc., - editate la Bucureşti şi Iaşi, circulau intens în Transilvania, într-o perioadă în care muncitorii români de aici nu aveau încă o gazetă proprie în limba română.

Întemeierea Internaţionalei a II-a (1889), care a hotărât, între altele, sărbătorirea în fiecare an, la 1 Mai, a zilei solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc, a contribuit la dezvoltarea mişcării muncitoreşti din Transilvania: începând din 1890, ziua de 1 Mai a fost sărbătorită şi în Transilvania, mulţi ani sub semnul luptei pentru cucerirea zilei de lucru de 8 ore.

În 1890 are loc congresul de constituire a Partidului Social-Democrat din Ungaria, la care au participat delegaţi ai muncitorilor de la Arad, Timişoara, Reşiţa, Cluj, Braşov etc. Organizaţiile de partid din Transilvania au desfăşurat o activitate susţinută, militând împotriva exploatării şi asupririi. Greve de amploare au avut loc la Petroşani (1892) - sute de grevişti refugiindu-se în România -, la Braşov, în Banat etc., culminând cu marile greve de la Anina şi Reşiţa, de la sfârşitul secolului trecut. Lupta economică a proletariatului se transforma tot mai mult în luptă politică. Primele gazete socialiste din Transilvania apar în limba maghiară (1891) şi germană. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea s-a trecut la organizarea pe scară largă a sindicatelor şi la începuturile organizării proletariatului agricol.

Mişcările ţărăneşti au avut caracter local, fiind îndreptate împotriva abuzurilor, a comasărilor nedrepte etc. Un ecou deosebit a avut în Transilvania răscoala ţăranilor din 1888 din România. Accentuarea sărăcirii ţăranilor transilvăneni i-a ridicat la numeroase răscoale în Munţii Apuseni, Bihor, Haţeg, Banat etc.; muncitorii forestieri şi proletariatul agricol s-au alăturat acestor mişcări. Presa românească a luat apărarea ţăranilor răsculaţi.

Propaganda socialistă începea să pătrundă şi la sate. Frământările amintite anunţau creşterea amplorii luptelor ţărănimii, prin începuturile unirii luptelor muncitoreşti cu cele ţărăneşti. Dezvoltarea social-economică şi politică a Transilvaniei în perioada 1850-1892 constituie o parte însemnată a pregătirii desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice, prin adâncirea contradicţiilor sociale şi naţionale, prin participarea crescândă a maselor populare la lupta pentru dreptate şi libertate.

Check Also

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …