Transilvania de la voievodat la principat

Forma sub care Transilvania s-a constituit ca stat o dată cu cucerirea maghiară a fost voievodatul, instituţie specifică valahilor şi slavilor. Acesta s-a menţinut dă spre mijlocul secolului al XVI-lea, când Transilvania a devenit principat sub suzeranitate otomană. Deşi erau majoritari, statutul politic al românilor s-a degradat continuu şi în cele din urmă ei au fost practic eliminaţi din viaţa politică a Transilvaniei.

Voievodatul transilvan

Cucerirea Transilvaniei de către maghiari s-a încheiat în secolul al XIII-lea. În 1222 ei sunt atestaţi documentar la limita sa răsăriteană, pe linia Carpaţilor. Organizând teritoriile cucerite, regatul ungar a încercat să instituie principatul, după model apusean, dar până la urmă s-a impus voievodatul, preluat de la populaţia autohtonă. Primul voievod atestat documentar în fruntea statului transilvan a fost Leustachiu; el avea atribuţii administrative, judiciare şi militare, o cancelarie proprie şi beneficia de ajutorul unui vicevoievod.

Transformat şi adaptat intereselor puterii regale, voievodatul şi-a menţinut titulatura şi autonomia în toată perioada de stăpânire maghiară, devenind principat abia în 1541, sub suzeranitate turcească. Episodic, în fruntea voievodatului transilvan au fiinţat adevărate dinastii, cărora statalitatea le-a acordat largi prerogative. Aşa a fost, la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, cazul voievozilor Roland Borş şi Ladislau Kan, iar un secol mai târziu al familiilor Lackfi şi Csaki. De altfel, situaţia aceasta era o caracteristică generală a feudalismului, din întreg apusul Europei, căreia monarhii occidentali au pus cu greu capăt.

Organizarea Transilvaniei

Asemeni lumii medii accidentale, structura socială a Transilvaniei s-a caracterizat prin existenţa stărilor privilegiate. Acestea reuneau nobilimea maghiară, clerul catolic, patriciatul săsesc şi pe fruntaşii secuilor. Populaţia românească, treptat exclusă din cadrul acestor stări, era grupată în „ţări” conduse de o nobilime cnezială şi voievodală. Organizarea administrativ-teritorială a voievodatului reflecta relaţia dintre stările privilegiate, structurile autonome româneşti şi tendinţele de centralizare ale coroanei maghiare.

Comitatele maghiare - mai întâi regale şi apoi nobiliare - reuneau teritoriul din jurul unei cetăţi. Primului comitat - Bihor (Bihar) - i-au urmat, pe măsura cuceririlor, Crasna (Kraszna) şi Dăbâca (Doboka), Cluj (Kolozs) şi Alba (Feher), Satu-Mare (Szatmar) şi Arad. Saşii şi secuii s-au organizat în scaune, bucurându-se de o largă autonomie. Organizarea saşilor mai cuprindea şi două districte care, împreună cu cele şapte scaune (Siebenburgen), au evoluat spre o adunare teritorială şi politică numită universitatea saşilor.

În regiunile de margine ale Transilvaniei erau atestate districtele româneşti, precum Ţara Haţegului, a Făgăraşului, a Maramureşului sau ţinutul Rodna. Ele erau conduse de juzi, cnezi sau voievozi şi îşi menţineau vechea „lege românească”, opunându-se tendinţelor regalităţii maghiare de a le anihila libertăţile. Sub aspect confesional, până la Reformă religia oficială a fost cea catolică, religia ortodoxă a populaţiei româneşti fiind, din anul 1366, doar tolerată. Din punct de vedere juridic, deosebit de important în secolul al XVI-lea a fost Tripartitum-ul lui Werboczi.

Statutul politic al românilor

Secolele de stăpânire maghiară nu au reuşit să schimbe structura etnică a Transilvaniei: populaţia românească a rămas permanent majoritară. Ceea ce a scăzut permanent însă a fost ponderea participării sale la adunările nobiliare ale voievodatului, românii fiind treptat excluşi din viaţa politică. Un moment important al acestei excluderi l-a reprezentat emiterea de către regele Ludovic de Anjou a decretelor prin care calitatea de nobil era condiţionată de apartenenţa la religia catolică.

Românii în adunările generale nobiliare

Adunările generale nobiliare din Transilvania erau adunări cu caracter judiciar, dar abordau, după caz, şi probleme economico-administrative şi chiar legislative. Iniţial, la acestea participau şi românii, prezenţa lor fiind atestată sigur până în anul 1355. După această dată, prezenţa românilor în adunări nu mai este consemnată în mod direct, iar după 1437 există informaţii certe că românii au fost definitiv îndepărtaţi din viaţa politică a Transilvaniei. Refuzată în plan central, puterea nobilimii româneşti s-a manifestat prin intermediul adunărilor locale controlate de cnezi.

Check Also

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …